DIALOGURI RECENTE

Tranziţia în Republica Moldova: instrucţiuni de utilizare.

Autor: Redacția

[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană & Petru Negură [/label]

Publicăm introducerea la volumul Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanț, apărut recent la editura Cartier, și coordonat de Petru Negură, Vitalie Sprînceană și Vasile Ernu. Cartea va fi lansată astăzi la Librăria din Centru (bd. Ștefan cel Mare 126), cu începere de la ora 18.15. 

Aniversările, mai mult sau mai puţin oficioase, reprezintă nişte prilejuri de reflecţie asupra intervalelor de timp „aniversate”. Cei 25 de ani de independență ai Republicii Moldova constituie o ocazie mai mult decât potrivită pentru o suspendare (temporară, desigur) simbolică şi reflexivă din timpul istoriei, ca să aruncăm o privire înapoi pentru a vedea ce am făcut în raport cu ce ni se întâmplă în toţi aceşti 25 de ani.

De ce aniversarea a 25-a constituie un prilej mai special decât altele care au mai fost sau care vor urma?

Răspunsul ar trebui să țină nu atât de particularitățile şi caracteristicile intrinseci ale numerelor, cât mai ales de realitățile sociale care dau substanţă acestor numere. Cei 25 de ani reprezintă un număr semnificativ, „rotund”, atât pentru Republica Moldova şi moldoveni drept comunitate, cât şi pentru cetățenii luaţi în parte, fiecare cu poveştile sale individuale.

La 25 de ani de independență, Republica Moldova are o întreagă generație de adulți care au trăit doar în cadrul acestui stat independent. O generație care s-a născut în primele zile ale independenței,  a urmat liceul şi universitatea şi a făcut deja primii paşi în viața publică (în politică, în afaceri, în ştiință sau în şcoli). Această generație post-independență nu a trăit nicio zi în vreuna din realitățile din care Republica Moldova îşi trage, simbolic, originile – Uniunea Sovietică sau România Mare.

Ea conviețuieşte alături de alte câteva generații, ai căror reprezentanţi au traversat perioade diferite ale istoriei sovietice. Există o generație (chiar dacă în scădere continuă) care a prins valul traumatizant al transformărilor sociale radicale de la începuturile instaurării puterii sovietice în Basarabia: deportările, industrializarea, colectivizarea, foametea. Alături de aceasta există şi o altă generație, care a prins mai ales vremurile relativ liniştite şi fericite, privite retrospectiv, ale unei alte feţe a realităţii sovietice: învățământul gratuit, protecție socială şi medicală asigurată, construcția fabricilor   şi uzinelor, creşterea nivelului de trai şi a consumului. Mai există, desigur, şi alte generații – una care a prins şi realitățile de dinaintea instaurării puterii sovietice în Basarabia, alta (din care fac parte şi autorii) care s-a născut într-un sistem ce se destrăma chiar sub ochii lor şi care s-au maturizat deja într-un alt sistem…

De ce această nouă generație de adulți – să-i spunem   generaţia „independenţei” – ar fi atât de interesantă de vreme ce celelalte au istorii cel puțin la fel de remarabile prin tragismul, eroismul sau banalitatea lor? Din două motive, cel puțin. Pentru că, pe de o parte, această „nouă” generație a fost formată într-un climat social şi politic în care fiecare dintre generațiile precedente a încercat să proiecteze asupra ei o anumită versiune a trecutului ca fiind singura adevărată (uneori prin intermediul unor pârghii politice la îndemână), fiecare a insistat ca celelalte adevăruri să fie declarate minciuni, să fie descalificate moral sau chiar să fie scoase în afara legii, fiecare a încercat să se prezinte drept singura depozitară legitimă a trecutului.

În acelaşi timp, fenomene mai largi, precum globalizarea economică, revoluția tehnologiilor informaționale, explozia internetului şi a rețelelor sociale, au afectat şi ele, la rândul lor, stilurile de viaţă şi felul de a fi ale acestor noi generații de adulți din Republica Moldova, expunându-le unor procese despre care generațiile precedente nu prea aveau ştiință şi experiență: consumerismul, realitatea virtuală a jocurilor electronice, migrația de masă, comunicarea instantanee.

Generația post-independență e prima care a rupt ciclul tradițional de transmisiune a cunoaşterii de la bătrâni la tineri: e o generație care concomitent învață, adică predă (abilități de utilizare a noilor tehnologii) şi învață (experiență de viață în acelaşi timp).

E adevărat, totodată, că transformările dure prin care a trecut societatea noastră după 1990 au creat nişte inegalităţi sociale şi economice profunde, care au fracturat generaţiile – inclusiv „generaţia independenţei” – în interiorul lor. Astfel încât aceeaşi generaţie cu- noaşte o paletă de stiluri de viaţă determinate de accesul inegal la resurse economice şi culturale. Vom da doar un exemplu extrem: pe de o parte, avem un cetăţean X, născut în 1991 într-o familie îmbogăţită în ultimii 25 de ani, care învaţă la Harvard, şi pe de alta, un cetățean Y, născut şi el în 1991, dar într-un mediu de ţărani pauperizaţi, care îşi întreţine familia muncind temporar pe şantierele de construcții din Moscova. Între aceste două cazuri extreme, există, desigur, o variaţie de mobilităţi ascendente sau descendente, mai mult sau mai puţin spectaculoase. Totuşi, este de remarcat că mecanismul mobilităţilor sociale este progresiv eliminat din sistem, accesul la resurse educaţionale şi culturale devine mai inegal, iar formarea unor clase sociale distincte şi tot mai izolate pare greu de stăvilit.

„Tranziţia”  moldovenească  se  caracterizează  printr-un  soi de „pluralism by default”, după cum a definit expresiv un politolog străin societatea şi sistemul nostru politic din primul deceniu de după independenţă[1] (observaţie valabilă şi pentru vremurile de mai târziu). Din motivul acestui „pluralism fără voie”, vechile generaţii – şi ideologiile lor – nu au fost descalificate în măsura în care să fie excluse din viaţa publică. Dimpotrivă, mulţi cetăţeni integraţi reuşit în vechiul sistem, capitalizând putere politică şi resurse economice, s-au acomodat cu succes şi la provocările „tranziţiei”. Această toleranţă relativă faţă de resursele, moştenirile şi discursurile contradictorii ale trecutului, care defineşte unul din paradoxurile şi farme- cele „tranziţiei” moldoveneşti (în raport cu cea a statelor baltice, de exemplu, în care s-a dus o politică extrem de restrictivă faţă de trecut şi memoria istorică), a condus la sudarea unor solidarităţi între generaţii, reproducând diverse culturi, etosuri, discursuri ideologice şi feluri de a fi care au avut şansa de a coexista.

Astfel, avem astăzi tineri adulţi din „generaţia independenţei” care cred că URSS a fost singurul cadru politic în care se putea trăi acceptabil şi care îşi croiesc preferinţele şi comportamentele politice şi electorale în funcţie de această convingere. Există, totodată, un alt grup de reprezentanţi ai aceleiaşi generaţii care împărtăşesc cu părinţii şi bunicii lor (sau unii dintre ei) credinţa că România Mare  a fost unica perioadă în care basarabenii au dus-o bine şi împlinit. Până la urmă, aşa cum a arătat-o Ion Marandici în studiul din acest volum după exemplul clasei noastre politice, „noile” generaţii au făcut casă bună cu cele „vechi” – de exemplu, noii politicieni-businessmeni cu preşedinţii RM, foşti aparatcici ai sistemului sovietic, atunci când i-a apropiat un interes comun, acela de a face din statul RM un plan de afaceri profitabil.

Aşa sau altfel, această „generaţie a independenţei” este, zice un adevăr banal, viitorul țării. Ea reprezintă viitorii politicieni, oameni de afaceri, intelectuali, ingineri, contribuabili care vor achita pensiile generațiilor curente (inclusiv a noastră). E important deci să evaluăm, în acest punct, „moştenirea” pe care generația în cauză o primeşte cu titlul de „realitate” de trăit şi de modelat mai departe.

Tocmai din acest motiv – al necesității unei evaluări –, cu toată subiectivitatea asumată, a apărut volumul de față. Ce ar scoate la iveală o asemenea evaluare?

Că, după 25 de ani de „tranziţie”, RM pare să se afle azi într-un impas greu de depăşit. Impasul are mai multe dimensiuni:

  • Politică: o societate captivă administrată de un regim politic oligarhic (un grup restrâns de persoane care, fără a avea o legitimitate politică deplină, dețin pârghiile de control asupra instituțiilor statului).
  • Economică: o societate sărăcită cu o economie la pământ şi care are de plătit, din bani publici, un furt comis de un grup restrâns de persoane (vezi mai sus).
  • Socială: o societate în care între 1/5 şi 1/4 din populație munceşte permanent sau temporar în afara hotarelor țării, o societate în care migrația masivă a destrămat familii, iar împreună cu sărăcia a făcut din Republica Moldova una din marile surse de trafic de persoane, o societate cu o scădere demografică dramatică.
  • Instituțională: toate instrumentele ce pot schimba situația se află sub controlul unor mâini (şi minți) care nu doresc schimbarea şi care au un interes major, ca situația să rămână la Astfel, riscul instituționalizării unui regim oligarhic pare, în acest moment istoric, mai evident ca oricând.
  • Intelectuală: nu există, în momentul de față, o viziune închegată asupra modului în care această societate ar putea funcționa în următorii 10-20-30 de ani (ceea ce s-ar numi un proiect de țară). Toate proiectele discutate intens în spațiul public – integrarea europeană şi aderarea la UE, aderarea la Uniunea Vamală sau orice altă entitate inspirată de Federația Rusă, unirea cu România – sunt emanate de absența unui proiect de țară, de vreme ce fiecare dintre aceste opțiuni presupune ataşarea țării la proiecte deja existente, exterioare spaţiului Lipsa unor asemenea proiecte de țară – ce ar miza pe eforturi, resurse şi pe inteligenţă locale – face foarte dificilă construirea unei reflecţii critice coerente asupra regimului politic actual.

Impasul profund în care ne aflăm, după 25 de ani de independenţă, este un prilej în sine de a ne întreba, şi a încerca să căutăm răspunsuri, asupra acestei crize complexe, ce pare greu surmontabilă.

Când se termină tranziția?

Pentru noi, niciodată. Nu pentru că ar fi un blestem al destinului. Şi nici pentru că ar fi inevitabilă. Ci pentru că e înscrisă în logici istorice şi politice mai largi pe care nu le mai putem controla.

Republica Moldova a intrat, ca majoritatea țărilor postsocialiste, fără voia ei în tranziție (ieşind din altă paradigmă conceptuală eşuată – „restructurarea”/ rus. перестройка). Din punct de vedere intelectual, tranziția a devenit perspectiva pe care o parte hegemonică a lumii – în general Occidentul – a interpretat realitățile din fostul lagăr socialist. Aceste lentile au fost folosite intens, constant şi au fost legate de diverse suporturi (epistemologic, financiar, politic) încât au ajuns să devină singurii ochelari prin care societățile postsocialiste se priveau şi se înţelegeau pe ele însele.

O scurtă incursiune în istoria conceptului de tranziţie[2] ar revela că acesta avea, în momentul apariției sale, în anii ’60, o aplicare destul de restrânsă – el definea trecerea de la un regim politic la altul în țări considerate „periferice”, precum cele din America de Sud, Asia, Africa sau Europa de Sud (de exemplu, Grecia). Termenul era aplicat întotdeauna retrospectiv şi pretindea, cel puțin la nivel formal, că este doar descriptiv[3].

Situația s-a schimbat dramatic după prăbuşirea sistemului socialist, când „tranziţia” a început să fie utilizată nu doar ca o descriere post-factum (acest aspect este foarte important!) a unor procese politice, ci şi ca o rețetă de transformare (pe viitor!) în vederea obținerii unui anumit fel de schimbări politice.

Opusul tranziției este, aşadar, nu stagnarea sau menținerea neschimbată a unui regim politic, ci o multitudine de tranziții, cu o mulțime de alternative. Nu am avut însă luxul de a alege între mai multe tranziții, ci am avut de „luat” ce ni s-a dat, în acest caz, un singur fel de „tranziție”.

Conceptul de „tranziție” a devenit, prin urmare, prescriptiv. Şi deci ideologic. Produs şi reprodus intens în centrele epistemologice, politice şi economice din Vest. Şi adoptat necritic de intelectualii locali din fostele țări socialiste ca o „descriere adecvată”, singura valabilă, a direcției evoluției proceselor politice din țările lor.

„Tranziția” a contopit, într-un mod nepermis (şi mult prea optimist), democrația liberală (componenta politică) şi o versiune radicală a economiei de piață – neoliberalismul[4]. O contopire nepermisă, deoarece ignoră tensiunile profunde dintre capitalism şi democrație pentru care, în Vestul Europei, partidele de centru-stânga şi centru- dreapta găsiseră un antidot temporar în anumite reinterpretări ale creştin-democrației[5] sau în a Treia Cale a social-democraților britanici[6]. Această sinteză economico-politică a avut efectul de a arunca „cererile de democrație economică sau de protecție față de dislocările produse de piață la coşul de gunoi al proiectelor radicale nefezabile sau complet periculoase”[7]. Altfel spus, mariajul dintre democrația liberală şi economia de piață în varianta neoliberală a constituit un troc din care a avut de câştigat cea de-a doua.

Demontarea statului social, slăbirea sindicatelor, scăderea protecției drepturilor muncii – toate acestea vin ca rezultat al acestui troc.

Prin urmare, întrebarea cu privire la ieşirea din tranziție ar trebui poate reformulată cam în felul următor: şi dacă tranziția nu există de fapt, iar noi suntem prinşi în nişte relații de putere la nivel local, regional şi global? Din această perspectivă, „tranziția” nu este în niciun fel o descriere a unei situații, ci un mecanism prin care se reproduc relațiile de putere. Şi dacă „tranziția” nu este necesară, ci este doar un proces impus? Iar conceptul de „tranziție” este poate doar unul dintre modurile şirete de a ne face să acceptăm fără crâcnire (şi cu entuziasm chiar) nişte experimente politice concepute în afară şi care ni se impun în aceeaşi logică ca şi cele (de genul furtului miliardului) care ne sunt administrate din interior?

Pentru că, dincolo de aspectul superficial, ideologic şi extern, discursul „tranziției” poate avea o încărcătură şi mai nocivă, prin formule pe care ea le legitimează, de genul „e şi firesc ca anumite lucruri (corupție, injustiție socială, inegalităţi) să se întâmple aşa, de vreme ce suntem încă în traziție”, nu constituie în niciun caz descrieri ale situației în care ne aflăm, ci moduri în care suntem solicitați (şi depunem efortul de a o face) să ne adaptăm la aceste realități, să le considerăm „normale”, să le „naturalizăm” de fapt.

Un ultim aspect al discuţiei despre „tranziție” vine dintr-o neconcordanță a conceptului cu conținutul său formal. Dacă tranziția e, aşa cum zice o parte a discursului dominant, un proces de imitare[8] – adică un mecanism prin care unele instrumente „standard” ale economiei de piață: proprietatea privată, democrația, concurența, pot fi introduse şi pot funcționa în orice context, trebuie să constatăm că, pe de o parte, „tranziția postsocialistă” nu poate imita nimic deoarece nu a existat vreodată anterior vreun proces de transformare a unei economii socialiste în una capitalistă, iar pe de altă parte, „economia de piață” însăşi (sau, pentru a fi mai exacți, capitalismul) funcționează într-o serie multiplă de adaptări şi contextualizări locale[9] ce se deosebesc mult între ele: a spune că modul de organizare economică al SUA este similar cu cel al Suediei reprezintă o simplificare grosolană.

Greutatea de a defini şi a teoretiza „tranziția” în Republica Moldova ține de câteva aspecte:

  • absența unei  reflecții  locale  critice  asupra  conceptului de „tranziție” şi asupra modurilor sale de uz ideologic;
  • conceptul fiind de provenienţă „străină”, criteriile de evaluare şi măsurare a progresului, dar şi finalizarea procesului de tranziție sunt în altă parte, adică arbitrare[10];
  • absența unor jaloane/borne clare atât în etapele intermediare, cât şi la sfârşitul procesului de „tranziție”;
  • posibilitatea unor traiectorii multiple: dacă  tranziția  poate produce deopotrivă democrații precum Cehia, regimuri conservator-autoritare precum Ungaria sau mai recent  Polonia, state autoritare precum Rusia, e legitimă întrebarea dacă aceasta mai poate în genere avea o finalitate unică.

Dacă „tranziția” a reuşit în vreun domeniu, atunci acesta este fără îndoială cel economic. Sistemul economic actual – un neoliberalism deşănțat în care nu doar că, bunăoară, educația nu mai este gratuită, ci elevii din gimnazii trebuie să ia cu chirie manualele de la stat – reprezintă unicul rezultat palpabil (şi, probabil, unicul sens ascuns  al tranziției). În doar 25 de ani de „tranziție” s-a reuşit demontarea statului social, dezindustrializarea aproape completă a țării (fără ca vreo altă industrie să ia locul industriei grele dispărute), prăbuşirea agriculturii intensive sovietice până la nivelul unei agriculturi de subzistență (exemplificată, anectodic, de demontarea tractoarelor din colhozuri şi transformarea plugurilor metalice în sape), monopolizarea completă a unor sectoare în mâinile unui grup restrâns de indivizi (de la plan la clan, vorba unui politolog[11]).

În plan simbolic, unica constantă a „tranziției” a fost anticomunismul, un termen vag, dar folosit excesiv. „Anticomunismul” a fost un container ce a transportat o mulțime de sensuri şi a legitimat o serie întreagă de intervenții economice şi politice. Anticomunismul a însemnat deopotrivă intense şi secătuitoare bătălii simbolice cu trecutul (mai ales în partea de onomastică a străzilor, conținutul manualelor de istorie, monumentele de for public etc.), dar şi lupta contra revendicărilor sociale sau introducerea unor măsuri economice dureroase.

Unde (şi când) suntem?

Unul din însemnele autocolonizării intelectuale ține de poziționarea mentală spațială şi temporală a societății moldoveneşti în raport cu lumea. În plan spaţial, competiția dintre dorința apartenenței la spațiul european şi dorința apartenenței la spațiul rusesc a devenit un sport intelectual mai atractiv (şi mai violent, cel puțin din  punct de vedere retoric) decât campionatele europene/ mondiale de fotbal. În această bătălie dintre cele două apartenențe (considerate de către susținătorii lor, unicele posibile), opțiunea aruncată la o parte a fost cea corectă: înțelegerea că aflându-se la granița a două lumi geopolitice (UE şi Rusia), cu rădăcini şi afinități deopotrivă în ambele, Republica Moldova nu-şi poate permite să promoveze o politică externă (şi o autoidentificare internă) unilaterală spre Vest sau spre Est.

În termenii temporali, discursul preferat este cel al „înapoierii”: suntem la 50 sau la 100, sau la x ani distanță de lumea pe care o considerăm a fi „normală” şi „civilizată”. Trăim, cum ar veni, concomitent într-un prezent trecut şi în acelaşi timp într-un trecut care stă să devină prezent. Altfel spus, trăim simultan viața noastră socială şi pe cea a altora.

Aceasta este matricea temporal-spațială în care ne autoîncadrăm. Este unica posibilă? Desigur că nu. Ce ar fi dacă am inversa perspectiva şi dacă am regândi poziția noastră nu ca o rămânere în urmă, ci ca o situaţie într-un fel de avangardă?

De exemplu, atunci când ne raportăm cronologic la alte țări, ne poziționăm, de obicei, ca fiind în urmă (înapoiați, avem de recuperat, suntem cu zeci de ani în urma nu ştiu cui etc.). Ceea ce e adevărat în multe domenii – nivel de trai, protecție socială, calitatea educației. Dar nu în toate. Pentru că în alte domenii suntem în avangardă. Adică nu neapărat mai dezvoltați, ci mai degrabă un fel de poligon experimental pe care se testează anumite strategii de guvernare. Care ulterior vor putea fi aplicate în altă parte. Iată o listă scurtă a ingredientelor situației din 2016:

  • guvernare oligarhică a câtorva inşi care dețin toate pârghiile puterii fără a avea o suficientă legitimitate politică;
  • aceste grupuri dețin un control sporit asupra instrumentelor statului pe care le folosesc în scopuri proprii;
  • legitimarea acestui fel de guvernare de către actorii externi (şi interni) din motivații geopolitice;
  • scheme transnaționale complexe (cu participare de bănci locale şi străine, intermediari în off-shore) prin care sunt evacuate bogățiile țării;
  • alterarea democrației reprezentative prin trucarea „tehnică” a alegerilor;
  • utilizarea războaielor identitare şi a războaielor culturale (pe identitate, trecut, adevăruri istorice) ca instrument de guvernare.

Aceste elemente nu sunt doar o anormalitate moldovenească, emanaţii ale unei „tranziţii” tulburi, ci, posibil, o nouă tehnologie de guvernare ce urmează a fi aplicată în contexte similare. Unele din ele pot fi găsite şi în alte contexte, dar probabil nicăieri în altă parte nu se întâlnesc în această combinație. E ca în Chile al anilor ’70, când regimul Pinochet testa neoliberalismul… Era uşor să descrii evenimentele ca pe o situație tipică latinoamericană: o dictatură militară dintr-un colț insignifiant al lumii. Era mult mai greu să pricepi că în Chile era testată o rețetă politico-economică ce urma să fie ulterior aplicată în restul lumii, inclusiv după disoluția URSS, la noi. Această inversare de perspectivă ne-ar permite să ne apreciem trecutul recent într-o lumină nouă.

Acest volum colectiv oferă mai multe perspective epistemologice şi disciplinare prin care prezintă şi analizează un anumit aspect al tranziţiei moldoveneşti. Contribuțiile, diferite ca stil şi ca tematică, abordează doar o mică parte din transformările produse în spațiul Republica Moldova. Nu am pretins deloc să epuizăm toată paleta de aspecte şi problematici care ar merita să fie analizate pe îndelete într-un asemenea volum. Aceste contribuţii reprezintă mai degrabă nişte incursiuni preliminare într-o temă foarte complexă, ce merită şi sperăm că va fi explorată mai temeinic şi mai cuprinzător în viitorul apropiat. Cu siguranţă, aceste incursiuni ar trebui continuate dincolo de temele istoriei „convenționale” şi extinse spre zonele puţin explorate până acum: instituțiile culturale independente, transformările lumii rurale, evoluţia şi tendinţele consumului, uzurile tehnologiei, manifestările religiozității etc., etc.

Totuşi, acest volum realizează, sperăm, o încercare de deschidere spre o epocă în sine care se întinde pe un sfert de veac (pentru a aduce un reper istoriografic, cam tot atât a durat şi stalinismul sovietic sau interbelicul românesc). Ne-am dori ca acest volum să facă alte încercări de acest fel în viitor mai uşoare şi ceva mai bine informate, pentru a produce analize mai ample şi mai profunde.

Mai multe articole din acest volum se înscriu într-o discuţie asupra a ceea ce este tranziţia, care are loc într-un mediu mai mult sau mai puţin academic la nivel regional şi internaţional. Dar aceste articole sunt tot atâtea invitaţii la discuţii în jurul fiecăruia din aceste aspecte, care ne preocupă de două decenii încoace. La o discuţie centrată pe întrebări de genul „de ce Republica Moldova nu reuşeşte?” sau „de ce Republica Moldova a eşuat ca stat?”, mai multe studii din acest volum oferă informaţii suficiente şi instrumente de analiză pentru a chestiona realitatea dincolo de asemenea constatări cu pretenţie de adevăr incontestabil, care de fapt închid orice discuţie, în loc să ofere oportunităţi de dialog şi cunoaştere autentică. Tentativa de a pune problemele pe care le pun aceste studii reprezintă o contestare în sine a unor profesiuni de credinţă care fac prohodul Republicii Moldova, pentru a legitima adoptarea unor proiecte noi-vechi şi astfel a evada cu arme şi bagaje – altfel spus, cu tot cu teritoriu şi populaţie – într-un proiect de entitate politică ce ar însemna dispariţia Republicii Moldova ca stat şi dizolvarea moldovenilor în calitate de comunitate. Totodată, acest volum nu dă dovadă de vreun patriotism interesat,  ci identifică şi abordează problemele cu care se confruntă societatea noastră cu o rigoare şi luciditate deloc patriotice.

Cititorul va nota, de altfel, că şi filtrele ideologice din care au scris autorii textele lor sunt destul de diverse. Până la urmă, el, cititorul, va găsi buna măsură dintre datele şi faptele prezentate şi pertinenţa sau credibilitatea modelelor de interpretare, făcându-şi propria lectură   a acestei istorii recente, pe care fiecare dintre noi a cunoscut-o pe pielea proprie, din propria perspectivă socială, culturală şi cognitivă.

Îi dorim lectură plăcută şi utilă.

REFERINȚE:

[1] Lucan Way. Pluralism by Default: Weak Autocrats and the Rise of Competitive Politics. Baltimore, Maryland, 2015.

[2] Pentru o istorie critică mai elaborată a „tranziției” şi a ideologiei tranziției vezi:   Rudolf L. Tőkés. „Transitology”: Global Dreams and Post-Communist Realities. In: Central Europe Review. Vol 2, No 10, 13 March 2000; Boris Buden. Zonă de trecere: despre sfârşitul postcomunismului. Cluj-Napoca: Tact, 2012, pp. 39-56; Мельвиль А.Ю. Демократические транзиты/ А.Ю. Мельвиль // Политология: Лексикон/ Под ред. А.И. Соловьева. М.: «Российская политическая энциклопедия» (РОССПЭН), 2007. – С. 123-134.

[3] Boris Buden, Zonă de trecere…, p. 42.

[4] Cornel Ban. Dependenţă şi dezvoltare: economia politică a capitalismului românesc. Cluj-Napoca: Tact, 2014, pp. 94-97.

[5] Nicholas Huntington and Tim Bale. „New Labour: New Christian Democracy?” The Political Quarterly 73, no. 1 (January 2002): 44–50.

[6] Anthony Giddens. The Third Way: The Renewal of Social Democracy. Malden, Mass: Polity Press, 1999.

[7] Cornel Ban. Dependență şi dezvoltare…, p. 95.

[8] David Stark, and Laszlo Bruszt. Postsocialist Pathways: Transforming Politics and Property in East Central Europe. Cambridge Studies in Comparative Politics. Cambridge [England]; New York: Cambridge University Press, 1998, p. 5.

[9] Această abordare a generat o întreagă şcoală de economie politică ce studiază diver-sele moduri în care capitalismul s-a adaptat la diferite contexte locale. Vezi: Hall, Peter A. and David W. Soskice, eds. Varieties of Capitalism: The Institutional Foundations of Comparative Advantage. Oxford [England]; New York: Oxford University Press, 2001.

[10] De unde, în România, de exemplu, un consens general în discursul public că tranziția s-ar fi încheiat în 2007, odată cu aderarea țării la Uniunea Europeană. Vezi: Constan- tin Rudnițchi. „La revedere, tranziţie! Bun venit, economie emergentă!” Sursa: http:// www.rfi.ro/economia-reala-80293-la-revedere-tranzitie-bun-venit-economie-emergenta.

[11] Stark, D. „Privatization in Hungary: From Plan to Market or from Plan to Clan?” East European Politics & Societies 4, no. 3 (September 1, 1990): 351-92.

Despre autor

Redacția

Portalul https://platzforma.md (PZF) îşi propune să fie un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică.

2 Comentarii

  • Felicit autorii. Ați realizat o introducere foarte inteligentă în care analizele lucide, făcute la rece și în cunoștință de cauză (analiza generațională a societății moldovenești, analiza tranziției moldovenești, analiza a ceea ce reprezintă societatea moldovenească azi…) se iau de mână cu provocări și somații de a gândi la modul personal și independent viața pe care o trăim. M-a impresionat lista ingredientelor ce formează chipul societății moldave 2016. Aș mai adăuga un ingredient: coruperea deputaților din alte partide de către un partid mai barosan care. prin traseism, se metamorfizează din unul cu număr modest de mandate în unul majoritar. O metamorfoză aproape ca la Kafka.
    Vă urez inspirație și prezență de spirit ca acțiunea din astă seară să vă reușească.

  • Cu prima ocazie voi citi aceasta lucrare, introducerea m-a intrigat si lasa sperante placute. Chiar daca ar fi ca citind acest volum eu voi fi in totala opozitie fata de autori, tot una, intrebarile si modul in care o fac autorii demonstreaza ca la noi se contureaza elita intelectuala. Le doresc autorilor succes si le amintesc ca o lucrare, cit de geniala nu ar fi ea, stind inchisa in sertar putin folos aduce, adica e nevoe de spart bariera dintre paturile sociale, de a gasi metoda ca munca voastra sa nu ramina doar o discutie academica.
    Referitor la generatii: cu parere de rau, generatia “celor independenti” (care este cea mai importanta, ei sunt viitorul) trebue sa recunoastem ca este o generatie mutilata, crescuta fara o scara de valori, fara steag si fara Patrie, o generatie la care ideile cosmopolitismului si drepturilor omului fiind promovate fara nici o baza aduc la aparitia anarhismului si boschetarismului international si vinovati in aceasta este generatia celor ce se apropie de 60 ani. Aceasta generatie are o experienta de viata colosala, mai rar cine in decursul vietii sale a dovedit sa fie martor si sa participe la atitea evenimente. Si nu ciar la fiecare virsta vine singura, fara desteptaciune. Deci aceasta generatie trebue sa dovedeasca sa-si corecteze greselile.
    Le doresc autorilor inspiratie si succes

Lasa un comentariu