Covorul moldovenesc. În loc de introducere

Vasile Ernu – Intelighenția basarabeană azi: Interviuri, discuții, polemici despre Basarabia de ieri și de azi,  Editura Cartier, 2016

În coridorul casei părintești, în care au trăit patru generaţii, aveam un covor moldovenesc. Era un covor ţesut probabil de străbunica mea. Din lână. Cu acei trandafiri roșii ca focul pe un fundal negru ca tăciunele, cum spunea bunica mea. Patru generaţii l-au călcat în picioare. An de an era spălat și de multe ori pe an era bătut cu băţul pentru a scoate colbul din el. Și iar așternut în coridor, și iar călcat în picioare de tălpile mici de copil, de cele alergânde de adolescent, de piciorul hotărât de femeie matură sau de bărbat, de picioarele târâite agale de bătrâni. Pe el au mers străbunicii, bunicii, părinţii și toţi copiii și nepoţii acestora. În timp ce noi creșteam, el își vedea de treaba lui. Covorul acesta a văzut tare multe și mai trăiește și azi.

Cu timpul începuse să se subţieze puțin în anumite locuri, să cedeze, să se destrame. Ai mei însă cu multă migală îl cârpeau. La început mai atent, ca să nu se observe, după care, când el începuse să se destrame și să aibă găuri ca niște răni tot mai pronunţate, cârpelile au început să fie tot mai mari și mai vizibile. După o vreme, nici trandafirii roșii ca focul pe fundal negru ca tăciunele nu mai erau trandafiri. Erau mai degrabă ca niște pete de sânge pe corpul negru al covorului. Roșu pe negru, așa mi-a rămas în memorie. Iar dacă te uiţi mai atent, el mai are și multe pete de verde și galben. Dar roșul pe negru domină. Covorul, chiar și în forma lui actuală, rezistă. Da, el este descusut pe margini, cârpit în multe locuri, subţiat de atâta călcat în picoare, însă ţesătura lui de bază încă rezistă. Istoria acestui covor este cumva și istoria metaforică a Basarabiei, a familiei mele extinse, a locului din care vin.

Cartea pe care o aveţi în faţă este o încercare de a reface povestea „acestui covor moldovenesc”, o încercare de a înţelege și a reflecta asupra „urzelii și ozorului” lui, asupra acestui corp social, politic, economic și cultural al acestui spaţiu. Este o privire dialogală, o privire care chestionează cumva o actualitate care vrea să se facă înţeleasă, privită din diverse perioade istorice, de oameni din grupuri sociale, etnice și culturi diferite, dar care aparţin aceluiași „covor” numit convenţional Basarabia sau Republica Moldova. Asta mai întâi.

Dincolo de chestionarea mai multor voci care vin să depună mărturie prin istoriile lor de viaţă, prin problemele care-i frământă și prin modul lor de a înţelege lucrurile, mai există două lucruri care mă interesează foarte mult în acest tip de demers. Primul l-aș numi: complexul siberian al geografiei. În România îl folosesc des ca ilustrare. Există un fenomen ciudat aici, în România. De fiecare dată când povestesc cu cei de aici despre spaţiul de dincolo de Prut, spre Est, spre Imperiu, am senzaţia că începe să funcţioneze un complex pe care eu îl numesc „complexul Siberia” sau mai degrabă „complexul siberian al geografiei”. Aici tot ce e dincolo de Prut e „undeva în Siberia”, „la dracu-n praznic”. Chișinăul, care este doar la 100 km de hotarul românesc, e plasat în geografia mentalului colectiv în fundul Siberiei. În primii ani de studenţie, eram întrebat mereu dacă „la noi este frig”. De fiecare dată trebuia să explic că „frigul de dincolo” e o problemă de percepţie, de fantasme din mintea lor. Este incredibil pentru mine acest mod de a percepe geografia. Există în mintea noastră un punct în care se „termină” geografia, nu mai există nimic dincolo, decât un cumul de fantasme și clișee. Acest „complex siberian al geografiei” omoară orice formă de explorare și cunoaștere.

Aici, în România, cele mai îndepărtate tărâmuri nu sunt „Patagonia” sau „Insula de foc”, ci ţările vecine. Prea puţini au avut curajul și curiozitatea de a le explora. Mulţi confundă turismul cu explorarea. Turismul este modul de a vizita locuri deja cunoscute, prestabilite de ghidurile turistice, te deplasezi după reţete. Când explorezi, descoperi lucruri pe care nu le-ai știut și nu ţi le-ai imaginat. Turistul este un explorator întors pe dos. Pentru turism ai nevoie doar de bani și „timp liber”, pentru explorare ai nevoie de curaj și de o minte liberă. Îmi spunea un prieten: Kișnev, în idiș, înseamnă undeva departe, un „la naiba-n praznic” generic. Chiar și pentru evreii galiţieni din Imperiul Ţarist, Kișnev era departe, departe de tot. Ca și pentru românii de azi. Tot ceea ce e dincolo de Prut, pentru români, se petrece foarte, foarte departe.

În acest sens, cartea de față este și un posibil „Ghid de lectură a Basarabiei siberiene” pentru cei care nu cunosc și nu înţeleg acest spaţiu. Sau îl cunosc și înţeleg mai puţin. Acest volum poate fi acea imagine/carte-puzzle care să ne ajute să înţelegem mai bine acest spaţiu complicat, tranzitoriu, de periferie, prin care să putem depăși mulţimea de clișee și false teme care bântuie spaţiul public și mediatic tot mai toxic din arealul nostru.

Următorul lucru care mă interesează în acest demers ţine și de un anumit tip de arheologie conţinută în primul punct, dar care este ceva mai aplicată. O voi ilustra printr-o altă poveste în cheie aproape hasidică, așa cum am auzit-o de la ultimul „ţadic”, lider spiritual hasidic din zona mea. Cu ceva timp în urmă aveam de verificat niște istorii din regiunea noastră pentru o carte. Discut și despre actualitate cu acest ultim „ţadic”. Ajungem și la politică. Și-mi zice o poveste în stilul său legat de „moștenirea istorică”.

Știţi poveste cu fraţii lui Iosif care pleacă în Egipt după grâne ca să nu moară de foame? Ajung în Egipt, sunt bine primiţi, cumpără grâne din hambarele mănoase ale Faraonului și se pornesc cu sacii plini spre casă, unde-i aștepta bătrânul patriarh Iacov. La întoarcere, la un moment dat sunt verificaţi de către supușii Faraonului și li se găsește în saci un pahar de aur. Vor fi arestaţi și trebuie să plătească un preţ imens. Preţul pe care tatăl lor le interziseră să-l plătească. De ce? Pentru că avem de a face cu un furt pe care nu-l săvârșiseră ei, dar pentru care trebuie să plătască. Și cine plătește? Cineva care nici măcar nu este de faţă: frate lor, fiul cel mic și iubit al patriarhului Iacov, rămas acasă, trebuie să vină și să plătescă, sau mai degrabă să devină garant și să rezolve ceva la care nici măcar nu asistase. Aceasta este istoria fascinantei povești pe care o puteţi citi în Pentateuh sau în Vechiul Testament.

Dar care este lecţia la care fac eu referinţă? În „sacii noști istorici” purtăm lucruri care nu sunt puse de noi, ci de alte generaţii. Lucruri bune, „grâu” care să ne hrănească și lucrururi mai puţin bune, care ne pot afecta prezentul și viitorul. Trecutul de multe ori se răzbună crâncen. De multe ori, în acești saci istorici avem ascunse lucruri foarte periculoase. Dar noi nu știm sau nu vrem să știm de asta. Noi avem o cu totul altă imagine și înţelegere legată de acest conţinut. Și brusc desfacem acești saci și găsim tot felul de istorii și fapte, ne minunăm și chiar uneori ne îngrozim. De ce? Fiindcă pentru tot ce găsim acolo trebuie să fim pregătiţi să răspundem noi. Da, noi, cei care acum deschidem „sacii istoriei”, pe care trebuie să-i dăm mai departe copiilor și nepoţilor noștri. Da, nu noi am pus acolo aceste lucruri, nu noi am fost de faţă când ele au fost puse acolo, însă noi răspundem de tot ce se află acolo, de toată această moștenire. Avem responsabilitatea și obligaţia asta. Iar pentru asta trebuie să avem curajul să deschidem acești „saci istorici”. Să deschidem și să clarificăm lucrurile. Să devenim garantul adevărului ca să putem merge mai departe.

Recunosc că mie îmi place să răscolesc cu multă insistenţă și deseori puţin obraznic acești „saci istorici”, pentru că sunt un om curios care vrea să afle adevărul, chiar dacă, de multe ori, acest adevăr despre cei de dinaintea ta, care ţi-au lăsat această moștenire, nu e lucrul cel mai plăcut pe care vrei să-l afli. Dar ar trebui să știm că dacă vrem să mergem mai departe și să construim ceva, nimic nu se poate edifica pe minciună și lipsă de asumare. Acest proiect își propune să facă și acest tip de muncă.

După cum spuneam, covorul nostru nu are numai pete roșii pe fundal negru, ci și multe alte culori, chiar dacă mai puţin pregnante. Însă aceste culori, de la galben la verde, violet și portocaliu, dau coloristica, compoziţia și frumuseţea întregului. Aceste culori sunt acolo și nu pot fi ignorate. Să explic ce înseamnă ele? Nu cred că este mare nevoie.

Mie personal îmi este imposibil să-mi imaginez orășelele noastre basarabene fără coloritul limbii ruse sau ucrainene, fără vocea bulgarilor sau găgăuzilor, ca să nu mai zic că poate cea mai mare pierdere pe care am suferit-o în ultimii 50 de ani este dispariţia comunităţii evreiești, care a avut un rol crucial în procesul de modernizare a Basarabiei. Și aceste voci-culori am vrut să fie prezente în cartea mea de interviuri, pentru că ele fac parte din „covorul nostru basarabean”. A le ignora, a le exclude, a le distruge înseamnă a face să dispară nu doar partea, ci și întregul.

De aceea, pentru a îndeplini cele câteva cerinţe importante  ale acestui demers subiectiv pe care mi l-am propus, am chestionat un număr de peste 20 de persoane din ceea ce numim „intelighenţia basarabeană”. Am invitat oameni din generaţii și vârste diferite, de naţionalităţi, orientări culturale și politice diferite, cu teme, frământări și interpretări diferite. În ciuda acestor diferenţe, pe toţi îi unește un singur lucru: ei fac parte din același „covor basarabean”, același corp social, politic, economic și cultural. Numele celor invitaţi sunt: Vladimir Beșleagă, Vasile Botnaru, Igor Cașu, Victor Ciobanu, Vsevolod Ciornei, Tamara Cărăuș, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Stella Ghervas, Gheorghe Erizanu, Serghei Ehrlich, Nicoleta Esinencu, Oleg Krasnov, Petru negură, Oleg Panfil, Lică Sainciuc, Vitalie Sprânceană, Ion Ștefăniţă, Mark Tkaciuk, Alexei Tulbure, Andrei Ţurcanu, Serghei Uzun.

Sunt convins că acest demers este doar un început, o modestă contribuţie, alături de multe alte încercări respectabile, și că acest proiect ar trebui să continue. Și cred că va continua, deoarece există încă multe voci care trebuie interogate și ascultate.

În final, aș vrea să le mulţumesc în mod special celor care au contribuit la acest volum. Mulțumiri speciale și celor care m-au ajutat. Mulţumesc editorului Gheorghe Erizanu pentru că-și asumă proiectele mele experimentale. Mulţumiri amicilor Iulia Popovici, Antoaneta Olteanu, Vitalie Sprânceană și Petru negură pentru susţinere și ajutor, precum și traducătorilor: Violeta neagoie, Mădălina Diță, Vladimir Bulat și Gabriel Stan.

Lectură utilă și plăcută.

Vasile ERNU București – Chișinău, mai 2016

Cuprins

Covorul moldovenesc. În loc de introducere (Vasile Ernu)

„Sunt un copil al războiului” (Interviu cu Vladimir Beșleagă)

„Chiar de mi-aș dori, nu pot să spun că am devenit orășean” (Interviu cu Vasile Botnaru).

 „Dușmanul de clasă” sau scurtă istorie a comunismului din Basarabia (Interviu cu Igor Cașu)

„Omul poate cădea în capcana oricărei identități” (Interviu cu Tamara Cărăuș)

„Republica Moldova nu este o ţară agrară, ci una rurală” (Interviu cu Victor Ciobanu)

„Marea noastră problemă este că suntem mici și slabi într-o lume mare și puternică.” (Interviu cu Vsevolod Ciornei)

„Am vrut cu revista «Contrafort» să creăm o alternativă. Culturală, ideologică și finalmente politică în Basarabia” (Interviu cu Vasile Gârneț și Vitalie Ciobanu, fondatori și editori ai revistei „Contrafort”)

„Cartea există ca să (re)nască o lume” (Interviu cu Emilian Galaicu-Păun)

Despre reinventarea tradiţiei. Alexandru Sturdza și Europa Sfintei Alianţe sau un străin de pretutindeni (Interviu cu Stella Ghervas)

 „Așa ne scurtăm viața noastră și o prelungim pe cea a cărților” (Interviu cu Gheorghe Erizanu)

„Eu sunt produsul proiectului sovietic oficial «Prietenia popoarelor»” (Interviu cu Serghei Ehrlich)

Întoarcerea acasă sau de ce „nimeni n-o să înceteze să-și bată nevasta acasă, pentru că a văzut un spectacol de teatru” (Interviu cu Nicoleta Esinencu)

„Moldova este o zonă limitrofă între două modele civilizaţionale și eu aș prefera ca ea să existe de sine stătător.” (Interviu cu Oleg Krasnov)

Nici eroi, nici trădători. Despre Basarabia, comunism, ascensoare sociale, Unire sau un nou proiect de țară (Interviu cu Petru negură)

„Fojgăiala luptei pentru o bucăţică de mâncare mai grasă, iată suma deliciilor propuse de libera concurenţă” (Interviu cu Oleg Panfil)

„Desenam de când mă ţin minte. Aveam condiţii prielnice: culori, hârtie, liniște…” (Interviu cu Lică Sainciuc)

„Conflictul central al politicii și societății moldovenești este unul de clasă…” (Interviu cu Vitalie Sprânceană)

„Chișinăul a fost distrus atât pe timp de război, cât și pe timp de pace” (Interviu cu Ion Ștefăniţă)

„Moldova-i vie și este în căutarea unei autentice statalități moldovenești” (Interviu cu Mark Tkaciuk)

Ultima generaţie sovietică, prima generaţie independentă. De la generația rupturii la cea a colapsului (Interviu cu Alexei Tulbure)

„Am avut vise, idealuri, pe care chiar atunci le vedeam cum se năruie sub ochii exaltați ai mulțimilor” (Interviu cu Andrei Ţurcanu)

„Patria este ceea ce nu ți se poate lua” (Interviu cu Serghei Uzun)