Revista de duminică nr. 89

Răzvan Dumitru în revista 22 cu o foarte bună completare şi actualizare a unui material publicat anterior pe platzforma despre marele business şi politică în R. Moldova: „Ce s-a întâmplat în ultimii ani este efectul unui sistem în care o clică redusă de politicieni și oameni de afaceri locali controlează economia prin taxarea fluxurilor de capital ce intră și ies din țară, acumulând frustrare publică, eliberată apoi periodic prin răbufniri sociale. Acest control este exercitat de monopoluri prezente în toate sectoarele economice şi asigurat cu susținerea instituţiilor statului, care sunt controlate direct sau prin oameni loiali de aceiaşi oligarhi. Din aceste monopoluri administrate privat, dar protejate politic sunt extrase resursele menţinerii sistemului, atât politic, cât şi economic. Din monopolul comerţului şi al altor servicii destinate populaţiei, al schimburilor şi transferurilor la vedere şi ascunse din bănci, din convertiri şi spălări de bani trăieşte bine o clasă redusă de politicieni care asigură acoperișul (krisha) unor oameni de afaceri care le sunt clienți, rude sau prieteni. // Cu toate acestea, în republică sunt şi oamenii de afaceri străini. Ruşi, ucraineni, italieni, turci, spanioli, sirieni, români fac și ei afaceri, dar le fac cu permisiunea şi cu protecţia celor care dețin funcții în statul moldovean. Sistemul economico-politic reunește birocrația cu economia, având funcția de a bloca accesul outsiderilor la mica piață moldovenească, iar motivele sunt de multe ori justificate patriotic. Capitalul obținut s-a dus în averi private și, în al doilea rând, a finanțat activitatea instituțiilor statului, tocmai pentru a menține fațada unui stat funcțional. Același sistem ce controlează fluxurile importante de capital susținând instituţii ale statului a fost împământenit și în Federația Rusă și Ucraina. Dar, spre deosebire de celelalte două ţări, în Moldova fluxurile de capital legate de economia noului stat sunt destul de mici.”

Prima parte a unei investigaţii la Ziarul de Gardă de Anatolie Eşanu şi Victor Moşneag despre licitaţiile trucate realizate de autorităţile locale pentru a privilegia anumiţi agenţi economici şi a extrage beneficii personale, în proiecte finanţate din bani publici sau din granturi internaţionale: „Într-un sistem bântuit de corupţie şi „otkaturi”, în ultimii doi ani, doar un singur primar a fost prins în flagrant, iar ulterior condamnat la închisoare cu suspendare, fiind învinuit că a fraudat o licitaţie publică. Asta în pofida faptului că unele licitaţii par mai mult decât dubioase, iar mărturiile unor oameni de afaceri şi primari, pe care le-am obţinut, scot la iveală o lume în care jocurile de culise şi mita dictează regulile cărora nimeni nu se încumetă să se opună, pentru a nu fi exclus din afacere. // În ultimii ani, multe dintre satele Moldovei au beneficiat de proiecte investiţionale de milioane. Fie că e vorba de reparaţia drumurilor, de reconstrucţia şcolilor şi grădiniţelor sau de lucrări de construcţie a apeductelor, reprezentanţii autorităţilor publice locale au avut de gestionat, mai mult ca oricând, licitaţii bănoase, în urma cărora, conform legii, trebuiau să aleagă cea mai bună ofertă pentru localitatea pe care o reprezintă: una echilibrată financiar şi a unui agent economic sigur şi performant. Realitatea descoperită după ce am analizat actele ce au legalizat zeci de licitaţii este, însă, cu totul alta. Am găsit o lume în care licitaţiile rurale importante, câştigate corect, fără pile şi relaţii, sunt o raritate. Practic, peste tot se face uz de mită, legături obscure sau ordine de sus pentru a putea reuşi să te impui în lumea licitaţiilor trucate.”

Şi a doua parte a acestui articol-investigaţie în ZdG.

O investigaţie RISE Moldova despre proprietăţile imobiliare ale Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor din Moldova, vîndute unor oameni apropiaţi lui Plahotniuc şi Shor. Pe locul lor se vor construi un mall şi complexe hoteliere: „Palatul de Cultură al Sindicatelor va fi transformat în mall, iar fostul hotel sindical „Flora” – în centru de business. Proiectele au fost realizate de arhitecții ruși care au făcut schița și pentru reședința lui Ilan Shor din Codrii Orheiului. // „Flora” se află deja în proces de reconstrucție și, de curând, a ajuns în proprietatea unei firme la care asociat majoritar este Iurii Luncașu, omul de afaceri surprins în compania lui Vlad Plahotniuc în Sciez, Franța. // În perioada 2011-2012, Palatul Sindicatelor a fost ipotecat pentru suma totală de 140 milioane de lei (Detalii, AICI). Circa 70% din bani au fost oferiți de Delmos-Grup SRL, companie fondată de persoane apropiate actualului primar de Orhei. Tranzacția a avut loc în 2011 și a implicat suma de 6 milioane de euro (aproape 100 milioane de lei – n.r.). // Compania Delmos-Grup SRL a fost fondată în 2006 de Alexandr Durnovțev, iar în calitate de administrator figura Valerii Romanov (Detalii, AICI). Ambii au figurat și în Ghermivali SRL, firmă din Holdingul Shor care deținea câteva hectare de pădure în Codri. // Actualmente, Romanov figureză în calitate de administrator la Grand Petrol SRL, companie prin care primarul de Orhei intenționa să facă afaceri cu petrol în regim duty-free, în urma unei înțelegeri Shor-Filat. (…) Acum o lună, Asigromex a vândut fostul hotel sindical. Din 18 ianuarie 2016, proprietar al imobilului a devenit Acvilin-Grup SRL, companie care se prezintă lider în distribuția mărfurilor de larg consum şi a mobilei de birou care colaborează cu producători precum „Philip Morris International” și „Nestle”. Detalii, AICI // Cu un capital social de 2 milioane de lei, compania îi are ca asociați pe Oleg Bacalov, cu 40%, și Iurii Luncașu – 60% (Detalii, AICI). Ultimul mai deține acțiuni la Denir Lux SRL, Primprof Construct SRL și GB & Co SRL și, în 2012, a fost surprins în compania lui Vladimir Plahotniuc în timpul unei vizite în Franța.”

Un articol pe de Mihai Popescu pe VICE despre tehnicile de manipulare folosite la Antena 3, post TV aflat recent în proces de închidere în urma unei decizii a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală din România, drept consecinţă a condamnării magnatului Dan Voiculescu, proprietarul trustului media Intact: „Tactica de aici se bazează pe faptul că grosul publicului lor e încă nostalgic după regimul Ceaușescu, în care atunci când cineva cădea în dizgrație în ochii partidului, nu era dat afară din motive normale, ci era prezentat ca trădător și agitator imperialist. E mai simplu să manipulezi niște oameni când le oferi un singur dușman comun, adică Băsescu. Nici măcar nu mai contează că fostul președinte a ajuns un marginal în presa și politica românească, citat doar cu declarații xenofobe. Pentru ei, băsiști sunt toți dușmanii Antenei 3, că așa au construit mitul.”

Un articol de David Schwartz în Gazeta de Artă Politică despre o vizită făcută de autor la „locurile memoriei grevei de la Atelierele Grivița” şi despre „mizele teatrului politic”: „În ansamblu, turul a fost deosebit de interesant și instructiv, în primul rând prin prisma confruntării cu „istoria adevărată”. Discursul anti-comunist rudimentar, promovat agresiv de intelectualii puterii încă din anii ’90, a lăsat urme adânci. Locurile memoriei rezistenței muncitorilor sunt aproape imposibil de identificat, represiunea împotriva mișcărilor de stânga este cvasi-necunoscută, încercările de istorie „obiectivă” sau „detașată” fac eforturi enorme de a se delimita de „comunism”, în schimb acomodează fără probleme fascismul, crucile acoperă secera și ciocanul. Cu toate acestea, evenimente precum vizita pe urmele grevei din 1933 au potențialul să se politizeze într-o direcție de stânga sau măcar să deschidă cadrul pentru dezbatere. Deja o serie de istorici, precum Mihai Burcea, Cristina Diac, Ștefan Bosomitu și alții, fac o muncă excepțională de arhivă pentru scoaterea la lumină a istoriilor uitate sau ascunse – de la biografiile ilegaliștilor, la situația politico-economică din interbelic, până la luptele și dizidența internă în cadrul Partidului Comunist. Rămâne să intrăm în dialog cu ei/ele, să ne confruntăm ideile și perspectivele, să încercăm pe cât se poate să depășim bariera istoriei „obiective” și „detașate”.”

Un reportaj de Sabina Fati, la Europa Liberă, despre aniversarea a 160 ani de la dezrobirea romilor: „Robia romilor a ținut mai mult de 500 de ani în Moldova și Țara Românească. Până la mijlocul secolului al 19 lea, robii erau proprietatea stăpânului, care făcea ce voia cu ei, putea să-i vândă, dacă dorea, să-i dăruiască sau să-i lase moștenire. // Codul penal din 1818 din Țara Românească, menționa de pildă că cităm „Toți țiganii sunt născuți robi”, iar „Țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”. //Politicile de incluziune a romilor nu au reușit, încă în România, iar potrivit cercetărilor sociologice, romii continuă să fie marginalizați pe toată scara socială, începând cu educația și terminând cu angajatorii, care se feresc să le ofere un loc de muncă. ”

Un film-reportaj de Eugenia Pogor la Europa Liberă (Pur şi simplu) despre mozaicurile care au rămas ca nişte pete de culoare ce au supravieţuit din epoca precedentă pe fundalul gri al Chişinăului: „O artă decorativă veche de mii de ani, mozaicul a fost foarte popular în Uniunea Sovietică, fiind, totodată, o piesă de rezistenţă a propagandei comuniste. Imagini create din bucăţi mici de marmură, ceramică, sticlă sau smalţ de diferite culori puteau fi întâlnite pe pereții multor instituţii publice: case de cultură, şcoli, grădiniţe, fabrici şi spitale, dar şi în parcuri, gări şi staţii de autobuz, adică în cele mai aglomerate locuri. Eroii acestor lucrări erau, de obicei, oameni din popor, muncitori și colhoznici: zidari, sudori, tractorişti, mulgătoare…, iar temele cele mai frecvente erau munca, patria, pacea, cosmosul, sportul, arta. Şi asta pentru că, în acea perioadă, cultura promova politica Partidului Comunist şi era supusă cenzurii, unicul curent acceptat fiind realismul socialist. Despre încărcătura ideologică și valoarea artistică a acestor lucrări, starea lor actuală și soarta de mai departe, în reportajul Eugeniei Pogor. ”

O istorie curioasă a aplauzelor şi tăcerii la concertele de muzică simfonică, de la Mozart, la Wagner şi Mahler, pînă în zilele noastre, de Aliette de Laleu pe France Musique. Romanticii –Mendelssohn, apoi Wagner – , au impus, în prima jumătate a secolului 19 tăcerea în sălile de concert. Pînă atunci muzica simfonică se „asculta” de reprezentanţii unor clase diverse, comentînd, bîrfind, mîncînd şi aplaudînd frenetic, atunci cînd publicul găsea de cuviinţă. În secolul 20 a apărut un public elevat de melomani, care au învăţat să aprecieze muzica, aplaudînd doar atunci cînd aplauzele nu perturbau armonia operei simfonice. În zilele noastre, publicul tînăr pare însă să se întoarcă la modelul pre-romantic de comunicare spontană cu muzica simfonică: „Le silence est d’or… Mais ne l’était pas il y a quelques siècles. Les concerts de la période baroque ne ressemblent en rien à ce que l’on peut vivre aujourd’hui. Bach faisait découvrir ses oeuvres soit à l’église, soit chez des particuliers où l’on se retrouvait pour manger, boire, passer du temps entre amis, attraper les derniers ragots et – accessoirement – écouter de la musique. (…) Si Mahler et Wagner sont les précurseurs de ces “temples de la musique” où cris de joie et applaudissements inopinés sont proscrits, c’est surtout après 1945 qu’un changement inexplicable s’opère dans les salles de concerts. // A cette époque, on arrête d’applaudir entre les mouvements des symphonies ou concertos. Seul l’opéra, où les manifestations sonores sont autorisées après les grands airs, conserve encore cet esprit des XVIIIe et XIXe siècles . // Jérôme-Henri Cailleux avance une hypothèse pour expliquer ce changement radical de comportement : l’arrivée de la radio. C’est la première fois que les amateurs de musique peuvent appréhender une oeuvre dans son entièreté. La symphonie n’est plus coupée par les applaudissements à chaque mouvement. On l’écoute du premier au dernier mouvement, sans interruptions.”

Antropologul Arhun Appadurai despre criza refugiaților și nevoie reinvenției unui nou imaginar politic în cadrul statelor-națiuni: ”Here then is the narrative challenge that goes beyond the policing, administrative and legal challenges that face migrants in today’s Europe as well as their hosts. How do we create stories based on imagined future citizenship in a context where the past (birth, parenthood and blood) is still the currency of most citizenship laws? How can longing be turned into belonging? How can hospitality to the stranger be made a legitimate basis for the narrative of citizenship? To provide deep and sustainable answers to these questions we can consider two approaches. The first is to help the strengthening and deepening of migrant archives, seeing them not only as storehouses of memory but also as aspirational maps. This might allow us to see the common ground between their aspirations and our own and thus to find a richer cultural road to the legal and bureaucratic solutions currently being debated. The other approach is to find ways to make migrant narratives and identities a basis for secure citizenship, which will require re-thinking the very architecture of sovereignty in the contemporary world. That daunting task cannot be addressed here today but I hope I have described the conditions that make it an unavoidable challenge.”

Thomas Hylland Eriksen scrie despre necesitatea de a regîndi globalizarea prin includerea dimensiunii ecologice: ” I think one of the shortcomings of the mainstream literature on globalization is that the uniqueness of each locality is not taken seriously enough: the local is present mostly in the form of anecdotes from people’s lives. The problem of anthropological studies of globalization has often been the opposite: you go really deeply into one place and you neglect the wider perspective. We are trying to feel the gap in both approaches. The metaphor I often use is that of a social scientist who sits in a helicopter with a pair of binoculars and looks at the world. This would be the case of authors like Anthony Giddens or Manuel Castells. On the other hand, you have the person who works with a magnifying glass. We are trying to bring these two levels closer.”

Inga Ingulfsen despre tăcerea mișcării feministe în dezbaterea despre refugiați: ”With a polarizing rhetorical climate, European feminist movements face immense pressure from the dual temptation of cultural fundamentalism and cultural relativism. It is time to forge a different, more inclusive movement. One that is not afraid to engage in difficult conversations about culture. Divorcing from multiculturalism and flirting with the extreme right will only perpetuate the notion that European feminists see equality as their culturally exclusive privilege, and if the historical record has taught us anything, it is that when feminism fails to be inclusive and intersectional it is easily appropriated by conservative political forces and used to legitimize discriminatory policies. Patriarchy is a global system of oppression, not a set of practices that exist within a particular cultural context. If we as feminists want to support the project of multiculturalism, we must start a dialogue with refugees and minority communities, make space for their concerns and voices, and support their active participation in feminist advocacy.”

O reprezentare vizuală a paradigmei post-capitaliste și a gînditorilor ei majori pe blogul P2P.

Conferința The New Urban Question: Urbanism beyond neoliberalism.

CĂRŢI.

Un comentariu de Dan Alexe pe blogul său despre o tracucere „neinspirată” a celui mai cunoscut roman al lui Umberto Eco, Il nome della rosa: „Nu ştiu cine a tradus-o în românește, nu m-am atins de ea, am citit-o în italiană, cu un amestec de oroare şi fascinatie… Eco e un farsor de geniu, cititorul rămâne fără respirație în fața aglomerării de erudiție, din care o mare parte e furată, forțată, sau adăugată ostentativ, cand nu e inventată, ca în Borges… (…) Dar de ce, de ce, de ce a fost tradus în română titlul: Numele Trandafirului ?!!!… În Numele Rozei s-ar fi păstrat toate aluziile şi ariile semantice ale originalului: “roza vânturilor”, “rozicrucienii”, “Războiul celor doua Roze”, “rosa” latină folosită în paradigmele flexiunii din manualele de gramatică cântată de Jacques Brel (rosa, rosae, rosae… rosarum, rosis, rosis), pînă la “rozasa” (rosace) din vitraliile catedralelor gotice. // În loc de asta, tot ce avem e un balcanic “trandafir”… “Te-aş iubi dar nu ştiu slova”… Cu trimitere subliminală la un soi de cârnați picanți.”

O recenzie temeinică de Marius Lazăr, pe CriticAtac, despre o carte discutată şi difuzată pe larg în România, „Psihologia poporului român”, de Daniel David: „Cu „Psihologia poporului român”, profesorul clujean Daniel David reînvie un subiect ce nu a încetat să provoace controverse în câmpul științelor socio-umane, fie că e vorba de psihologie, sociologie sau antropologie : schițarea unei caracterologii și apoi conturarea unui portret psiho-moral național. Tema era foarte disputată la cumpăna secolelor XIX și XX, perioadă de pionierat al acestor discipline, dar și de mari așteptări legate de capacitate lor de a deveni instrumente practice de construcție a națiunii, în condițiile unui decalaj acut perceput între societatea românească și cea occidentală. Iar complexele de inferioritate alimentate la nivelul elitelor au dat un profil și o orientare aparte disciplinelor al căror proiect științificizant s-a suprapus cu o așteptare excesiv de optimistă față de eficacitatea „ingineriei” lor sociale. (…) Cartea lui Daniel David își asumă implicit această tradiție și acest program mobilizator – iar recursul la un titlu ce marchează explicit o continuitate de program cu proiectul național anterior celui de-al doilea război mondial are și o valoare autodistinctivă, cu toate precauțiile pe care acesta și le-a luat ulterior. Pe de o parte, așadar, cercetarea psihologului clujean se dorește un fundament pentru politici sociale corective în raport cu ”mentalul românesc”. La fel ca intelectualii interbelici, David își asumă un program modernizator, născut din confruntarea cu modelul occidental (nu cel european, însă, precum în cazul predecesorilor, cât cel reprezentat de SUA). (…) la fel ca la predecesorii săi afectați de efectele decalajelor, cercetarea întreprinsă de autor este și ea animată de la un capăt la altul de un duh al comparațiilor între români (considerați deficitari sub aspectul mentalitar, mai „colectiviști”, cu un „stil cognitiv mai irațional”, manifestând mai puțină încredere în semeni și deci mai puțin pro-sociali) și membrii culturilor „moderne” și „avansate”, cum e cea americană, mai „individualistă” și „prosocială”, în descrierea lui David. Aspectul acesta e cumva curios, fiindcă accesul la datele comparative internaționale de care a putut dispune autorul ar fi permis o încadrare mai nuanțată a populației din România, după o tipologie descriptivă mai largă, cu deschideri explicative mai importante în ceea ce privește încadrarea și înțelegerea globală și regională a decalajelor. Autocentrarea pe cazul românesc ca urmare a decupajului metodologic ales de autor reproduce astfel (în loc să reexamineze critic) aceeași perspectivă auto-depreciativă cultural în care se plasează predecesorii lui Daniel David.”

IMAGINI.

Cele mai bune fotografii ale anului 2015 în cadrul selectate în baza unui concurs al Fundației World Press Photo din Amsterdam. Fotografiile pot fi văzute pe site-ul Europa Liberă. Iată una dintre ele: