[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]
Ion Sturza este candidatul desemnat de președintele Nicolae Timofti la funcția de prim ministru. Anunțul a fost făcut de președintele Timofti luni, 21 decembrie.
Maia Sandu s-a lansat în politică miercuri, 23 decembrie.
Aceste două evenimente au făcut ca săptămîna politică trecută să fie una foarte dinamică: obișnuitele discuții despre brad în această vreme a anului au fost înlocuite, în diverse spații publice – de la mass-media la troleibuze și rînduri la ghișeul băncii – de discuții despre noii (vechi!) politicieni Sturza și Sandu, despre schimbarea politicii moldovenești după intrarea lor în politică și despre șansele lor în lupta cu ”regimul oligarhic”.
Dintre toate aceste discuții, cea despre schimbare mi se pare cea mai prematură. Și mai forțată.
Speranța care nu prea e schimbare.
La modul esențial aceste două evenimente nu marchează o schimbare radicală în procesul politic din Moldova.
Atît Ion Sturza (care se promovează ca un self-made man de succes, cu principii dar fără doctrină), și mai ales Maia Sandu (care, întrebată fiind direct de Natalia Morari în privința platformei sale ideologice, a răspuns că nu vine pe nici un fel de platformă pentru că ”oamenii din Moldova” nu ar avea nevoie de asta ci de ”o Moldovă prosperă”) reproduc și perpetuează același model de proces politic în cadrul căruia așteptările și planurile de schimbare se pliază nu pe echipe politice înarmate cu planuri inspirate din anumite viziuni ”doctrinare” (care adună diagnoze ale situației, valori, priorități și moduri de intervenție), ci pe lideri carismatici și personalități eroice care decid în mod unilateral ce lucruri trebuie schimbate și forțează schimbările.
În modul acesta de organizare a vieții politice, grupurile formale și informale – partidele, mișcările sociale, adeziunile la principii doctrinare – sunt văzute ca impedimente la realizarea deplină a potențialului liderului salvator.
E un proces de personalizare a politicului în care luptele și discuțiile de idei sunt înlocuite cu discuțiile despre personalități, polemicile ideologice sunt înlocuite cu conflicte de valori personale iar cauza generală ajunge să fie asociată (pînă la punctul de a fi identică) cu personalitatea liderului…
(Asta e gramatica procesului politic moldovenesc de la 1991 încoace: Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Vladimir Voronin, Vlad Filat, Iurie Roșca, Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, Sergiu Mocanu, Renato Usatîi, anti-eroul Vlad Plahotniuc, Igor Dodon – ultimul cu un mare aport al lui Putin – au fost toate personalități non-ideologice, non-doctrinare dar care au personalizat, într-un moment, promisiunea schimbării. Pe care ulterior au eșuat s-o implementeze).
Slăbiciunile acestui model de proces politic sunt multiple.
Cea mai mare e că, de vreme ce unicul garant al reformelor este personalitatea liderului, acestea tind să urmeze soarta acestuia… Așa încît istoria politică a țării se compune din istoriile succesive de seducție urmată de deziluzii față de lideri politici. Salvatorul Voronin, bunăoară, a devenit ”povara” Voronin de care ne-a salvat eroul ”Filat” care a devenit la rîndu-i, banditul Filat de care urmează să ne salveze ”eroul” Sturza sau ”eroina” Maia Sandu.
Într-un mod similar, dinamica popularității unei idei/doctrine/orientări geopolitice ajunge să depindă direct de popularitatea liderului. Așa a ajuns așa-zisa orientare politică pro-europeană să însemne orice vor liderii politici care o întruchipează – Filat, Lupu, Ghimpu – și așa a ajuns aceasta să fie ”discreditată” la momentul cînd au fost discreditați aceștia.
Mai e apoi și problema fundamentală a transmiterii carismei de la lider la anturaj sau la succesori. Fără excepție, ”salvatorii politici moldoveni” au fost înconjurați de un anturaj mediocru (dream-team-ul PLDM din 2009 – Mihai Godea, Alexandru Tănase – s-a dizolvat rapid și a fost înlocuit cu personaje cel mult ordinare) și nu au reușit să-și facă succesori. Exemplul cel mai la îndemînă e Vladimir Voronin care n-a știut să transmită puterea vreunui ”comunist” mai tînăr și a ajuns să poarte în spațiul politic moldovenesc doar propria sa imagine care încă îl mai ajută să ajungă în parlament. Ca un costum sportiv Puma pe care lumea încă îl caută la piața de vechituri din nostalgie pentru brand…
Nu în ultimul rînd, o dificultate majoră a acestui tip de proces politic stă în faptul că loialitatea față de idee și principii e substituită de loialitatea față de persoană, iar atașamentul față de proiect e măsurat prin prisma atașamentului față de omul ce încarnează proiectul. (Exemplu: Partidul Liberal din Moldova care e organizat după principiul loialității personale față de Mihai Ghimpu.)
E de la sine înțeles că nici cealaltă extremă – grupulețe ideologice sectariene ce ar guverna în baza unor texte politice sacre – nu e preferabilă și că soluția ar trebui căutată în constituirea unor echipe de oameni uniți de anumite viziuni ce depășesc dimensiunile/capriciile/trăsăturile unei personalități și țin de principii mai generale, non-peronalizate: binele, prosperitatea, solidaritatea etc…
Ele trebuie formulate cît mai non-personalizat posibil, trebuie mulate nu pe un omul concret, ci pe ideea că aproape oricine le poate realiza/implementa…
E o dimensiune a politicii moldovenești pe care încă urmează s-o construim și nu ne ajută deloc faptul că partidele politice moldovenești sunt simple gherete politice cu ștampilă, care se fac și se desfac după nevoile ”personalităților” (a se vedea de exemplu ușurința cu care Vlad Plahotniuc a făcut într-o noapte, din cîteva zeci de deputați democrați și ”comuniști” o platformă zisă social-democrată, adică cel mai mare grup din parlament. Asta în condițiile în care în Moldova nici un partid cu termenul ”social-democrat” în nume nu a luat mai mult de 4 % din voturi!).
Jumătatea de schimbare: participarea populară!
Partea cu adevărat novatoare a acestui sfîrșit de an ar putea fi revenirea, ca instrument politic, a practicilor de mobilizare populară.
Poporul a fost chemat să se implice, să-și ia țara înapoi, să pedepsească hoții care au furat miliardul și să revină la guvernare. (Orice discuție despre popor și participare politică populară ar trebui să aibă în minte faptul că actul suprem al țării, Constituția din 1994, nu a fost supusă unui referendum de aprobare, ci a fost ”dată” poporului.)
Inițial Platforma Civică DA (care între timp s-a transformat în partid) a cerut poporului să vină în stradă pentru a da jos un regim politic corupt și ineficient. Oamenii au venit și au stat în număr mare în Piața Marii Adunări Naționale.
Totuși Platforma a folosit poporul exclusiv în calitate de decor: oamenii din piață au servit doar drept material justificator pentru un Consiliu al Marii Adunări Naționale, ales pe principii de gașcă, care a purtat negocieri în numele ”poporului” și care ulterior s-a dezvoltat în partid politic.
O altă formă de mobilizare populară a fost inițiată de prim-ministrul desemnat Ion Sturza, prin prezentarea unei platforme prin intermediul căreia publicul ”poate” propune idei de acțiuni concrete pe care Guvernul să le implementeze.”
La nivel tehnic, procesul e implementat destul de stîngaci – în loc de site ce ar fi putut fi găsit pe motoare de căutare, echipa lui Sturza a mers pe ideea unei forme Google lansată pe facebook – dar logica procesului mi se pare corectă: poporul e chemat să-i spună candidatului la funcția de prim-ministru durerile și problemele pe care le vrea rezolvate. (Rămîne încă problema sintetizării propunerilor, asamblării lor într-un program de guvernare coerent și punerea lor în acord cu viziunile personale ale candidatului și a echipei sale, dar ele sunt rezolvabile).
În fine (dar nu în ultimul rînd), Maia Sandu a demarat procedura de construcție a unei noi mișcări politice tot printr-un apel la o participare largă a publicului în care oamenii ce cred în ea și în echipa ei (despre care încă nu cunoaștem nimic) sunt rugați să se implice. În doar o zi, platforma a adunat peste 2000 de ”oferte” de implicare…Ceea ce e foarte mult – mai mult decît numărul de votanți pe care le au unele partide cu ștampila în regulă.
…E evident că simpla invocare a ”participării populare” nu schimbă în mod esențial felul de a face politică la Chișinău și nici nu aduce imediat poporul în procesul politic (mai ales cînd atît legea cu privire la partidele politice cît și codul electoral conțin destule bariere ce împiedică participarea populară largă). E la fel de evident însă că constituirea unor precedente de participare populară poate avea două efecte benefice
– oferirea unor exemple de succes a implicării pentru cetățeni implicați, activiști, oameni ordinari care își doresc să participe, dar simt că nu au pîrghii și nici exemple de urmat (lărgirea imaginarului politic și a repertoriului de participare).
– modificarea regulilor de bază ale procesului politic prin includerea, fie și la modul formal, a mobilizării populare în actul de guvernare…
sursă imagine de fundal: PIXABAY.
Judicioasă analiză, dar cum tratăm patologiei detectate și cunoscte? Trebuie, mai întâi, să constatăm faptul că politicienii se perindează conform unor cicluri electorale, apoi elitele intelectuale naționale și eșantionul civic-ONGist sunt statice, monopoliste chiar teroriste? Mai mult – sunt revanșarde, retrogade și depășite profund? Se autoreproduc și pactizează cu diavolul politic. Spre exemplu, toți președinții ONG – Uniunile de creație sunt membrii diferitor partide. Nu aici sunt cauzele capitate? – pactizarea intelectualității cu politicul în detrimentul intereselor naționale primordiale? Finalmente, chiar principalul: iluzii și deșertăciuni plodim dacă nu reinstaurăm Țara noastră istorică – Monarhia Regală Constituțională.
as avea o explicatie pentru fenomenul dat, si asta ar fi „blestemul lui stefan”, toata societatea noastra il plinge si il asteapta pe stefan cel mare sa se ridice din mormint ca sa vina sa le rezolve toate problemele, si politicienii nostri incearca fiecare sa isi dea un anumit aer de stefan (lider carismatic care v-or scoate moldova din criza), pentru ca stiu ca asta are priza la public. ma mir cum de nu incepem sa-l dorim la cirma tarii pe Harry Potter…,