Ne apărăm pămîntul și femeile. Kurzii din Siria vor să construiască o societate egalitară la graniță cu Statul Islamic

[label shape=”” type=””] Ștefan Mako[/label]

De când cu războiul civil, e aproape imposibil să obții viză pentru Siria. În octombrie am intrat ilegal în nordul țării, printr-un punct de graniță controlat de kurzi.

Kurzii sunt un popor care a rămas pe dinafară la împărțirea granițelor și acum e împrăștiat în patru țări. Cu ocazia războiului încâlcit din Siria și Irak, kurzii au preluat controlul asupra unor teritorii din nordul celor două țări, au ținut piept ISIS și au obținut susținere internațională.

Kurdistanul din Irak e într-un boom turbo-capitalist alimentat cu petrol. Am aterizat la Suleymania, un oraș mare cât Bucureștiul, plin de mall-uri, parcuri de distracții, zgârie-nori și cartiere de lux presărate într-o mare de sărăcie. Am traversat regiunea până la granița cu Siria și am trecut râul Tigru într-o barcă de tablă goală. Toată lumea mergea în sens invers.

Pe malul ăsta e Kurdistanul din Siria, cunoscut ca “Rojava”. Kurzii de aici încearcă să construiască o utopie socialistă peste ruinele războiului.

La debarcare, un mustăcios mi-a dat un ceai negru și un fel de chitanță în loc de viză. Apoi m-a urcat fără explicații în mașina decrepită a unui moșneag fără dinți.

 Libertatea începe cu distrugere

Kobane e un oraș sărac din nordul Siriei, într-o regiune locuită de kurzi. În toamna lui 2014, a fost cucerit de organizația teroristă statul islamic (ISIS ), care voia să-și extindă ocupația la granița cu Turcia.

Aproape 10.000 de extremiști au năvălit în zonă – în două săptămâni au cucerit 350 de sate, au masacrat o parte a populației și au pus pe fugă vreo 300 de mii de oameni.

ISIS nu se aștepta să găsească rezistență. Depășiți numeric și fără echipamente sofisticate, kurzii au ripostat cu disperare. Americanii au bombardat orașul, apoi soldații au făcut counter-strike din casă-n casă și au eliberat orașul, adică au cucerit o ruină.

Acum e liniște. Oamenii au început să se întoarcă acasă și încearcă să reconstruiască ce-au pierdut. Nimeni nu știe câți locuitori mai sunt, câți au plecat definitiv. Cine a avut câteva mii de dolari s-a cărat în Europa.

Occidentul a primit cu încântare vestea eliberării. Kobane a devenit un simbol al rezistenței kurzilor. Dar la reconstrucție nu se înghesuie prea multă lume. Totul e cârpeală și voluntariat.

Economia locală nu poate susține nimic: producția de bumbac, principalul produs al regiunii, este prea scumpă și a fost înlocuită de grâu pentru pită, cel mai ieftin aliment; deși au vreo 4000 de sonde de petrol, majoritatea sunt depășite tehnic și nu au personal – doar câteva sute funcționează, cât să acopere nevoile imediate. Ce se extrage e pentru consum intern și cheltuieli zilnice; mărunțișul disponibil abia ajunge pentru subzistență. Mulți cetățeni au găsit metode manuale de exploatare – rafinează petrolul la puț, în cazane improvizate, și vând benzina la colț de stradă, cu petul sau cu pompe artizanale conectate la butoaie imense și soiase.

În plus, kurzii au o problemă mare cu guvernul turc, care-i urăște. Turcii au închis granița cu Siria, pe motiv că ar putea intra extremiști ISIS în țară. Abia îi lasă pe refugiați să se întoarcă la molozurile lor, două zile pe săptămână. Materialele de construcție, utilajele, alimentele trebuie aduse prin Irak, iar prețul crește exponențial.

“Vă rog să transmiteți un mesaj întregii lumi: avem nevoie de ajutor“, dă din mâini Abdul Rahman Hamo, șeful comitetului de reconstrucție a orașului în care locuiau vreo 40 de mii de oameni înainte de nenorocire. N-are mult timp – pe hol, câțiva cetățeni așteaptă zgribuliți să intre în audiență, au nevoie de case; așa că face un recensământ rapid:

• 70% din oraș a fost avariat grav
• sunt în proiect mai multe zone rezidențiale, majoritatea oamenilor stau în niște tabere de la marginea orașului, dar vine iarna (temperaturile scad noaptea până pe la -2°) și n-au cu ce să se încălzească;
• Toate spitalele au fost distruse, dar sunt câteva servicii care pot ajuta trei-patru sute de oameni pe zi;
• 8 din 15 școli au fost complet distruse; se lucrează la refacerea lor;
• 75% din oameni trăiau din agricultură și creșterea animalelor, dar acum nu se mai poate lucra, totul merge pe import;
• 1 milion de tone de moloz au fost adunate în 5 luni de muncă, mai au de cărat vreo două luni
• 1000 de muncitori lucrează la curățarea molozului în fiecare zi. Până acum au eliberat drumurile și lucrează la refacerea conductelor de apă și a canalizării;
• 0 dolari e bugetul administrației pentru reconstrucție, așa că nu pot să prevadă cât va   dura curățearea și construcția de noi locuințe. Au un cont în care lumea donează bani, pe care-i folosesc la cheltuielile imediate. Totul se face din voluntariat și “crowdfunding” de la persoane private, afaceriști, kurzi din alte țări, kurzi din Turcia.

Pe strada principală din oraș, singura lumină e la o clădire cu etaj păzită de un rotisor de pui. Șeful puilor prăjiți e un tip scund și musculos. Are doar 25 de ani, dar părul i-a albit din cauza războiului – e greu să ții un restaurant într-un oraș dărâmat.

Pereții și obloanele localului sunt ornate cu găuri de gloanțe mari. A schimbat de trei ori geamurile – după lupte de pe stradă, după bombardamente și după mașini capcană.

Azad Hassan e un kurd mândru, soldat-voluntar în Brigăzile de Protecție a Populației (YPG – se citeșteiepeghe). E unul dintre puținii care vorbesc engleză, așa că se ocupă de luptătorii străini care au venit să se bată de partea kurzilor.

Când e nevoie merge pe front, în rest stă la restaurant. Zice că-i cel mai bun din oraș. În orice caz, e singurul care funcționează la turație maximă, chiar dacă prețurile au crescut din cauza embargoului turcesc.

E oră de vârf. Localul se umple în fiecare seară, spune Azad, pentru că lumea are încredere și le place mâncarea. Au renunțat la livrări, că nu mai găseau adresele. Oamenii vin și pentru socializare, nu prea mai au locuri de întâlnire.

Azad are afacerea de opt ani, împreună cu un partener. Toți muncitorii, vreo 10 inși, sunt rude de-ale lor – copii, frați, veri. Unul toacă legume cu un fel de macetă imensă, un copilaș spală vase suit pe o ladă, altul curăță mese, un puști turtește turte la o menghină, altul le bagă-n cuptor și le scoate lipii. Mesenii mănâncă și se uită la programul patriotic de la televizor: cântă unii muzică populară pe imagini cu soldați care fac diverse fapte eroice.

“Noi am arătat lumii că ISIS poate fi înfrânt“, spune Azad într-o engleză trudită, în timp ce rulează o șaorma pentru un client. A învățat engleză la facultatea de traduceri din Alep. L-a prins acolo Primăvara Arabă, așa că n-a apucat să termine studiile. S-a întors acasă, la Kobane, după ce mai mulți colegi au dispărut peste noapte.

Aici s-a trezit că face revoluție: kurzii și-au strâns o armată babană – între 40 și 50 de mii de oameni, zic ei; au promis oamenilor drepturi egale și și-au proclamat autonomia.

Azad e surmenat. Nu poate să doarmă ca oamenii normali, îl ia somnul pe la trei-patru dimineața și la nouă e în picioare. Zice că are un fel de sindrom-post traumatic, că a văzut prea multe: a ucis, și-a pierdut prieteni. Ține poze cu ei pe telefon, sunt martirii care apar și prin toate posterele din oraș.

Când a omorât prima dată a fost groaznic, îi iei viața unui băiat ca tine. Apoi a devenit rutină. La fel și cu prietenii pierduți. Nici nu se gândește să se însoare, poate tura următoare o mierlește el.

Are foști amici care luptă acum de partea Statului Islamic. Din când în când se ceartă cu ei pe Facebook, cum ne certăm noi despre fumat sau ciobani. Ca să-i provoace, le postează steagul Israelului, cică asta-i enervează cel mai mult. “N-au argumente pentru ce fac“, îmi spune, nu își explică de ce oameni cu care a stat la aceeași masă sunt dispuși să-l omoare pentru o idee; dar și el e gata să moară.

Înainte de război visa la un viitor mai bun în Canada sau Marea Britanie. Bani ar avea, dar nu mai vrea să emigreze. S-au dus mai toți cunoscuții lui, cum face toată lumea în război. Acum trebuie să-și apere familia, pământul, că dacă pleacă toată lumea...

În ultimul an i-au plecat vreo 30 de prieteni în Europa. Au mai rămas doar doi din gașcă, se văd seara la o narghilea, își amintesc cum era înainte, când erau tineri.

Unul din prietenii plecați e Abdullah, tatăl lui Alan Kurdi, băiețelul ăla pozat mort pe o plajă din Turcia.

Abdullah stă acum în Irak și se ferește de orice contact cu străini, vrea doar să moară în liniște. Omul e complet distrus, după ce și-a pierdut toată familia și a fost hărțuit de xenofobi.

Kobane e înconjurat de șanțuri adânci, iar drumurile de acces sunt baricadate cu niște ghivece mari din beton, bucăți din conducte de canalizare, umplute cu pământ.

Cantonul e ca un șvaițer întins între Eufrat și Tal Abyad. Toată zona a fost  prădată de ISIS în ultimul an. Kurzii care n-au vrut să plece au fost omorâți.

Islamiștii au lăsat în urmă sate goale, dărâmate de mortiere și găurite de mitraliere, despărțite de tranșee și terenuri minate. Când s-au retras, teroriștii au sabotat tot ce au apucat – case, școli, pământuri.

Înainte de război, cam trei sferturi din populația de jumate de milion de oameni se ocupa cu agricultura. Mulți erau deja foarte săraci și s-au mutat la oraș din cauza unei secete care a durat trei ani. Azi riscă să moară dacă-și cultivă pământul, le sare plugu’-n aer. Aproape în fiecare zi moare câte unul când își curăță molozul din curte.

Drumurile secundare care ne hâțână, în ritmul tristelor melodii, sunt pustii. La sud de Kobane, majoritatea satelor erau locuite de arabi. Kurzii au fost acuzați de epurare etnică după ce au strămutat mai multe comunități arăbești și au pus în loc niște “zone de război“, de frică să nu puiască vreun extremist. Se tem că o parte din arabi ar putea să-i susțină pe extremiști.

Zona de război arată ca în filmele cu zombi – sate pustiite, brăzdate de șanțuri și baricade, magazine prădate, case vandalizate, o fostă pușcărie ISIS în care dușmanii lui Allah erau torturați și uciși până acum câteva luni. La o oră e capitala statului islamic, Raqqa.

Într-un orășel, pe maidanul umed din fața unei școli, joacă volei câteva gagici. O tipă se ridică pe vârfuri și trântește mingea peste o plasă legată de două butoaie mari de metal. Mingea se rostogolește până la un dig imens de pământ. În spatele digului, câteva excavatoare sapă tranșee.

În școală, două fete scribălesc ceva într-un caiet de matematică, altele adună resturile de la prânz – orez cu legume și lipie, și pun de ceai.

Fetele își iau kalașnikoavele proptite de ușa ciuruită de gloanțe și pleacă în patrulă. Sunt din Brigada de Protecție a Femeilor (YPJ – iepeje), aripa de femei a armatei kurde. Rojava e, pe lângă Israel, singurul loc din Orientul mijlociu care dă drepturi egale femeilor. Asta se vede cel mai bine în armată.

Dintr-un dulap de sufragerie, un televizor măcăne o manea orientală cu femei și bărbați care trec prin foc, înarmați până-n dinți. Agățat de o perdea, un mustăcios veghează dintr-un portret XL, flancat de steagurile armatei populare. Acu’ jumate de an, pe holul ăsta al unei foste școli primare din ‘Ayn ‘Isa serveau ceaiul niște bărboși de la ISIS.

O tipă cu cărare pe mijloc și dinți rari, se descalță la ușă și se tolănește pe o pernă mare din lounge.

“Ne apărăm pământul și femeile“, spune Azda, ascunsă într-o uniformă lălâie, în timp ce soarbe dintr-un ceai negru și fumează o țigară din rație. Are 21 de ani și e comandanta unui grup de 12 femei tinere care păzesc linia frontului.

A intrat în YPJ la 18 ani, în 2012. De atunci n-a mai fost acasă, vorbește cu familia ei săracă doar la telefon. Revoluția a prins-o prin curte, într-un sat de lângă Kobane, în timp ce făcea d-alea casei și grijea de animale. N-avea niciun vis, poate ceva cu drepturile femeilor, da’ se gândește mai bine și își dă seama că nici nu știa de ele pe atunci.

Și-a găsit menirea când a auzit că se organizează revoluție și femeile fac parte din ea, că poate fi femeie liberă.

Zice că n-au mai avut nicio bătălie importantă de patru luni, după ce au terminat de curățat toate satele din jur. Toată lumea vorbește despre ofensiva din Raqqa, deși nimeni nu știe ceva concret. Recent, kurzii au făcut o mega alianță cu arabi, creștini, asirieni și turkmeni. Îi zic Forțele Democratice Siriene (SDF) și vor să scape țara de extremiști.
Dar războiul nu înseamnă doar luptă.

Patrulează în fiecare zi pe la punctele de control și-n jurul tranșeelor. Câteodată mai trag în adâncul nopții, fără confruntări față-n față. Teroriștii nu s-au mai apropiat de ceva vreme – stau tot timpul la pândă după ei, cocoțate în vârful școlii, sub steagul de brigadă.

Cei mai apropiați daeshi, cum îi numesc localnicii pe cei de la ISIS, sunt în niște căsuțe din spatele gropanelor, la vreo doi kilometri de școală. De acolo începe califatul autoproclamat de organizația teroristă statul islamic.

Majoritatea extremiștilor nu arată ca-n clipurile de propagandă ale ISIS – bărboși în negru care flutură steaguri. Sunt oameni normali, nu ies cu nimic în evidență, povestesc kurzii. De multe ori, împrumută din straiele localnicilor. Așa au făcut și astă vară, când au atacat din nou Kobane. Câteva zeci au intrat sub acoperire în oraș și au omorât două sute și ceva de civili.

Azda zice că era și ea p-acolo și că a împușcat vreo trei isiși. Erau camuflați în uniforme kurde, dar s-a prins că e ceva dubios când i-a salutat; a ieșit un shoot-out și ea a câștigat.

În afară de război și patrulă, fac pregătire și propagandă: se trezesc la cinci dimineața, iau micul-dejun, apoi discută ore-n șir despre ideologie și strategii de luptă, se antrenează, se joacă și pierd vremea.

Azda nu mai știe altceva, poate nici n-a știut vreodată. O întreb ce planuri are dacă se termină războiul ăsta nenorocit, dar mintea i se blochează –  viața cazonă și kalașu’ îi vin perfect, nu se închipuie altundeva, cu o meserie, sau ca mamă. Nu există altceva, “asta e viața mea“.

Țara care n-a mai fost

Kurzii sunt cea mai mare minoritate din Siria, 1,5-2 milioane de oameni, cam 10% din populația țării, și jumate din cea a Rojavei.

Primele atestări sunt de prin secolul șapte și vorbesc de niște triburi care au început să se unifice în Evul Mediu, plimbate sute de ani între diferite imperii.

Ideea de stat le-a venit după Primul Război Mondial la împărțirea Imperiului Otoman în națiuni, dar kurzii și-au luat țeapă și s-au trezit în patru țări: Turcia (unde locuiesc cei mai mulți, între 11-14 milioane), Iran, Irak și Siria. Vorbesc două dialecte, cu diferite variațiuni.

Regimul sirian i-a văzut ca pe un pericol, așa că i-a ținut mereu în șuturi: le-a luat casele, afacerile, cetățenia, le-a interzis limba și tradițiile, i-a bătut, torturat sau masacrat. Și kurzii din Turcia și Irak au avut parte de același gen de drepturi.

Când au proclamat revoluția, kurzii sirieni au călcat pe interdicția regimului și au făcut kurda limbă oficială, alături de arabă și asiriană. Apoi au început să-și construiască identitatea.

De anul ăsta școala se face în limba kurdă, iar pe viitor fiecare își va putea alege limba în educație și administrație, potrivit art. 9 din Carta socială, un fel de constituție a regiunii autonome.

“E foarte greu să le predau pentru că existența kurzilor nu a fost acceptată niciodată. (…) După atâta timp e greu să-i faci să înțeleagă că sunt kurzi, că au propria istorie și că până acum ea a fost ascunsă de puterile care controlează țările în care trăim.“, spune Anwar Beiram Omar, prof de istorie la colegiul pedagogic din Kobane.

După ce s-a retras regimul Assad, kurzii au ocupat clădirea unde era un institut sharia, în care se învăța legea islamică. Au convertit-o în școală pedagogică. 180 de fete și băieți și fete pregătesc să devină prima promoție de învățători în limba kurdă din Siria.

Teoretic, colegiul durează doi ani, dar acum se lucrează pe fast-forward, au început în primăvară și până la sfârșitul anului deja vor preda la clasele 1-6.

15 profi îi învață engleză, arabă, kurdă, matematică, biologie, istorie, geografie și științe. N-au bani să editeze cărți, n-au bani nici de salarii, așa că toată biblioteca e în arabă. Speră să rezolve detaliile astea până la anul, când se vor face și specializări. Acum nu e timp de finețuri, situația se poate schimba oricând.

Colegiul e pe un delușor ocolit de bombe, are curte interioară cu fântână în mijloc, iar sălile sunt pe marginea curții.

Într-o clasă prăpădită, Omar vorbește despre civilizație în fața unui grup de vreo cinșpe băieți și fete. Ascultă cu atenție, unii își iau notițe, nimeni nu scrollează pe telefon.

“Kurzii au fost mereu separați“, spune rar și apăsat proful de istorie, în timp ce mângâie aerul rece cu gesturi largi, “pentru că existau mai multe clanuri. Din clan s-au transformat în trib, din trib au luat naștere orășele. Cine putea împăca aceste triburi?“

Și astăzi, kurzii sunt organizați tribal, le explică. “Ei se recunosc și se judecă în funcție de trib, nu de orașul din care sunt, de asta n-au putut avea niciodată un teritoriu, o identitate comună.“ Până acum.

Omar n-are 30 de ani împliniți. E genul de prof cu care poți discuta despre orice. A început să predea odată cu revoluția, în 2011, iar aici a ajuns în primăvară, când s-a dat drumu’ la colegiu. Deși ar trebui să le vorbească de istoria kurzilor și a Kurdistanului, i-a luat pe tineri de la începutul civilizației.

Improvizează mult, are la îndemână doar vreo patru cărți și culegeri despre istoria poporului. “Și cele cinci cărți ale lui Abdullah Öcalan. (…) E greu să găsești resurse și să faci cărți noi. Avem nevoie de mai mult. Dar avem multă informație din cultura noastră“, spune profesorul Omar, care-și sfătuiește elevii să caute cât mai mult pe internet.

Abdullah Öcalan e cel mai cunoscut kurd. Toți au o poză cu el pe undeva, iar porecla lui, Apo (Unchiu’), e șpreiată pe toate gardurile din nord-estul Siriei.

Timp de 10 ani a fost singurul prizonier de pe o insulă din Marea Marmara. Acolo a scris cărțile din care tinerii își învață acum istoria și idealurile politice. Turcii l-au condamnat la moarte că a format Partidul Muncitoresc al Kurzilor. PKK este considerată organizație teroristă de NATO, SUA și UE. Vreo 30 de anis-au războit cu guvernul turc pentru autonomia teritoriului locuit de kurzi.

Öcalan e închis pe viață, după ce Turcia a renunțat la pedeapsa cu moartea, ca o cerință de pre-aderare la Uniunea Europeană.

În 2012, Apo a făcut pace cu premierul de atunci Recep Tayyip Erdoğan (acum președinte). Öcalan le-a spus băieților să lase armele și să plece în Irak. Vreo doi ani a fost liniște. Toamna trecută turcii nu i-au lăsat pe kobanezi să se refugieze la ei din calea ISIS. Armata turcă și-a întins armamentul la gardul cu Siria și s-a uitat la dezastru, în timp ce coaliția condusă de SUA bombarda ce a mai rămas din zonă. Așa că PKK-u’ a împușcat niște polițiști turci de supărare și au luat-o de la capăt.

Öcalan a propus și o confederație a kurzilor, o democrație fără stat, suprapusă pe zonele din cele patru țări. Democrația nestatală ar fi inclus și celelalte populații locale, iar legislația trebuia bazată pe legile naționale ale țărilor locuite de kurzi, legislația UE și legislația proprie a kurzilor.

Confederație nu s-a mai făcut, dar Rojava e un fel de proiect pilot al ideii lui Öcalan.

Democrația fără stat.

Rojava e un teritoriu în continuă dispută, întins pe vreo 500 de kilometri – de la nord de Alep, cel mai mare oraș sirian, până la hotarul de est cu Irak; în cel mai lat punct are vreo 100 de kilometri. Peste patru milioane de oameni locuiesc în cele trei zone autonome, denumite cantoane, pe model elvețian: Afrin – cel mai mic dintre ele, complet izolat în nord-vest de statul islamic; Kobane și Jazira, care sunt legate.

Aici, orice om cu mașină e dispus să facă pe taximetristul, deși drumurile sunt destul de proaste și periculoase. Noaptea nu se circulă. Transportul în comun s-a reluat recent – pentru câțiva dolari de căciulă niște minivanuri private cu program aleatoriu fac curse zilnice din Kobane până în Qamishli, vreo 300 de km.

Mașina e oprită de câteva zeci de ori în cele șase ore ale călătoriei. Miliția de securitate internă, Asayish, verifică documentele șoferilor, se uită la plăcuțe și la fețele călătorilor, să nu fie teroriști.

Pe măsură ce înaintezi spre estul teritoriului, bolovanii și scândurile din punctele de control devin pereți din beton, molozul se transformă în case din chirpici cu parabolică; apar măslini și câmpuri verzi, cisterne cu benzină prost rafinată de la sondele de petrol încă funcționale.

Singurele chestii cu adevărat amenințătoare sunt tancurile și artileria turcă de pe movilele de hotar; din când în când, turcii mai trag aiurea cu mitraliera, ofticați că regiunea e tot mai bine controlată de kurzi.

obor din dubiță în Amuda, un oraș în care vreo 20.000 de mii de oameni locuiesc în case joase, pe străzi aproape identice, dispuse ca un grilaj imperfect, pline cu magazine, tăietorii de găini și ateliere de manufactură. Aici n-a fost război, doar sărăcie.

Un copil în șlapi descalecă de pe o rablă de bicicletă, îmi dă o țigară și-și scoate smartfonu’ să vadă ce mai e pe net. Rânjește și-mi arată un videoclip în care un bărbos de la daesh retează capul unui kurd cu o macetă. Apoi încalecă pe bicicletă și o taie prin mulțime.

E o sâmbătă însorită și orașul e blocat de o manifestație care pare uriașă raportat la proporțiile locului. Vreo 1000 de oameni mărșăluiesc pe străzi în prima zi de comemorare internațională a eliberării orașului Kobane.

Strada principală e plină de oameni înarmați, fiecare unghi e păzit, iar străduțele secundare sunt închise.

Cei mai mulți protestatari sunt femei. Urlă tribal și flutură steaguri cu Rojava, YPG&YPJ, Kurdistan, portrete cu Öcalan și cu martiri. Cântă la unison Apo/Ocalan, Kobane, Kobane și  Biji, bji iepege, imnul oficial de luptă, mânați de lideri cu microfoane cocoțați pe un fel de mașină papuc de-a locului.

Proprietarii de magazine trag obloanele când trece șirul și rămân holbați pe trotuare. N-au mai văzut așa ceva.

Marșul se oprește într-un sens giratoriu unde lumea încinge discursuri politice și o horă imensă, apoi se dizolvă pe străduțe și-n mașinile cu care au venit din tot cantonul.

Străzile din centrul orașului sunt închise cu piloni de metal și ziduri groase de beton, iar accesul cetățenilor e restricționat. Printre case din chirpici, câteva clădiri mai țapene țin consiliile legislative și executive, centrul media – un fel de minister al propagandei care se ocupă ca jurnaliștii străini să-și facă treaba repede și bine, și alte câteva instituții de interes regional.

Kurzii sirieni își denumesc sistemul politic self-democracy, o autonomie celulară. Aceasta începe dincomune, adunări la nivel de stradă, sat, ori cartier unde oamenii decid ce trebuie făcut ca s-o ducă mai bine, apoi transmit mai departe unui consiliu legislativ.

Consiliul legislativ e format din 101 de cetățeni care au fost numiți; încă nu s-au organizat alegeri, dar o să fie în curând, se zvonește. Legislativul reglementează viața din canton pe baza nevoilor transmise dincomune, celulele de bază ale participării politice. Orice for trebuie să aibă minimum 40% femei. Deciziile nu depind niciodată de un cineva anume. De exemplu, există co-primari, co-președinți, sau triumvirate cu președinte – doi vici, dintre care, pe cât posibil, unul arab, unul creștin și unul kurd, iar cel puțin unul să fie femeie.

Conducerea centrală e asigurată de o coaliție politică numită Mișcarea pentru o Societate Democratică (TEV-DEM), pe baza Cartei Sociale care ține loc de constituție.

În 2012, kurzii au ocupat Kobane, Amuda și Afrin, profitând de lălăiala armatei guvernamentale, care se retrăgea spre vest. Apoi au preluat și Qamishli, un oraș mare și multietnic, în care guvernul Assad controlează un cartier și aeroportul. Guvernul mai trimite via aer diverse chestii care nu se găsesc în zonă, toată lumea are de câștigat.

Ca să nu-și ia bombe de la Damasc, kurzii i-au lăsat în pace pe oamenii lui Assad. Au mai fost niște frecușuri, dar n-a existat niciodată un conflict deschis, ca-n alte regiuni. Non-combatul i-a făcut pe unii sirieni și anumite facțiuni din opoziția armată să-i acuze pe kurzi de complicitate cu guvernul.

“Unu la mână: nu există nicio relație cu regimul. Doi: în Qamishli, regimul controlează o piață, restul e controlat de administrația noastră și de YPG. Este o situație provizorie, dar noi considerăm că și susținătorii regimului au dreptul să participe la acest proiect, care este un proiect federal“, spune enervat de subiect premierul Rojavei, Akram Hisso, un lungan pe la 40 de ani, care se fâstâcește în costumul larg ca un elev la examenul de bacalaureat.

Până una-alta, toți angajații statului – ingineri, personal tehnic, angajații spitalelor, sunt plătiți în continuare de Damasc, chiar dacă mulți nu mai desfășoară activități. “Este dreptul lor să le primească și obligația statului să le plătească,“ zice Hisso.

Rojava e administrată din Amuda, e mai ușor de securizat, de asta s-a comemorat aici. Capitala oficială e la Qamishli, dar cei de la ISIS mai strecoară câte o mașină capcană, din când în când.

În plus, Amuda e un loc liniștit, numa’ bun ca centru ideologic. O grămadă de academicieni și stângiști din Europa se întâlnesc aici să scrie lucrări despre cea mai hip mișcare politică din Orientul Mijlociu sau să se joace de-a revoluția.

Kurzii sunt mereu ocupați cu delegații din Europa, diverși anarhiști sau politicieni într-o pauză de ceai.

Rojava nu vrea independență, spune Akram Hisso, ci o Sirie federală. Asta ar fi suficient ca oamenii să-și păstreze drepturile câștigate prin revoluție.

Siria federală nu e tocmai visul împlinit al Kurdistanului, dar e o băiețeală convenabilă. Kurzii au câștigat destul credit după luptele cu ISIS, au bartai forța militară, nu mai pot fi suprimați ușor, indiferent de cine câștigă războiul sau în ce țară ajung.

Ca să nu-și saboteze revoluția, încearcă să implice pe toată lumea în proiectul lor, chiar dacă sunt susținători ai regimului de la Damasc. Speră ca modelul lor de autonomie să fie preluat și în alte zone ale Siriei sau chiar în alte țări.

“E o victorie pentru că nu a fost revoluția unui popor, ci a tuturor oamenilor din Rojava, creștini, yazidi, arabi, armeni, asirieni, dar kurzii au condus revoluția. Toate componentele sunt prezente în conducere. Eu conduc consiliul executiv, dar vicii mei sunt arab și creștin,“ spune premierul, repetându-și lecția cu accent pe succesul și victoria revoluției.

Orașul cu două guverne.

În Qamishli, funcționează două guverne în paralel. Se vede cu ochiul liber: Bashar se uită la Apo din portretele care tapetează tot orașul fie în galben-verzuiul kurzilor, fie în culorile steagului sirian.

Mă plimb timorat pe străduțele întunecate. E plin de oameni înarmați, în uniforme; dacă nu-s la posturi nu-mi dau seama care-s kurzi, care-s de la regim. În primăvară, un jurnalist suedez a fost arestat și dus la Damasc pentru că făcea poze prin centru.

Dacă e s-o pățesc, o pățesc oricum. Sunt o grămadă de miliții fără uniforme. Poți fi legitimat din senin de tipi care vând țigări pe stradă.

Soldații regimului păstrează o piață din care-i salută Haffez al Assad, fost președinte și tatăl celui care a moștenit conducerea țării. Aeroportul, un cartier și mai multe instituții sunt și ele sub control guvernamental, deși majoritatea activităților sunt suspendate.

Kurzii au și ei câteva instituții bine baricadate – ministerul femeilor, curtea populară; dar majoritatea administrației e în Amuda, din motive de securitate.

Orașul vibrează, la propriu: mii de generatoare întrețin toate activitățile cu huruitul lor, și încarcă nările cu miros înțepător de păcură. Unii kurzi au devenit furnizori de servicii: și-au cumpărat un generator din care dau curent vecinilor de pe stradă, în schimbul unor taxe.

Niște polițai cu cămășuțe albe și chipie fluieră lumea din trafic, dar nu-i bagă nimeni în seamă. Poți să faci orice, dirijorii vor doar bani, zic localnicii.

Există o piață de aur și mirodenii și orice chinezărie. Sunt și magazine fake, gen H&M și Pizza Hut.

Kurzii sunt majoritari, dar se găsesc și destui arabi și creștini. Cifrele arată că aici trăiesc cam 200.000 de oameni, top 10 orașe din Siria, însă estimările pe care le-am auzit vorbesc despre 400-800 de mii de oameni. Orașul a absorbit o parte din refugiații interni dinspre sud, multă lume a plecat mai departe.

De altfel, Qamishli a fost înființat acu’ 100 de ani de refugiații din genocidul creștinilor asirieni, o bucățică mai puțin marketată din genocidul armenilor desfășurat de turci. A purtat și numele decapitală creștină a Siriei, până recent locuiau aici peste 50.000 de creștini. Cei care au rămas, cam jumate, nu prea îi halesc pe kurzi, pentru că au participat cu entuziasm la epurarea lor în timpul genocidului; sperau că-și fac teren pentru un viitor stat.

Mai recent, au fost tensiuni și între kurzi și arabi. În 2004, la un meci de fotbal dintre echipa locală a kurzilor și Deir ez-Zor, suporterii arabi le-au cântat kurzilor de Saddam Hussein, care omorâse kurzi din Irak cu arme chimice. Kurzii s-au enervat și a ieșit pizdeț. Bătaia s-a mutat în oraș, unde fanii kurzi au incendiat sediul partidului Ba’ath, aflat la putere. Autoritățile au intrat peste ei și meciul s-a încheiat cu sute de răniți și morți (numărul morților variază între 30-100).

“E ultima noastră luptă pentru existență! Paișpe ani în Chicago, mașină, loc de muncă foarte bun, tot. […] Că eu vin înapoi în vremurile ăstea am simțit că dă speranță. Vreau să fiu parte din speranța asta.“, spune un hipsteraș cu barbă scurtă și ochi migdalați.

Când toată lumea pleacă, George s-a întors în Siria. Mă roagă să-i spun așa ca să evite problemele. Are 32 de ani și aproape jumate a trăit în State. E un ortodox asirian care a studiat și a lucrat în IT. Cum a ajuns înapoi, a început un fel de afacere – dezvoltă jocuri mobile, aplicații, site-uri, desene animate, “produse care să întărească limba noastră, limba asiriană și cultura.“

Generatorul bisericii ortodoxe din Qamishli tocmai s-a oprit, nu mai luminează steagul schilodit al Republicii Arabe Siria. O ceată de copii încearcă un fel de fotbal pe neve, dar Gaby, un amic alamericanului, îi trimite acasă.

Gaby are 25 de ani și e student la Damasc; merge la cursuri cu avionul, o dată la câteva săptămâni. În fiecare vineri seara, încuie sala de conferință a bisericii ortodoxe din Qamishli după dezbaterea asociației tinerilor creștini. E unul din cele 11 locașuri de cult creștine din oraș. Astăzi, un avocat le-a prezentat hibele din procesul Mântuitorului Isus, iar Gaby a încheiat tranșant discuția: “ce contează dacă procesul a fost corect sau nu, atâta timp cât Mesia a venit pe lume ca să moară pentru păcatele noastre?“

Biserica lui Gaby e aproape goală, jumate din creștini au plecat și tot pleacă. Părinții lui tocmai s-au mutat în Suedia, dar el n-a vrut s-audă, dacă nu se întoarce nimeni n-o să mai avem un viitor.

“Toată lumea pleacă și nu știu de ce. După cum vezi, e ora șapte și nu se întâmplă nimic: niciun incendiu, niciun sunet de armă, niciun sunet de bombardament. E curent, apă, internet, orice. Nu știu ce se întâmplă cu oamenii“, asta e cea mai mare întrebare pentru toți, crede tânărul asirian.

Ca să ajungă în Europa, sirienii au de parcurs un drum periculos și scump. Trebuie să intre și să traverseze ilegal Turcia. Trecerea frontierei costă cam 150 de dolari “pachetul de bază” – sărit garduri noaptea și ascuns prin câmp, din ce mi-au zis mai mulți localnici; cei care vor fie siguri că nu-s împușcați de turci, tre’ să scoată vreo 1000 de dolari, șpagă pentru grăniceri.

Traficul de persoane e cel mai bun biznis acuma. Cică majoritatea tâlharilor și infractorilor au devenit samsari de oameni: ei fac toate combinațiile, șpăguiesc pe cine trebuie și te trec fluierând; câteodată dau țeapă – te lasă în câmp sau îți dau în cap și-ți iau tot ce ai. Unii au murit.

Khalid Ali, șeful Curții Populare din Qamishli, mi-a zis că rata criminalității a scăzut semnificativ de când noua justiție funcționează, pentru că milițiile arhiprezente își fac bine treaba și nu există corupție.

Pentru emigrare, majoritatea oamenilor trebuie să vândă ceva, dacă au. Salariile s-au prăbușit de cinci-șase ori, e vreo 70 de dolari un salariu obișnuit. Unii sunt atât de săraci încât trebuie să stea la coada guvernului pentru niște pâine (video).
Se vând case și mașini. Prețul unei locuințe a crescut de patru-cinci ori în ultimii ani, chiar și la 20 de milioane de lire siriene (60.ooo dolari). Băieții de la biserică mi-au spus că știu cazuri în care casele oamenilor au fost naționalizate de kurzi. Nu și-au vândut locuințele pentru că aveau suficienți bani ca să plece, dar s-au trezit fără ele, pe motiv că dacă au plecat, nu mai au nevoie.

Lumea s-a ferit să-mi vorbească despre plecare, de frică să n-aibă probleme cu Asayish – miliția kurdă care se ocupă de securitatea internă. Pot să te aresteze dacă află, mi-au spus mai mulți.