ARTICOLE.
Anatolie Eşanu, în Ziarul de Gardă, despre evoluţia cazului militanţilor de la Antifa (şi a lui Grigore Petrenco, între alţii), ţinuţi din 6 septembrie în arest preventiv: „Arestul lui Petrenco a ajuns şi în atenţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), care i-a numit pe cei reţinuţi drept „deţinuţi politici”. Astfel, la iniţiativa fracţiunii Stângii Unite Europene/Stângii Verzi Nordice (GUE/NGL), miercuri, 25 noiembrie, la Strasbourg au fost abordate şi două subiecte legate de R. Moldova: dispariţia miliardului de dolari şi arestul grupului Petrenco. La subiectul deţinuţilor politici a fost invitată, pentru un raport, şi avocata lui Petrenco, Ana Ursachi. Aceasta spune că, datorită acestui caz, R. Moldova este acum atent monitorizată de europeni.”
Un reportaj de Adrian Ianovici („Pur şi simplu” – Europa Liberă, difuzat la TV Moldova) despre ce prezent şi ce viitor are profesia de tractorist în R. Moldova: „Odată cu dispariția colhozurilor, armata de tractoriști școliți în Uniunea Sovietică se pomenește fără lucru. Majoritatea specialiștilor s-au reprofilat. Cei rămași în branșă se descurcau greu, mai mult îngrijind de tehnica învechită decât lucrând pământul. Azi, puțini mai învață această meserie, astfel că proprietarii de terenuri s-au trezit că nu au de unde angaja mecanizatori. Școala de meserii din Ceadîr-Lunga este singura din regiunea de sud a țării care pregătește mecanizatori. Specialitatea a fost redeschisă abia anul acesta, iar cele 25 de locuri la buget au fost ocupate imediat. Tractoriștii de mâine privesc cu încredere în viitor, chiar dacă învață după sistemul din trecut. Materialele didactice sunt la fel de vechi ca și mașinile pe care le studiază tinerii. Ce perspective au cu o astfel de meserie, ce așteaptă angajatorii și ce salarii oferă aflați din reportajul lui Adrian Ianovici.”
Un foarte bun interviu cu Vasile Ernu în revista Sinteza despre Rusia, propaganda rusească în România şi R. Moldova: „Să facem o mică recapitulare a istoriei postcomuniste a blocului estic. După 90, odată cu căderea comunismului, am asistat la o capitulare totală a estului în faţa discursului politic, al practicii şi economiei hegemonice occidentale. A existat un singur discurs dominant. Practicile politice şi economice erau dictate de câteva centre occidentale. Până şi la Moscova se implementa faimoasa „terapie de şoc”. Elţin, mai mult beat decît treaz, era iubit şi adorat de Occident şi în mod special de SUA. De ce? Pentru că nu opunea nicio rezistenţă în faţa acestei noi lumi care se extindea spre Est. Asistam la distrugerea lumii „bipolare” şi la naşterea celei „unipolare”. Bine, rău asta s-a întîmplat. (…) Şi mai nou avem, mai ales odată cu ultimul mandat al lui Putin, un nou jucător important pe piaţă: Rusia. Ei bine, de data asta avem un juător care ne este vecin, cu care avem o istorie comună lungă şi complicată, despre care avem o imagine colectivă destul de clară dar pe care nu-l mai cunoaştem aproape de loc. Vorbesc serios. Eu cred că în România, Rusia este aproape necunoscută şi prost înţeleasă. Este tratată cu instrumente „primitive”, cu clişeie vechi total nefuncţionale. De exemplu, să spui despre Rusia că este comunistă este o aberaţie cît China etc. Eu ironizez astfel de poziţii spunînd: în Rusia pînă şi Stalin s-a privatizat. Dacă vreţi să vedeţi neoliberalismul pur sînge mergeţi în Est, nu în Vest. Fireşte că acolo totul capătă forme specifice. (…) România este o ţară mult pre antirusească ca să prindă „poveştile” mediatice ruseşti aici. Cele cîteva situri şi zone proruseşti sunt ultrmarginale. Ruşii nu au mare nevoie de propagandă în România. La cît de slab e statul, instituţiile lui şi mai ales presa nu e nevoie decît de o banală fumigenă şi pică guverne, se ţepuisc politicieni, se isterizează presa de nu te mai vezi om cu om. Problema noastră nu e prezenţa propagandei ruseşti la noi, care din punctul meu de vedere e foarte subţire, ci fragilitatea instituţiilor noastre, a incapacitaţii noastre de a gândi politic, strategic şi tactic şi de lipsa aproape totală a unei prese de calitate şi critice. Trebuie să înţelegem că soluţiile la problemele noastre nu se află undeva la Londra, Bruxelles, Washington sau Moscova, aşa cu problemele noastre nu sunt cauzate doar de Moscova, Londra, Bruxelles sau Stambul.// Şi să nu uităm: când vorbim de geopolitică e bine să privim harta să vedem unde e New Yorkul şi unde e Moscova. Pe vecini nu ni-i alegem şi de aceea trebuie să fim pregătiţi să discutăm, negociem şi chiar să ne batem dacă e cazul. Avem cu ce?”
Thomas Picketty, în Le Monde, despre ISIS şi criza din Orientul mijlociu, provocată de interesele guvernelor occidentale, apărate prin intervenţii militare brutale în regiune. Picketty propune de asemenea o soluţie: banii obţinuţi din vînzarea petrolului să fie investit în dezvoltarea regională: „C’est une évidence : le terrorisme se nourrit de la poudrière inégalitaire moyen-orientale, que nous avons largement contribué à créer. Daech, ” Etat islamique en Irak et au Levant „, est directement issu de la décomposition du régime irakien, et plus généralement de l’effondrement du système de frontières établi dans la région en 1920. (…)Pour gagner en crédibilité, il faudrait démontrer aux populations qu’on se soucie davantage du développement social et de l’intégration politique de la région que de nos intérêts financiers et de nos relations avec les familles régnantes. (…) L’argent du pétrole doit aller en priorité au développement régional. En 2015, le budget total dont disposent les autorités égyptiennes pour financer l’ensem-ble du système éducatif de ce pays de près de 90 millions d’habitants est inférieur à 10 milliards de dollars (9,4 milliards d’euros). Quelques centaines de kilomètres plus loin, les revenus pétroliers atteignent les 300 milliards de dollars pour l’Arabie saoudite et ses 30 millions d’habitants, et dépassent les 100 milliards de dollars pour le Qatar et ses 300 000 Qataris. Un modèle de développement aussi inégal ne peut conduire qu’à la catastrophe. Le cautionner est criminel.”
Olivier Roy, în Le Monde, despre militanţii djihadişti din Franţa (şi Belgia) care sînt imigranţi din „a doua generaţie” şi francezi convertiţi la Islam de dată recentă. Roy susţine că radicalizarea acestor tineri are loc sub imboldul unui conflict generaţional a unor tineri marginalizaţi faţă de părinţii lor şi cu cultura „occidentală”: „Presque tous les djihadistes français appartiennent à deux catégories très précises : ils sont soit des « deuxième génération », nés ou venus enfants en France, soit des convertis (dont le nombre augmente avec le temps, mais qui constituaient déjà 25 % des radicaux à la fin des années 1990). Ce qui veut dire que, parmi les radicaux, il n’y a guère de « première génération » (même immigré récent), mais surtout pas de « troisième génération ». Bref, ce n’est pas la « révolte de l’islam » ou celle des « musulmans », mais un problème précis concernant deux catégories de jeunes, originaires de l’immigration en majorité, mais aussi Français « de souche ». Il ne s’agit pas de la radicalisation de l’islam, mais de l’islamisation de la radicalité. // Qu’y a-t-il de commun entre les « deuxième génération » et les convertis ? Il s’agit d’abord d’une révolte générationnelle : les deux rompent avec leurs parents, ou plus exactement avec ce que leurs parents représentent en termes de culture et de religion. Les « deuxième génération » n’adhèrent jamais à l’islam de leurs parents, ils ne représentent jamais une tradition qui se révolterait contre l’occidentalisation. Ils sont occidentalisés, ils parlent mieux le français que leurs parents. Tous ont partagé la culture « jeune » de leur génération, ils ont bu de l’alcool, fumé du shit, dragué les filles en boîte de nuit. Une grande partie d’entre eux a fait un passage en prison. Et puis un beau matin, ils se sont (re)convertis, en choisissant l’islam salafiste, c’est-à-dire un islam qui rejette le concept de culture, un islam de la norme qui leur permet de se reconstruire tout seuls. Car ils ne veulent ni de la culture de leurs parents ni d’uneculture « occidentale », devenues symboles de leur haine de soi.”
Slavoj Zizek, în In These Times, între altele despre nevoia recuperării valorilor culturale europene de către forţele de stînga europene, în ciuda discursului său anti-eurocentric: „Taking control of the refugee crisis will mean breaking leftist taboos. <…> Another taboo that must be overcome involves the equation of any reference to the European emancipatory legacy to cultural imperialism and racism. In spite of the (partial) responsibility of Europe for the situation from which refugees are fleeing, the time has come to drop leftist mantras critiquing Eurocentrism. <…> So the irony of anti-Eurocentrism is that, on behalf of anti-colonialism, one criticizes the West at the very historical moment when global capitalism no longer needs Western cultural values in order to smoothly function. In short, one tends to reject Western cultural values at the very time when, critically reinterpreted, many of those values (egalitarianism, fundamental rights, freedom of the press, the welfare-state, etc.) can serve as a weapon against capitalist globalization. <…> I am, of course, well aware how the immediate export of Western feminism and individual human rights can serve as a tool of ideological and economic neocolonialism… But I absolutely reject to draw from this the conclusion that the Western Left should make here a “strategic compromise,” and silently tolerate “customs” of humiliating women and gays on behalf of the “greater” anti-imperialist struggle. <…> So what if Europe should accept the paradox that its democratic openness is based on exclusion. In other words, there is “no freedom for the enemies of freedom,” as Robespierre put it long ago? <…> Although the ongoing crisis of the European Union appears as a crisis of economy and finances, it is in its fundamental dimension an ideological-political crisis. The failure of referendums concerning the EU constitution a couple of years ago gave a clear signal that voters perceived the European Union as a “technocratic” economic union, lacking any vision which could mobilize people. Till the recent wave of protests from Greece to Spain, the only ideology able to mobilize people has been the anti-immigrant defense of Europe.”
Damir Pilic cercetează soarta profesorilor de marxism din Yugoslavia socialistă: ”În Iugoslavia socialistă, marxismul era o materie obligatorie în învățământul secundar și superior. Apoi, în 1989, a venit căderea Zidului Berlinului și colapsul comunismului, iar politologul american Francis Fukuyama a proclamat, în faimosul său eseu Sfârșitul istoriei, victoria eternă a democrației liberale și a capitalismului. Sute de profesori de liceu și universitari care predau marxismul au rămas fără slujbe. În timpul marii tranziții, au fost etichetați cu dispreț drept mesagerii totalitarismului, care nu-și au locul într-o societate democratică. Acum, însă, peisajul politic al Europei se schimbă: mișcările de stânga câștigă teren în contextul crizei economice internaționale. La începutul lui 2015, Europa s-a ales cu primul său guvern compus din stângiști radicali de la Sfârșitul istoriei încoace, odată cu victoria grupării grecești Syriza, o mișcare politică ce a evoluat din Partidul Comunist. În Spania, Podemos, o mișcare apropiată de Syriza, a apărut de nicăieri și s-a consacrat ca a treia forță politică a națiunii. Partidul Die Linke din Germania a preluat puterea, anul trecut, în landul Turingia, cu o platformă socialist-democratică și un candidat principal care a folosit în campanie un mare bust roșu al lui Karl Marx. În Marea Britanie, noul lider al Partidului Laburist, Jeremy Corbyn, a spus că Marx este o “figură fascinantă… de la care putem învăța foarte multe”.
Sociologul francez de origine iraniană Farhad Khosrokhavar despre ISIS și religiozitate: ”Vous avez étudié le parcours de ces Français attirés par le djihad. Que connaissent-ils, justement, de cette tradition ? La plupart, absolument rien. Même les rudiments de l’islam leur échappent bien souvent — en prison, beaucoup ne savent même pas faire les prières quotidiennes. C’est d’autant plus vrai pour les nouveaux djihadistes, des convertis issus des classes moyennes pour qui l’islam est une sorte de « signifiant flottant », comme dirait Lacan : on met dedans tout ce qu’on veut, aussi bien le rejet de la société de consommation que le désir d’autorité. C’est ainsi que l’islam est devenu, en prison, « la religion des opprimés » : on s’y convertit pour protester contre sa condition, tout simplement. Soulignons ici combien l’absence d’utopie républicaine, de vision collective ou d’espérance commune est opportune pour Daech, qui remplit tous ces vides en prêtant à l’islam toutes sortes de mythologies n’ayant aucun ancrage dans la réalité. L’idée qu’il existerait une « umma » — communauté musulmane — planétaire, qui ne demanderait qu’à être rassemblée sous un même drapeau, par exemple, est une fiction historique. Le califat dont se réclame Daech était, dans sa dernière version, l’Empire ottoman, fondé non pas sur l’idée d’une umma planétaire, mais sur la cohérence d’un territoire géographique rassemblant justement plusieurs sortes d’islam : sunnite, chiite, alaouite…”
Un interviu cu regizorul de teatru David Schwartz:”La ultimele spectacole a fost foarte important pentru noi să transmitem faptul că nu doar regizorul, sau eventual echipa regizor-dramaturg sunt autorii spectacolului, ci că piesele au autor colectiv, reprezintă în egală măsură perspectivele și ideile tuturor participanților în proiect. Dincolo de acest aspect general, au existat și motive specifice, de fiecare dată, pentru „dispariţia regizorului”, în strânsă legătură cu modul de lucru la spectacolele respective. „Moldova independentă. Erată”, spectacol făcut la Teatru-Spălătorie din Chișinău, despre tranziție și istoria contemporană moldovenească, a fost lucrat împreună cu o echipă de artiști locali. Eu eram singurul din România. Am construit textul împreună, perspectiva noastră a fost una comună, discutată intens în timpul procesului de lucru, însă viziunea asupra istoriei Moldovei și experiența directă sunt în primul rând ale lor, rolul meu fiind mai degrabă acela de a pune întrebări, de a clarifica anumite aspecte, de a veni cu un ochi din afară care să pună lucrurile în context. Ultimul lucru pe care l-am vrut era să-mi dau eu cu părerea despre Moldova, mai ales că ştim că în România această atitudine condescendentă e un obicei curent. Noi, românii, ştim întoteauna ce e mai bine pentru moldoveni. Ca atare, ni s-a părut firesc, conform modului de lucru, dar și strategic important, să semnăm împreună spectacolul.
La spectacolul „Voi n-aţi văzut nimic!” a fost altă situaţie. E un proiect, un demers de cercetare, pornit de Alexandru Fifea, actor și dramaturg, un amestec de teatru-document şi teatru de istorie personală. Graniţa între pozițiile regizor-dramaturg-autor e mai greu de stabilit, am lucrat împreună la text și la editarea materialului, iar poziţiile noastre în ceea ce privește deciziile artistice au fost egale.”
Teoria relativității tocmai a împlinit 100 ani… ”General relativity was presented to the Prussian Academy of Sciences over the course of four lectures in November 1915; it was published on December 2nd that year. The theory explained, to begin with, remarkably little, and unlike quantum theory, the only comparable revolution in 20th-century physics, it offered no insights into the issues that physicists of the time cared about most. Yet it was quickly and widely accepted, not least thanks to the sheer beauty of its mathematical expression; a hundred years on, no discussion of the role of aesthetics in scientific theory seems complete without its inclusion.”
Wallmart, cea mai mare companie din America, își spionează și intimidează muncitorii pentru a nu le permite să se auto-organizeze în sindicate sau să-și apere drepturile: ”OUR Walmart, a group of employees backed and funded by a union, was asking for more full-time jobs with higher wages and predictable schedules. Officially they called themselves the Organization United for Respect at Walmart. Walmart publicly dismissed OUR Walmart as the insignificant creation of the United Food and Commercial Workers International (UFCW) union. “This is just another union publicity stunt, and the numbers they are talking about are grossly exaggerated,” David Tovar, a spokesman, said on CBS Evening News that November. Internally, however, Walmart considered the group enough of a threat that it hired an intelligence-gathering service from Lockheed Martin, contacted the FBI, staffed up its labor hotline, ranked stores by labor activity, and kept eyes on employees (and activists) prominent in the group. During that time, about 100 workers were actively involved in recruiting for OUR Walmart, but employees (or associates, as they’re called at Walmart) across the company were watched; the briefest conversations were reported to the “home office,” as Walmart calls its headquarters in Bentonville, Ark.”
Prima ședință a Dialogurilor Urbane, o platformă de discuții despre problemele orașului.
REVISTA REVISTELOR.
Redacția revistei „Archiva Moldaviae”, publicată sub egida Societății de Studii Istorice din România (SSIR), anunță apariția volumului VII/2015. Cititorii interesați vor regăsi studii referitoare la istoria Basarabiei în secolele XIX-XX, viața intelectuală a Iașului la începutul secolului XX, România în prima conflagrație mondială și la începutul de-a doua, comunismul românesc, dar și documente, texte scrise demult și încredințate tiparului abia acum, dezbateri istoriografice, vechi opere relecturate, recenzii, note bibliografice și relatări privind viața științifică. Cei 28 de autori care semnează în cele 476 p. ale acestui tom provin din România, Republica Moldova, Statele Unite ale Americii, Rusia, Suedia și Austria. Cuprinsul volumului este accesibil pe website-ul revistei (www.archivamoldaviae.ro).
CĂRȚI.
Mark Blyth, Austeritatea, istoria unei idei periculoase. Editura Tact, 2015. ” Într-o carte-eveniment apărută la Editura Tact (Austeritatea. Istoria unei idei periculoase), Mark Blyth, profesor de economie politică la Brown University (SUA), ne poartă prin cotloanele ideologice şi instituţionale ale austerităţii, adică teza că tăierea cheltuielilor publice este singurul reflex sănătos al societăţilor pîndite de crize economice. Blyth ne arată că austeritatea a fost, istoric vorbind, expresia schizofreniei intelectuale a liberalismului economic (deopotrivă a celui „clasic“ şi a variantei sale „neo-“ de azi). De-a lungul timpului, marile voci ale acestei ideologii voiau, în acelaşi timp, libertate economică şi garanţii oferite de Stat pentru această libertate. Or, aceste garanţii înseamnă cheltuieli publice care sporesc pe măsură ce economia şi societatea devin mai complexe, mai democrate şi mai bogate. Ipotetic, diminuarea acestor cheltuieli întăreşte Statul, entitate concepută de majoritatea liberalilor drept un fel de tovarăş de drum ce devine extrem de periculos dacă i se dau prea multe resurse pe mînă şi nu i se aplică regulat, prin puseuri de austeritate, lovituri preventive. Din această perspectivă istorică, ne apare ca un hiatus generaţia lui Keynes, care a încercat să reseteze liberalismul într-o direcţie antiausteritate, în care opoziţia dintre susţinătorii Statului şi cei ai pieţei, atît de populară astăzi, îşi pierdea relevanţa. Căci, în afara acestei generaţii, istoria ideilor ce au guvernat capitalismul real existent în ultimele două secole este istoria unor varietăţi de austeritate impuse societăţilor atunci cînd economia capitalistă intră în criză. În două tururi de forţă din prima parte a cărţii sale, Blyth ne arată că, în ultima-i încarnare (cea din 2010 încoace), austeritatea a fost produsul unei operaţii de recuperare a costurilor impuse de geniile din „industria“ financiară pe spinarea întregii societăţi, în vederea acoperirii pierderilor enorme ale sistemului pe care ei înşişi l-au construit. Numai dezvoltînd ima ginaţia politică şi economică a societăţii putem ieşi din acest cerc vicios în care eşecul investiţiilor private este transferat asupra societăţii în ansamblu, eşec avînd consecinţe politice care nu sînt decît în mod excepţional de natură emancipatoare. Precum suferinţa evitabilă a bolnavilor săraci şi asemenea catastrofei biologice a celor îmbrînciţi de şomajul de lungă durată şi de munca precară, cumplitul moment Colectiv reprezintă o altă notă de plată (fară îndoială, una deosebit de tragică) a ideii că slăbirea Statului „gras“, prin austeritate, este în sine virtuoasă. Trebuie să ne întrebăm: vrem oare dereglementare şi decimarea serviciilor publice de fiecare dată cînd ţara nu îşi poate rambursa datoria externă? Ei bine, să ne asumăm atunci, în ultimă instanţă, un risc ridicat de deces sau mutilare, deoarece mecanismele pieţei nu sînt setate magic să apere drepturi cetăţeneşti, ci să asigure eficienţa tranzacţiilor private. Dacă nu ne tentează asumarea acestui risc, atunci haideţi să discutăm serios ce facem cu rata de colectare efectivă şi cum impozităm profitul, redevenţele, trazacţiile financiare, marile averi, proprietăţile premium, consumul de lux, dividendele sau marile moşteniri. Haideţi să terminăm cu iluzia că poţi să ai un Stat „ca afară“, cu austeritatea dată la maximum după primul sughiţ de pe pieţele de titluri de stat sau din activităţile băncilor transnaţionale ce controlează sistemul bancar local.” (Cornel Ban, în Observator Cultural)
Ellen Meiksins Wood, Originea capitalismului. O perspectivă mai largă, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015. ”Autoarea începe printr-o discuție extinsă referitoare la principalele abordări legate de originea capitalismului, observând că, în ciuda nuanțelor și a perspectivelor diverse, mai toți autorii de la Marx încoace au presupus că acest fenomen socio-economic ar avea la bază comerțul. Astfel, natura umană, concepută aproape anistoric, ar fi fost orientată spre obținerea de profit, dar condițiile politice existente până la apariția epocii moderne ar fi împiedicat, într-o formă sau alta, aceste aspirații. Odată autonomizat, „descătușat”, în raport cu o suprastructură politică vetustă și opresivă, economicul ar fi prosperat rapid sub forma piețelor naționale și apoi internaționale, transformându-se în capitalism. Sigur, distincțiile între economic și politic se fac în mod avizat la Wood sau la alți autori marxiști, care recunosc mutualitatea constitutivă a celor două domenii și le separă, parțial și temporar, în scopuri strict metodologice – nu în sensul liberal al departajării intense și chiar a ostilității primului față de al doilea, imposibil de depășit. Problema teoriilor marxiste care presupun mai degrabă tendințele capitaliste care caută să își facă loc în orice societate (aspect asupra căruia a insistat, printre alții, și Fernand Braudel) în loc să le explice este aceea că se fac vinovate de regresie circulară: nu poți explica apariția a ceva anume presupunându-i existența anterioară într-o formă latentă. Chiar și Marx, sau mai ales Marx se face într-un anumit fel vinovat de această regretabilă neglijență, deoarece presupune că la baza ascensiunii capitaliste s-ar afla acumularea primitivă a regimurilor absolutiste convertite la colonialism, devalizarea sistematică a resurselor din Lumea Nouă. Dar, susține Wood, acumularea primitivă nu explică apariția capitalismului, ci doar amplificarea unor tendințe politico-economice europene în esență capitaliste. Capitalismul presupune însă o transformare radicală a relațiilor sociale; a accepta necritic impulsionarea comerțului de către colonialism, proces care ar fi condus ulterior la schimbarea structurii sociale a Europei, înseamnă a inversa o succesiune istorică prea puțin conștientizată: tocmai transformările sociale din Europa, mai precis, dintr-o țară europeană, în primul rând, au stat la baza ascensiunii capitaliste, iar asta s-a întâmplat înaintea avansului comercial al bătrânului continent.” (Emanuel Copilaș pe SocialEast.ro)
FILME.
A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (2014, regizat de Roy Andersson). ”Andersson e comic, e plin de un umor, negru pe alocuri, subtil în alte părţi, morbid în celelalte. După câteva istorii hazlii filmul te reduce la tăcere cu o metaforă ultra-dură, una care te face să înghiţi în sec şi să te simți ciudat. Efectul peristă în tine, până nu începi să te întrebi care este sensul vieții. Glumele anderssoniene sunt precum un gaz ilariant, însă drama și tragedia sunt precum gazul toxic – pătrund în corpul tău și te sufocă cu greutatea lor. Una dintre cele mai importante scene din film este cea care ne reamintește subtil de genocidul din Congo organizat de belgieni în secolul XIX; sclavagismul din SUA; crimele naziste; războaiele petrolului și toată calamitățile generate de rasa umană. E o scenă feroce, care din start te sugrumă cu disperarea ei, apoi iarăși te aduce la un râs nebun. Andersson nu ne spune nimic concret, doar ne dă de înţeles că toată comoditate şi bucuria noastră civilizată de a trăi e putredă, e mucegăită şi bătrână, şi se scaldă cu picioarele în milioanele de trupuri care stau la baza acestei civilizaţii. Aruncăm rachete în Africa ca să construim școli în Europa; vindem arme ca să oprim războiul; cumpărăm produse de care nu avem nevoie ca să impresionăm oameni de care nu avem nevoie; vindem aer și bășini; ne credem nemuritori; omorâm semenii în numele păcii mondiale; strivim săracii pentru a redresa economia – toată existența civilizației umane e marcată de prezența absurdului și nicăieriului.” (Gonzo pe Briciul)
