De cele mai multe ori, în România se vorbeşte despre Rusia din auzite sau prin prisma trecutului istoric comun al celor două ţări. Vasile Ernu este născut în fosta URSS, dar trăieşte în România şi este un bun cunoscător al realităţilor din cele două ţări, iar viziunea pe care ne-o oferă în ceea ce priveşte relaţiile româno-ruse e una cu care te întâlneşti mai puţin în spaţiul nostru public.
Domnule Vasile Ernu, asistăm în ultima vreme –şi nu numai- la amplă propagandă rusească, în special în Est, dar şi în Occident. Care sunt scopurile acestei propagande?
Să facem o mică recapitulare a istoriei postcomuniste a blocului estic. După 90, odată cu căderea comunismului, am asistat la o capitulare totală a estului în faţa discursului politic, al practicii şi economiei hegemonice occidentale. A existat un singur discurs dominant. Practicile politice şi economice erau dictate de câteva centre occidentale. Până şi la Moscova se implementa faimoasa „terapie de şoc”. Elţin, mai mult beat decît treaz, era iubit şi adorat de Occident şi în mod special de SUA. De ce? Pentru că nu opunea nicio rezistenţă în faţa acestei noi lumi care se extindea spre Est. Asistam la distrugerea lumii „bipolare” şi la naşterea celei „unipolare”. Bine, rău asta s-a întîmplat.
Toate aceste schimbări au venit cu un anumit tip de ideologie şi cu propaganda de rigoare. Ele au venit prin intermediul mediilor de comunicare în masă, prin diverse tipuri de organizaţii şi educaţie a „cadrelor” din presă şi societatea civilă, prin construcţia unor grupuri „de prestigiu saru reflecţie”, prin mecanisme de lobby etc. Spaţiul occidental este fascinant prin capacitatea lui de construi astfel de maşinării politico-socio-economice. Şi să nu uităm că în spatele a ceea ce numim noi convenţional occident stă un miraj, un mit fundamental care ne fascinează: occidentul este văzut de noi ca cea mai bună dintre lumile posibile. Tot mainstreamul cîntă: „vrem o ţară ca afară”. Şi nimeni nu se gîndeşte la Rusia cînd spune asta, fireşte.
În ultimii ani însă au apărut jucători noi pe piaţă. Au apărut jucători în spaţiul asiatic. Avem China. Însă China e departe şi nimeni nu înţelege ce se întîmpla acolo, mai nimeni nu-i cunoaşte limba, aşa că ştim despre China ce ne spune presa occidentală şi experţii ei: Jos Comunismul!. Şi noi repetăm ca papagalii în timp ce ei fac business cu chinezii. Noi nu prea citim presa chineză, nu le urmărim TV-urile, nu facem analiza acelui spaţiu. Au mai apărut jucători în zona lumii musulmane. Iarăşi: nu le citim presa, nu-i cunoaştem, nu avem instituţii care să ne explice ce se întîmplă acolo. Aflăm ce se întîmplă acolo prin ochii şi grila de interpretare occidentală. Sau mai degrabă anglosaxonă.
Şi mai nou avem, mai ales odată cu ultimul mandat al lui Putin, un nou jucător important pe piaţă: Rusia. Ei bine, de data asta avem un juător care ne este vecin, cu care avem o istorie comună lungă şi complicată, despre care avem o imagine colectivă destul de clară dar pe care nu-l mai cunoaştem aproape de loc. Vorbesc serios. Eu cred că în România, Rusia este aproape necunoscută şi prost înţeleasă. Este tratată cu instrumente „primitive”, cu clişeie vechi total nefuncţionale. De exemplu, să spui despre Rusia că este comunistă este o aberaţie cît China etc. Eu ironizez astfel de poziţii spunînd: în Rusia pînă şi Stalin s-a privatizat. Dacă vreţi să vedeţi neoliberalismul pur sînge mergeţi în Est, nu în Vest. Fireşte că acolo totul capătă forme specifice.
În ultimii 25 de ani noi am pierdut aproape toate legăturile cu acel spaţiu, nu avem oameni care să cunoască „noua anatomie” a acestui stat postsovietic, nu mai învaţă nimeni rusă, nu mai educăm specialişti acolo, nu mai avem instituţii care să se ocupe de Rusia, avem o presă care se informează strict din mediile occidentale. Imaginea noastră despre Rusia este o imagine mediată de presa mainstream predominant anglosaxonă şi experţi occidentali care au propriile lor interese. Ne mai informăm din presa din Republica Moldova, care, la rîndul ei, are un cu totul alt tip de lectură a Rusiei. Noi nu mai reuşim să producem resurse umane şi structuri care să ne ajute să înţelegem şi să analizăm Rusia. De relaţii nu mai zic nimic: pustiu. Vedeţi ce experţi pe zona estică a avut Cotroceniul în ultimele mandate prezidenţiale. Dacă am compara de exemplu România cu Polonia la acest capitol vedem diferenţa enormă despre cum tratează această problemă o ţară care a avut probleme cu Rusia mult mai serioase decît noi.
Acesta e contextul. În a doua fază a epocii Putin, după ce şi-a rezolvat problema de putere internă, a trecut la o nouă fază: politica externă. Această politică externă a fost numită popular: „ridicarea din genunchi” în faţa occidentului. Adică, ea nu mai vrea să fie tratată ca o putere secundară, ci ca o mare putere. Vrea să fie respectată şi să revină la masa bogaţilor. Ea s-a decis să spună STOP expansiunii NATO spre Est pentru că s-a simţit trădată şi ameninţată pentru că a văzut trupele NATO pe teritoriile pe care ea le consideră „curtea casei”. Expansiunea instituţiilor UE&SUA spre Ucaina a fost puţin prea mult şi atunci avem ce avem acolo. Rusia a răspuns destul de violent. Se putea altfel? Probabil. În relaţiile de putere nimeni nu oferă puterea pentru că ea se ia, se cucereşte, aşa că puterea de la Kremlin a început să folosească diverse mecanisme specifice acestui joc geopolitic. Există o tradiţie imperială în spate care nu se uită uşor.
Rusia, spre deosebire de occident, are un mare handicap: nu este o putere economică, nu oferă un nou model, ci vine cu acelaşi capitalism, însă într-o formă mult mai „primitivă” şi violentă, are o imagine destul de proastă şi nu are în spate un „mit”, un miraj care să atragă. Însă totuşi Rusia are cîteva atuuri: este cea mai mare ţară, are resurse naturale imense, are energie de care este legată o parte a Europei, are o istorie politică de mare putere, are conexiuni importante cu „lumea a doua şi a treia” etc. Şi poate cel mai important lucru: are o armată încă destul de puternică şi o diplomaţie de clasă.
Rusia însă ştie că acest lucru nu e suficient. Ei ştiu că au nevoie şi de un aparat de propagandă puternic. În interior lucrurile funcţionează bine pentru regimul lui Putin. În exterior însă Rusia nu a avut, cu excepţia cîtorva perioade favorabile, niciodată un aparat de propagandă eficient. Mass-media rusească nu este citită şi consultată decît de o mînă de specialişti. Pe acest fond apar investiţii ruseşti într-o mass-media de limbă engleză sau alte limbi de circulaţie internaţională gen Russia Today şi Sputnik. Ele vin cumva să facă o imagine pozitivă Rusiei. Însă privite în ansamblul mass-media occidentale, ele par total ineficiente.
Mie mi se pare că funcţia lor este una nu atît direct propagandistică, cît e mai degrabă încercarea de a produce un efect indirect. E asemenea funcţiei reclamei în comunism: scopul nu era de a vinde, ci de a spune că ceva există. Ceva ce se vindea oricum bine. Aceste cîteva canale ruseşti în spaţiul occidental sunt ca un soi de vitrină de prezentare: noi suntem prezenţi aici, am venit, luaţi cunoştinţă. Efectul propagandistic însă este produs de reacţia occidentală la prezenţa lor. Ecoul e mai puternic decît vocea emitentului şi se reproduce tot mai tare şi peste tot. Ruşii sînt foarte buni la jocuri din astea. În presa română asta se vede incredibil de bine: se nasc valuri de isterie antirusească care pot afecta o mulţime de acţiuni politice care au nevoie de raţionalitate, nu de emoţii. Însă valurile, ca şi bumerangul, se poate întoarce înapoi şi lovi direct în plex. A se vedea cazul unei platforme pretinse „quality” (hotnews) care a podus un „text-iconic” „antipropagandistic”. Acest tip de „antipropagandă” de tipul anilor 30 şi 50 nu face decît să producă ură, isterie care se va întoarce împotriva ta. După astfel de materiale în care vezi „dușmani şi trădători” în mod esenţialist în mai toate păturile şi grupurile sociale nu poţi avea decît un singur rezultat: un bumerang aruncat de tine care te loveşte în frunte. Atenţie mare la astea…
Ruşii ştiu asta, occidentalii ştiu la fel de bine asta şi de aceea sînt ceva mai sofisticaţi şi au şi instituţii care să amortizeze aceste lovituri. Noi sîntem de o ignoraţă şi incultură politică îngrijorătoare şi nici nu dispunem de instituţii care să atenueze şocurile. Iar în politică nimeni nu preia lovitura în locul tău. În politică, aşa cum se învaţă în clasa I, la care noi românii am fost absenţi, nu există iubire şi ură, familii şi prietenii, ci doar interese. Care este interesul nostru ca ţară?
Sub ce formă se manifestă propaganda rusească în România? Dar în Republica Moldova? Există similarităţi între ele? Care ar fi particularităţile lor
VE: Mediile de comunicare în masă ruseşti funcţionează în cîteva trepte. Avem mai întîi mass-media de limbă rusă, care are un efect puternic în interiorul Rusiei şi într-o anumită parte a fostelor republici sovietice în care ai pe de o parte comunităţi ruseşti importante, iar pe de altă parte o populaţie vorbitoare de limbă rusă. În interior, mass-media este într-o bună parte aservită Kremlinului, însă de o manieră ceva mai complicată decît se crede la noi. Nu e vorba de „dictatura lui Putin” în sensul clasic de dictatură, ci de un complex de scheme politico-sociale şi mai ales economice. Cu bani poţi închide mult mai uşor gura ziariştilor decît cu puşcăria. Putin ştie foarte bine acest lucru. De aceea el i-a făcut dependenţi pe mai toţi de banii de la Kremlin.
E foarte important să înţelegem cum este construită noua elită birocratică şi economică a Rusiei. Care mai este „anatomia” socială, politică şi economică a Rusiei actuale. Acolo e cheia multor răspunsuri. Cînd economia Rusiei, bazată în mare parte pe exportul de gaze, „duduia” şi banii curgeau în toate direcţiile, în Rusia brusc s-a instaurat „consensul naţional”. Pînă şi liberalii (inclusiv intelectualii vocali şi critici), poate grupul cel mai nepopular în Rusia după stînga idnependentă, erau susţinători taciţi şi loiali Kremlinului. De ce? Era pace, Putin se pupa cu Bush şi Merkel, bunăstarea venea, iar presa şi intelighenţia se aşezase comod la mici robinete financiare care produceau o singură întrebare: unde să ne cheltuim banii? Cînd brusc Putin a făcut cîteva manevre care au afectat această schemă, atunci s-au trezit şi au văzut că „raiul putinist” nu e chiar aşa de roz cum promitea. Şi-au adus aminte brusc de „valori”, că există un „popor” care a fost abandonat, că există multă nedreptate, că Rusia socială e pe cale să se năruie etc.
În realitate, Putin este un produs la care au contribuit atît factorii interni, adormirea spiritului critic cu somnifere finaciare, nevoia de ordine, securitate şi puţină bunăstare după crahul banditesc al liberalismului perioadei Elţin (stat minimal), cît factorii externi: de la SUA şi UE (în prima fază există o adevărată iubire) pînă la explozia „terorismului global” etc. Eu pot înţelege multe lucruri dar nu şi ipocrizia liberală şi occidentală care au contribuit la apariţia acestui mutant politic şi acum ne dau lecţii de morală. Vă rog să vi-l asumaţi, pentru că aţi contribuit din plin la „produsul Putin”. În acest context s-a reactualizat o presă liberală destul de bună, atiputinistă, proocidentală. Şi mai există una marginală de stînga, care acum se naşte. Ea are însă o susţinere mică doar în rîndul „clasei creative” din oraşele mari din Rusia. Ei îi lipsesc însă televiziunile. Ce are este nesemnificativ. Însă presa cea mai interesantă şi mai dură anti-Putin nu este cea liberală şi de stînga, ci paradoxal, cea ultrconservatoare. Dacă Putin este un conservator în stilul neocanservatorismului american cu multe influenţe germane, updatat pe modelul rusesc, atunci imaginaţi-vă că singura critică care-i pune în pericol poziţia de monopol este presa situată şi mai la dreapta. Ce vrea ea? Vrea mai mult Putin, mai radical, mai antioccidental, dar cu viaţă ca în occident, mai pro-business etc. Occidentul care ştie lucrul acesta se întreabă de 10 ori înainte de a face presiuni să-l detroneze: chiar vrem asta? Occidentul ştie că dacă pică Putin, cel cu care s-au pupat şi au făcut afaceri ani de zile, în locul lui s-ar putea să vină unul din zona asta: radical dreapta conservatoare. Dar asta devine deja foarte riscant.
Revenind la poveste. Putin totuşi a îmblînzit cu ajutorul banilor şi mecansimelor de control mai toată presa importantă, lăsînd loc şi vocilor critice atît cît totul să fie „democratic”. Aproape ca în occident. Mimetic. E adevărat că se mai împuşcă din cînd în cînd ziarişti: dar aşa e în „estul sălbatic” şi în „capitalismul timpuriu”. Cînd în Rusia actuală se împuşcă un jurnalist, politician sau bandit important, asta arată slăbiciunea Kremlinului, nu puterea lui. Putin vrea „consens” pentru că vrea să joace la o scară foarte mare. Şi pentru acest joc trebuie să arăţi că eşti stăpîn la tine acasă. Cînd cineva îţi moare lîngă zidul Kremlinului, cum a fost cazul lui Nemţov, asta e semn de slabiciune.
Cînd vorbim de exterior însă lucrurile se schimbă. Efectul pe care-l are presa, în mod special TV-urile şi radiourile de limbă rusă, este important în ţări ptrecum Republica Moldova. De ce? E vorba de obişnuinţa oamenilor de a se uita la televiziunea rusă, de comoditate, pentru că ai acces la mai toate teleziunile ruseşti, e vorba de limbă, pentru că o ştii, e vorba de calitate (superioare ofertei româneşti), e vorba de comunitatea rusă de aici şi de mulţi alţi factori importanţi. Am luat exemplul Republicii Moldova pentru că e spaţiul care ne interesează cel mai mult. România nu a reuşit timp de 25 de ani să dea o contraofertă mediatică acestui spaţiu cît de cît apropiată de cea rusească. Şi acolo avem o populaţie majoritară de limbă română. Noi nici măcar nu ştim care e situaţia mediatică de acolo. Noi nu avem instituţii şi specialişti serioşi (cu mici excepţii) pe Republica Moldova, ce să mai zic de Rusia. Ce avem e jenant. Avem cîteva rapoarte de o calitate îndoielnică şi în rest „experţi” reciclaţi peste noapte care împachetează „civilizat” clişee pe bani româneşti sau ai UE. Cei cîţiva buni pe care-i avem, nu-i folosim. În ultimii ani, lucrurile s-au mai îmbunătăţit, dar suntem departe de a avea o situaţie echilibrată. În ce priveşte propaganda rusă în occident, aici e o altă poveste. Revenim şi la ea.
Pe ce îşi concentrează Rusia propaganda? Interesele sale sunt politice, geostrategice, economice, militare? Un mix între ele, în funcţie de zona de pe glob pe care o vizează?
VE: Cînd nu ai ce propune ca model, cînd adversarul te bate la toate capitolele aproape, atunci ce faci? Atunci apelezi la alt tip de tehnici, nu foarte sofisticate, dar eficiente. Cauţi punctele slabe ale adversarului, îi foloseşti energia lui ca în luptele marţiale, încerci să declanşezi nemulţumire acolo unde ea s-a acumulat etc. Rusia, fiind din punctul meu de vedere o parte periferică a ocidentului, are foarte multe lucruri comune cu occidentul în acest joc. Doar că orice element şi model occidental în Rusia capătă forme diferite şi mai complicate. Rusia ştie bine că ceea ce convenţional numim Occidet nu e atît de unitar, monolit şi că în interiorul acestui spaţiu există bătălii interne, interese multiple, conflicte, critici, grupuri diverse etc. Şi occdentalii ştiu că în Rusia lucrurile nu sunt atât de unitare şi monolit şi se folosesc de asta. Ucraina a fost un model perfect. Nimic nu e atît de stabil cum pare şi brusc vedem cum interesele celor două blocuri au dus la un război civil în Ucraina. Un război catastrofal pentru Ucraină, un război în care nu sînt „nevinovaţi” nici în Est, nici în Vest. Iar propaganda a avut o funcţie importantă în acest joc. Propaganda de ambele părţi.
Aşa că Rusia foloseşte aceste breşe din spaţiul occidental. De asta apar deseori suprapuneri de planuri între critica adusă din interiorul spaţiului unor probleme majore ale occidentului, precum TTIP sau gazele de şist şi propaganda rusă. Evident că presa rusă arată: iată ce abuzuri sînt şi ce pericole se nasc. Însă critica făcută din interiorul occidentului şi felul în care mass media rusească foloseşte aceste informaţii sînt lucruri diferite. Şi occidentul foloseşte aceste trucuri. Adevărurile incomode şi dureroase pot deveni şi cele mai dure arme propagandistice. Însă propaganda e una, iar realitatea şi adevărul sunt altceva. Numai la noi presa se isterizează în halul acesta. Puterea occidentului stă în capacitatea de a produce critică, autocritică şi chiar un anumit tip de practică politică critică radicală. Occidentul va muri în momentul în care nu va mai putea naşte acest tip de critică autoreflexivă. Pentru stabilishmentul nostru însă acest tip de practică reflexivă şi discursivă este un păcat de moarte.
Vorbeam recent cu Kronhaus, unul dinre cei mai buni sociolingvişti europeni, pe acest subiect: Limbă & război & manipulare. Cazul relaţiei Rusia-Ucraina în conflictula actual şi rolul presei e foarte interesant.
Este vizibil cum, odată cu începerea conflictului din Ucraina, mass-media au adus specialiştii din zona “creativă”, care au produs o adevărată propagandă. Propaganda vine din două direcţii bine definite, principale. Există un lexic întreg, folosit în scopuri de propagandă şi nu pentru a ne fi descrise evenimentele. Astăzi este foarte greu să dai credibilitate unei informaţii în acest context. În mai toate textele despre aceste evenimente s-a folosit un lexic evaluativ, element central al propagandei. Scopul propagandei era de a convinge cititorul că unii sînt buni şi alţii sînt răi, că unii înving şi alţii pierd. De asta, se fac evaluări, se pun note deasupra oricărui cuvînt: vedem „mici victorii” şi „mari înfrîngeri”. Pentru propagandă se inventează cuvinte speciale pentru ca orice acţiune neutră să capete semnul „plus” sau „minus” în mod automat.
Să luam un exemplu: cum sînt numiţi participanţii la operaţiunile militare ale celor două părţi. Avem o formă neutră de definire, „forţele armatei ucrainene”. Avem apoi cuvîntul „rebeli”, care deja conţine un minus şi poate foarte uşor ajunge la forma negativă maximă cu titulatura de „terorişiti”. Aceasta e terminologia pe care o foloseşte una din părţi. De partea cealaltă, avem o trecere rapidă de la „forţele armate regulate” la „banderovişti” şi „fascişti”. E o linie clasică care trece uşor de la o formă neutră la una de maximă negativitate. Această notă nu este explicită, clară, cum spun lingviştii, ci este introdusă în interiorul semnificaţiei cuvîntului. Noi nu spunem că soldaţii armatei ucrainene nu sînt oameni buni, ci dăm o evaluare directă, iar din acest moment, este greu să mai ai o polemică.
După acest truc elementar, mai vine un moment important: se inventează cuvinte speciale, încărcate de ură pentru situaţii concrete. Ambele părţi inventează cuvinte, unul mai ofensator decît altul. Noi avem cuvinte negative pentru ambele părţi („hahol”, „kaţap” – la ucraineni, „moskali” – la ruşi), însă, în acest context, ele sînt slabe. Aşa apar cuvinte mult mai dure: „vatnik” (de la haina de vată ieftină de război) pentru pro-ruşi, unde ne este indicată nu doar naţionalitea, ci şi apartenenţa socială ierarhică. Sau „kolorado” (cu trimiterea la gîndacii de colorado care au aceeaşi culoare ca panglica Sf. Gheorghe) atribuită aceloraşi pro-ruşi. Sau „ukrî”, atribuită părţii ucrainene de către partea rusă. Sînt tehnici lingvistice care au un scop pur propagandistic şi care merg mult mai departe. Dacă duşmanul este om cu care tu intri în relaţii de egalitate, comunici de la egal la egal. Cum poţi însă să fii de la egal la egal cu un „kolorado” sau cu „ukrî”? Acestea sînt nişte fiinţe colective, neoameni, nu au personalitate şi nu se poate comunica şi negocia cu ele. Dacă le dai o definiţie inumană, ei pot fi distruşi, omorîţi etc. Aceasta e ideea centrală: puterea nu intră în dialog cu reprezentanţii protestatarilor, de exemplu, pentru că ei consideră că aceştia sînt o masă amorfă, cu care nu merită să discuţi. Limba te ajută, poate avea şi această funcţie: să-l umileşti pe celălalt, pe posibilul tău partener de dialog, pentru a-l coborî mult mai jos de nivelul tău. Mai trebuie ştiut că în orice limbă avem mai multe cuvinte negative decît pozitive, mai multe cuvinte ofensatoare decît laudative.
În ce măsură reuşeşte Occidentul să contracareze propaganda rusească?
VE: Pentru Occident propaganda rusă nu e o problemă atît de mare. În spaţiul occidental imaginea Rusiei este destul de slabă, necunoscută şi domină clişeele negative. Toate statisticile ne arată că mai nimeni „nu-i iubeşte” pe ruşi. Însă în politică nu doar „dragostea” ci şi „frica”, „teama”, „necunoaşterea” funcţionează ca factori politici. În imaginarul nostru, un „rus autentic” nu e un băiat „civilizat”, tras la patru ace care cîntă la pian şi joacă şah vorbind în cinci limbi fără accent. Pe un astfel de „rus” nimeni nu-l ia în serios în occident. Un „rus autentic” este pentru occidental unul care bea un litru de vodcă dintr-o bucată, se urcă pe masă şi joacă cazaciok făcînd un scandal cît toată casa. Aceste clişee au funcţiile lor şi utilizate de ambele baricade propagandistice.
Presa mainsteam occidentală este foarte puternică şi reuşeşte să contracareze propaganda rusă. Pentru ea nu e un lucru complicat. E un model care funcţionează şi la ruşi şi în occident. În Rusia, Putin şi presa subordonată Kremlinului diabolizează orice formă de opoziţie, numind-o „coloana a 5-a vîndută intereselor străine”. Ce face presa meinstrem în occident cînd cineva critică lucurile importante şi dureroase ale occidentului? O numeşte putinistă şi vîndută ruşilor, dar de o manieră mai finuţă. Povestea asta o ştim bine în România. Se fac liste, se denunţă, se demască noii „duşmani ai poporului”. Limba presei româneşti este în pragul unei crize de nervi, în plină isterie şi are trăsăturile unui război civil, un conflict radical care nu prevesteşte vremuri bune.
Repet: pericolul propagandistc rusesc are o putere foarte slabă în Occident. Occidentul înţelege asta. Din punct de vedere mediatic, lucrul de care se teme occidentul e acest efect de ecou pe care îl poate produce propria societate şi contrareacţia la propria propagandă. Ea se teme de potenţialul exploziv social, politic şi economic din propia societate şi mai ales din zonele de periferie, atît ale sistemului-lume cît şi de cele interne: de la precariat, la emigranţi etc.
Puterea cea mare a Rusiei este legată nu atît de mass-media pe care ea o exportă cu un mesaj nu foarte puternic, cît de strategia şi tactică diplomatică şi militară. Anexarea Krimeii şi intervenţia din Siria au avut un efect foarte puternic, nu doar asupra omului de rînd, ci şi asupra elitei occidentale. Astea sînt deja mişcări mult mai complexe şi ne arată că Rusia poate încă să producă surprize. Nu mai vorbesc de încercările de a construi un pol economici şi politic între Rusia, China şi alte state periferice dar importante sub aspect economic şi geopolitic. BRICS e un alt exemplu.
Ruşii ştiu că dacă vor să fie pe prima pagină şi cum nu pot să-i cucerească pe occidentali prin „dragoste şi respect”, atunci o să facă un „şah & cazaciok” politic de anvergură şi o să ia prime timeul presei mainstream occidentale. Ei merg pe principiul: se tem, deci ne respectă. Sînt strategii diferite. Ocidentalii vor dragoste, iubire politică. Ruşii vor respect şi ei o fac prin impunerea unui necunoscut şi a unei temeri, frici politice. Principele lui Machiavelli a fost scris mai întîi în rusă de Ivan cel Groaznic. Însă nici occidentalilor nu le sunt străine aceste practici.
Există interese comune pe care să le aibă UE şi SUA, pe de o parte, şi Rusia, pe de altă parte? Asta în cazul în care interesele SUA şi ale UE sunt aceleaşi.
VE: Avem multiple planuri. Avem pe de o parte un bloc numit Occident şi care ne dă de înţeles că există ceva unitar între SUA şi UE. Există ceva ce uneşte acest bloc, dar avem şi multiple interese care nu se suprapun, ci chiar creează conflicte. A se vedea conflictul economic deschis între SUA şi Germania. În acelaşi timp avem un bloc unitar comun NATO, pe care deseori îl confudăm cu armata americană, pentru că de multe ori americanii decid ceea ce UE nu prea cade de acord. Avem acum o amplă bătălie pe deja faimosul TTIP în care avem un cumul de conflicte. Se discută tot mai mult despre captivitatea statelor, despre cum interesele lor sînt preluate de intersele marilor corporaţii şi subordonate unor interese financiare ale unor grupuri economice importante etc. Există o bătălie enormă pe multe planuri: economic, social, politic, geopolitic. Dincolo de alianţe şi familii politice, există interesul politic şi economic. Iar în toată această ecuaţie cel mai sigur lucru pe care-l ştim este următorul: România este o ţară care nu are o viziune elementară legată de propriul său interes politic, social şi economic. Iar actualele mari puteri ştiu asta, aşa cum ştia şi Stambulul pe vremuri, că nu e nevoie să faci din România paşalîc/colonie directă, pentru că e mai ieftin aşa: ea este supusă, docilă şi plăteşete şi fără să i se ceară prea mult. Noi sîntem supuşi şi plătim în avans.
România e de ceva vreme sub umbrela NATO şi a UE; în acest răstimp, propaganda rusească în România s-a intensificat sau s-a diminuat? Dar eficienţa ei?
Faptul că suntem sub această umbrelă ar trebui să ne facă ceva mai responsabili şi ceva mai calmi, mai raţionali. Şi faptul că suntem sub această umbrelă nu ar trebui să ne împiedice să ne facem o proprie politică externă în relaţia cu ţările din est, cu Rusia, China sau cu lumea arabă. Noi nu am avut şi nu avem aşa ceva. Fostul preşedinte a avut o politcă mai degrabă isterică şi provocatoare, fără un conţinut real. Iar consilierii domniei sale scriau editoriale antiruseşti. Pe ce lume trăim? Asta nu e politică, ci altceva. Oare chiar nu avem interese în Est? Germania şi SUA fac business la scară mare cu Rusia sau China chiar şi cînd declară că sunt în conflict.
Fireşte că în noul context de care vorbeam mai sus propaganda rusă s-a intensificat. Dar repet: ea este mult prea nesemnificativă. De ce? Cîte TV-uni ruseşti avem aici? Cîte ziare? Cîte site-uri serioase? Mai nimic. Da avem cîteva situri obscure şi cam atît. Presa rusă de limbă engleză sau rusă nu contează atît de mult. Asta mai întîi. În al doilea rînd, presa noastră este profund antirusească şi se informează în marea parte din presa maistream anglosaxonă care este la rândul ei antirusască, chiar dacă ceva mai analitică decît presa noastră. Şi nu în ultimul rînd, noi ca popor avem o atitudine profund antiruasească. Statistica ne confirmă acest lucru. Nu văd care e pericolul. Trebuie să fim maturi şi să distingem lucrurile cu luciditate.
Eu însă mă tem mai degrabă de presa noastră decît de propaganda rusă. Citesc cu regularitate presa din Rusia, Ucraina, Franţa sau cea de limba engleză. Indiferent dacă vii dinspre Est sau Vest, prima senzație puternică pe care o ai cînd începi să citeşti presa română în legătură cu „criza ucraineană” sau cu „Rusia” este cea de isterie generalizată. Un antirusism care face imposibilă orice formă de judecată şi analiză a situaţiei. Sînt motive să fim îngrijorați? Fireşte, sunt destule motive. Condamn poziţia lui Putin? Da, fireşte, aşa cum am condamnat orice intervenţie militară americană sau de orice altă culoare. Însă la noi tonul alarmist este practicat la toate nivelele, încât ai impresia că trupele ruseşti tocmai au invadat România şi sînt deja la porţile Bucurestiului/Casei Presei, nu ca au intrat în Crimeea, pe teritoriul Ucrainei. De ce să investească ruşii bani în propagandă la noi, cînd noi producem acest efect de „isterie politică” distructivă de bună voie şi nesiliţi de nimeni?! Şi vestea bună e că România nu prea e în vizorul Rusiei. Rusia are alte bătălii şi probleme. E la fel de adevărat că orice mişcare bruscă a Rusiei poate lovi şi destabiliza regiuni întregi. Pe aici sîntem şi noi. Dar noi nu facem nimic ca să ne protejăm. Noi doar ne isterizăm.
Sinteza: România este, sau poate deveni, teatrul unui război propagandistic între NATO (SUA) şi Rusia? Printre altele, ruşii au anunţat că vor investi în dezvoltarea reţelei lor de media (Sputnik News, RT), inclusiv cu versiuni în limba română (după lansarea unei versiuni în „limba moldovenească”, de către Sputnik News, în Moldova), şi au deschis în România, în acest an, un centru rus de cultură şi ştiinţă.
VE: Rusia, ca şi orice alt stat, are dreptul să-şi dezvolte prorpiile reţele media, să cumpere reţele media, să facă instituţii, să producă fonduri de finanţare, instituţii culturale etc, conform regulilor jocului stabilite de cadrul legal. Fiecare stat, mai ales stat care are o tradiţie a unei mari puteri regionale, îşi joacă propirul interes. Bătălia este pentru putere, bani-piaţă de desfacere şi resurse. La toate categoriile occidentul are un ascendent puternic: economie, origanizare, nivel de trai, tehnologic, resurse umane etc. Ruşii au pierdut spre final bătălia din secolul XX. Războiul rece s-a terminat cu victoria zdrobitoare a occidentului şi a capitalismului de tip occidental. Cred că astea sînt date indiscutabile. Rusia a pierdut această bătălie însă nu a murit, ci s-a înglobat în această lume-sistem, devenind parte a ei.
Ceea ce s-a schimbat însă în ultimul timp este acest conflict în interiorul acestei lumi. Rusia vrea să fie parte a grupului de puetere hegemonic, nu parte a periferiei. Vrea să fie unul din cei trei (alături de UE şi SUA) care iau deciziile majore. A mai apărut şi China în ecuaţie. Rusia nu mai vrea să schimbe mesianic lumea. Ba din contra Rusia, vrea să întărească această lume, acest regim hegemonic. Nu întîmplător Putin are un succes atât de mare în rîndul establismentului neoconservator american. Şi apropos: între discursul lui Putin şi discursul presei şi intelighenţiei noastre conservatoare nu e nici o diferenţă. Să ne bucurăm sau să ne îngrijorăm?
Cu referire la România şi la Moldova în particular, dar şi generalizând la alte ţări: eşecurile UE şi ale NATO în diferite chestiuni şi curentele anti-occidentale se contorizează în partea Rusiei, înseamnă puncte în favoarea celei din urmă?
Trebuie să pornim de la cîteva lucruri simple şi sigure. Verificate în timp. Puterea propagandei este una destul de limitată, mai ales dacă nu are o susţinere politică, socială şi economică reală. Iar Rusia are foarte puţine lucruri de oferit astăzi. Rusia oferă un model deja existent, dar de o calitate mai proastă. În secolul XX ea a venit cu un model radical nou, un model atractiv pentru acea vreme, care a capotat „glorios”. Dar a avut curajul să aducă ceva nou. Ea prin propria tragedie a contribuit enorm de mult la îmbunătăţirea situaţiei sociale şi economice la nivel global. Presiunea lumii comuniste asupra lumii occidentale a fost una imensă, aşa că Occidentul, elita privilegiată a fostă nevoită să facă o mulţime de reforme şi legi în favoarea claselor sociale defavorizate, pentru că se temea de revolte. Există un precendent.
Acum însă Rusia nu mai este atractivă. Însă nici modelul occidental nu mai este atractiv pentru o mare parte a lumii şi mai ales pentru interior. Capitalismul nu mai este atractiv şi şi-a arătat limitele. Tinerii au devenit tot mai precari, o populaţie imensă nu mai are acces la joburi sau are joburi instabile şi prost plătite. O armată imensă de tineri educaţi nu mai pot lucra pe meseria lor. Accesul la muncă a devenit un privilegiu. A mai apărut şi o lume a emigranţilor, ghetoizată, care la a doua şi a treia generaţie nu mai vrea să stea în ghetouri, ci vrea „în centru”. Aceste armate de oameni cu probleme imense, cu frustări acumulate şi cu un potenţial politic şi energii imense care se pot intersecta, se pot organiza şi pot pune în pericol actuala putere care pare total ruptă de realitate. În interesul şi în slujba cui este această putere? Evident că toate aceste elemnte pot naşte atît discutrs critic cît şi propagandă. Realitatea însă rămâne.
Mai avem politica externă a SUA şi NATO, susţinută parţial de UE, care nu e deloc o reuşită. Vedeţi rezultatul politicii „exportului de democraţie” cu tancul şi bomba. Totul e transformat în Război Civil, migraţie fără precedent, conflicte armate, terorism la o scară nemaiîntîlnită. Acum pînă şi lideri importanţi precum Tony Blair recunsc că acest tip de politică a fost o mare greşeală. Evident că toate aceste insuccese pe plan intern şi extern ale Occidentului deschid supape pentru o potenţială propagandă venită din exterior. Însă repet: problema mare a occidentului este în acest moment în interior, nu în exterior. Şi marele pericol vine din incapacitatea regîndirii unor proiecte alternative la modelul neoliberal pe care-l promovează agresiv ca singurul proiect „natural” al „democraţiei” şi „pieţei libere”. Oare e singurul?
Referindu-vă la disputele ruso-americane, spuneaţi undeva că încă nu a sosit vremea Războiului Mare, ci doar a celor uşor controlate. Ce înseamnă în viziunea Dvs acest Război Mare şi, cum spuneţi, prin faptul că „încă nu a sosit vremea lui”, sugeraţi că el ar urma să aibă loc? Marele Război poate fi până la urmă doar unul propagandistic? Sau la capătul cuvântului va fi întotdeauna glonţul?
Să sperăm că nici nu vom ajunege la un Mare război. Secolul XX a cunoscut două astfel de războaie şi a fost groaznic, catastrofal, tragedie fără margini. Eu însă acum mă tem nu atât de mult de începerea unui Mare război, pentru că occidentul şi Rusia duc mai nou doar războaie periferice. Suferinţa e „undeva departe”. Noi suntem privilegiaţi în acest sens. Problema mare a noastră este în interior. Mă tem că generaţia mea va fi martora apariţiei unui nou Război Civil European. Avem o tradiţie lungă în acest sens. Să nu uităm asta.
Pe o scală de la 1 la 10, ce notă acordaţi modului în care e concepută propaganda rusă în general şi, în particular, în România?
România este o ţară mult prea antirusească ca să prindă „poveştile” mediatice ruseşti aici. Cele cîteva situri şi zone proruseşti sunt ultrmarginale. Ruşii nu au mare nevoie de propagandă în România. La cît de slab e statul, instituţiile lui şi mai ales presa nu e nevoie decît de o banală fumigenă şi pică guverne, se ţepuisc politicieni, se isterizează presa de nu te mai vezi om cu om. Problema noastră nu e prezenţa propagandei ruseşti la noi, care din punctul meu de vedere e foarte subţire, ci fragilitatea instituţiilor noastre, a incapacitaţii noastre de a gândi politic, strategic şi tactic şi de lipsa aproape totală a unei prese de calitate şi critice. Trebuie să înţelegem că soluţiile la problemele noastre nu se află undeva la Londra, Bruxelles, Washington sau Moscova, aşa cu problemele noastre nu sunt cauzate doar de Moscova, Londra, Bruxelles sau Stambul.
Şi să nu uităm: când vorbim de geopolitică e bine să privim harta să vedem unde e New Yorkul şi unde e Moscova. Pe vecini nu ni-i alegem şi de aceea trebuie să fim pregătiţi să discutăm, negociem şi chiar să ne batem dacă e cazul. Avem cu ce?
Interviu cu Vasile Ernu a fost realizat de Marius Avram și a fost publicat iniţial în Revista Sinteza.
Sursă imagine: www.economist.com
