Revista de duminică (nr. 76)

ARTICOLE.

”Prim-ministrul Valeriu Streleț a lansat împreună cu Președintele țării, Nicolae Timofti, și Președintele Parlamentului, Andrian Candu, un Apel public prin care cheamă reprezentanții sectorului asociativ civic, clasă politică, mediul academic, asociațiile de creație, partenerii sociali (sindicatele și patronatele) și alți actori publici relevanți la un dialog deschis care să pună bazele unei platforme comune pentru a consolida societatea și a crea condiții pentru dezvoltarea țării. Reprezentanții celor trei instituții fundamentale ale statului de drept urmează să semneze, în baza platformei de dialog creată, un Pact Social intitulat „Pentru Moldova”. “Doar împreună, lucrând umăr la umăr, putem găsi soluții bune și aplicabile pentru depășirea provocărilor fără precedent cu care se confruntă Republica Moldova și pentru lansarea țării noastre pe un făgaș ireversibil de modernizare și dezvoltare”, se anunță în Apelul Public.”

Cristian Tudor Popescu a lansat, în emisiunea „Jurnalul de Seară” de la Digi24, o întrebare-temă de reflecție: Ce mai înseamnă, acum, Basarabia pentru români și ce se ascunde în spatele dorinței de unire, de ambele părți ale Prutului? // Jurnalistul încearcă și un răspuns, într-o notă de amărăciune: „În spatele dorinței de unire se ascunde o mărire, o formă de naționalism, o nostalgie a României mari. Ideea e să se măreasca România, de fapt, asta e în spatele dorinței, să luăm un teritoriu și să mărim România, nu e vorba de oamenii de acolo, de frații noștri, cum îi tot numesc marii noștri naționaliști, pentru că ce se întâmplă cu oamenii ăia nu ne interesează. Pot să moară acolo, nu fac știre, aici, în România”, spune Cristian Tudor Popescu. // În aceeași măsură, se poate pune și întrebarea: Dar moldovenii de ce vor unirea? „Pentru că e o scurtătură spre UE. Așa ne văd pe noi frații moldoveni: ca o scurtătură către UE, nu ca frați. (…)”

Kathy Gilsinan în The Atlantic despre noul scandal în care este implicată Moldova şi anume despre reţelele de traficanţi cu materiale radioactive, extrem de periculoase, provenite din vechile fabrici de bombe sovietice şi vîndute unor terorişti internaţionali, inclusiv ISIS: „On Wednesday, the Associated Press published a horrifying report about criminal networks in the former Soviet Union trying to sell “radioactive material to Middle Eastern extremists.” At the center of these cases, of which the AP learned of four in the past five years, was a “thriving black market in nuclear materials” in a “tiny and impoverished Eastern European country”: Moldova. (…)Reports such as these surface periodically from the former Soviet Union and Pakistan and, perhaps because the implications are too terrible to think about and the solutions are too hard to find, they fade more quickly than their severity warrants. The underlying issues are largely the same as they were 20 years ago: The black market exists because there’s a supply of the material and a demand for it. As one Moldovan investigator told the AP: “As long as the smugglers think they can make big money without getting caught, they will keep doing it.”

Maria Mohova,  director al Centrului de Asistență pentru victimele violului ”Surorile” («Сестры») din Moscova despre stereotipurile ce țin de viol și victimele acestuia: ”Маньяки из кустов, которые нападают в темных переулках, — это два процента случаев от общего числа сексуальных преступлений. Более 65 процентов изнасилований совершаются людьми, с которыми жертвы находились в доверительных отношениях. Основная группа риска — молодежь. В первую очередь абитуриентки и студентки первых курсов. У них низкий порог доверия, им легко заморочить голову. Из довольно закрытого школьного сообщества девушки попадают в более взрослую институтскую среду, где происходит знакомство с большим числом людей. Классический пример — студенческая вечеринка. Девушка сильно выпила или впервые опьянела, и кто-то этим воспользовался. Но изначально-то ей казалось, что она пришла в компанию своих, где ничего плохого не произойдет.”

Istoricul polonez Mirosław Tryczyk despre pogromurile anti-evreiești din Polonia anilor 80: ” — Кем были убийцы? — Следует развенчать миф, будто за убийствами стояли крестьяне, неграмотный народ, какие-то массы. Милиция, которая организовывала и инспирировала убийства, состояла из местных элит: врачей, предпринимателей, довоенных полицейских. Из людей, которые пользовались уважением, к которым прислушивались. В Райгруде главным стал Л., учитель древнегреческого, который после очередных убийств отдыхал, ведя беседы со священником или оборачивая в бумагу свои любимые книги по древней истории. В Браньске все возглавлял довоенный лидер местного отделения Польской крестьянской партии, в Щучине — директор школы. Главарями событий в Едвабне считаются братья Лауданьские, в книге Гросса они изображены примитивными монстрами. Но они были представителями местной элиты: у них есть совместные фотографии с епископом Ломжи, а это говорит об их общественном положении. У них была строительная фирма, они возводили школы, церкви. Когда в Едвабне искали сарай, чтобы сжечь евреев, они предложили тому, кто согласится предоставить свой, дать дерево на постройку нового. И сдержали обещание.”

Filosoful francez Marc Crépon despre obsesia (și responsabilitatea stîngii) pentru proliferarea discursurilor identitare: «La responsabilité de la gauche est double. Parce que la question de l’identité est étrangère à ses valeurs, elle a tardé à s’en emparer, elle a surtout renoncé à opposer au poison des identifications une autre conception, plus ouverte, plus généreuse, conforme à sa tradition, de l’”identité française”. Elle n’a pas su rappeler à temps à ses électeurs désorientés les principes autour desquels depuis toujours le „peuple de gauche” s’était rassemblé. Il n’y avait pourtant rien à renier – et tout à réaffirmer, à consolider. Il importait (et il importe toujours) de réenchanter la politique. Voilà sa deuxième responsabilité. Elle a déserté le terrain de la croyance (non de la croyance religieuse), mais de la croyance dans des valeurs et des idéaux, abandonnant les électeurs désabusés entre les mains d’idéologues chagrins qui, après avoir renié les idéaux de leur jeunesse, leur font croire au pire : une identité monocolore, fantasmatique et xénophobe.»

Teologul André Paul despre mitul ”familiei creștine tradiționale”: ”Mais cette famille chrétienne n’a-t-elle pas existé pas dans l’histoire ?
Je ne le pense pas. Dans l’histoire, il y a eu la «gestion» d’une entité humaine et sociale autour de la filiation avec des ramifications horizontales et verticales que l’on a nommée «famille». Mais une entité théorisée et structurée, canonisée comme dirait l’Eglise, on ne peut pas dire que cela a existé. Des situations sont devenues, oui, peu à peu normatives. Dans l’Eglise, les règles du mariage chrétien ont été fixées progressivement. A l’origine, les chrétiens s’alignaient sur la société romaine et ses règles matrimoniales. Peu à peu, cette cérémonie a acquis une touche chrétienne. Mais il faut attendre l’an mille pour qu’existe réellement un mariage chrétien. Et c’est seulement au XII^e siècle qu’il devient un sacrement. Il a fallu encore attendre le concile de Trente, au XVI^e siècle, pour que soit définie dogmatiquement (de façon irréversible, donc) l’indissolubilité du mariage chrétien. Mais on ne parle pas de famille ! A partir de 1930, avec Pie XI, on a cessé de codifier l’usage du sexe dans le couple, exclusivement en vue de la procréation. Mais le premier pape à avoir publié un texte sur la famille, c’est Jean Paul II, en 1981, avec son exhortation apostolique, Familiaris consortio. Mais là encore, le souci de la maîtrise du sexe l’emporte largement sur une véritable problématique familiale.”

Michael Walzer despre necesitatea revenirii la solidaritatea de clasă: ”It is this disturbing fact that has led to a revival of Marxism among young leftists (and a few not-so-young leftists) in recent years. Marxists were wrong, long ago, when they argued against the particularist struggles—against feminist agitation, for example. They told the feminists, they told all of us, that we should focus our energies on the working class revolution, because that revolution would take care of everyone’s problems all at once. Women, black and gay Americans, indigenous peoples, immigrants, religious and ethnic minorities, and all the rest of us, would be liberated together. But none of these groups wanted to wait. Waiting for the revolution seemed like waiting for the messiah—fewer and fewer people really believed in the Coming. Each of the particular movements was founded by people who felt the urgency of their own oppression—and demanded change in their own name, for themselves. And they were right. The particularist movements were and still are necessary and important. So each of the movements described in the last issue of Dissent deserves our support; their victories will make life better for people who need, right now, a better life. But, again, their victories will not produce an egalitarian society.  It is time to think about class. The insurgencies we most need today are the insurgencies of large numbers—people without money, or without enough money; people without jobs or with jobs that barely support them; people who are frighteningly vulnerable to the smallest economic downturn, who live on the edge of destitution; people whose children are taught in overcrowded and understaffed schools, who are served or, more likely, not served by defunded welfare agencies, who live in decaying cities or in rural isolation, who die before their time. And these people are not distinguished by their gender, or their nationality, or their religion, not even by their race. They are, so to speak, naturally diverse.”

Mihai Iovănel, în Cultura, despre schimbarea grilei de personaje în romanul românesc înainte şi după căderea comunismului: „După 1989 din proza românească dispar o serie de subiecte şi de teme – nu neapărat pentru că structurile sociale din spatele lor ar fi dispărut odată cu schimbarea de regim, ci pentru că ele falsificau, pentru un uz pur ficţional, realitatea. Dispariţia romanului poliţist românesc (bine consolidat în comunism) după momentul 1989 se datorează într-o măsură considerabilă demonetizării bruşte a protagonistului autohton al genului – miliţianul sau securistul.
Sorin Antohi a făcut observaţia ascuţită şi la prima vedere contraintuitivă că romanul realist-socialist al anilor ’50 dădea seama de structura socială a realităţii mai bine decât romanul politic al anilor ’70, acesta din urmă prizonier al imperativului de a înfăţişa (fie şi critic) o lume în care activistul de partid joacă un rol narativ determinant. Or, după 1989 o serie întreagă de personaje sunt evacuate: activişti, directori de fabrică, birocraţi de pe diverse niveluri. Proletarul este înlocuit prin lumpenproletar, prin figuri de marginali şi rataţi (v. romanele unor Radu Aldulescu, Emil Mladin, Cornel George Popa), activistul face loc afaceristului.”

Dorin Dobrincu, pe pagina sa de Facebook, ne prezintă o scurtă descriere morală a Valahiei la sfîrşitul secolului 18 (1759) făcută de „Constantin Dapontes – un grec educat care a trăit multă vreme și la curțile princiare de la București și Iasi, ulterior călugărit sub numele de Cesarie/Chesarie – îi trimitea marelui vornic Constantin Dudescu, la 18 august 1759, o scrisoare cu privire la situația Valahiei. Lamentația era predominantă. Redau un pasaj care suprinde situația morală a țării dintre Carpați și Dunăre: „Om bun nicăieri, cei răi pretutindeni, desfrânaţi aici, tâlhari acolo, nedrepţi deasupra, răpitori dedesupt, avari de-a dreapta, fuduli de-a stânga, linguşitori în urmă, mincinoşi înainte, netrebnici în lăuntru, netrebnici în afară, netemători de Dumnezeu în tot locul, temători de Dumnezeu nicăieri. Învidia împărăţeşte, avariţia domneşte. Lăudăroşenia se cinsteşte, desfrânarea place. Îmbuibarea se glorifică, condamnarea domneşte, trupul se zeifică, fecioria se dispreţuieşte, credinţa se alungă, smerenia se goneşte, adevărul nu se aude, dreptatea nu se vede, mila s-a pierdut, rugăciunea s-a uitat, postul s-a lepădat, legea a slăbit, Evanghelia încetat, iar Scriptura toată este delăsată, profeţii au murit şi tot cuvântul drept; au fugit cele bune, goale sunt cele rele şi toate rele” // P.S. 1. Plângerea situației grele a Valahiei la jumătatea secolului XVIII seamănă în unele privințe cu tânguirile din scrierile contemporane moldovenești (a se vedea, spre exemplu, „Letopisețul Țării Moldovei…”, al lui Ioan Neculce).

Natalia Kocetkova ne spune, pe Lenta.ru, de ce e important – şi uneori groaznic – să citim romanele recent nobeliatei Svetlana Aleexeievici: „У Алексиевич вообще очень примечательная и, можно даже сказать, «нобелевская» биография. Она идеальный гражданин мира. Родилась в белорусско-украинской семье на Украине. Ребенком переехала в Белоруссию. Во взрослом возрасте долгое время жила в Италии, Германии, Франции, Швеции. Два года назад вернулась в Минск.// И ее писательский голос абсолютно органично сочетается с ее жизнью. Сама про себя она говорит, что «она —ухо». Слушает, вслушивается, записывает, воспроизводит, выстраивает. Делает достоянием общественности частное, рассказывает о неизвестном, напоминает о забытом. «У войны не женское лицо» — истории женщин-фронтовичек, «Цинковые мальчики» — книга о воинах-афганцах, «Время секонд хэнд» — свидетельства о 1990-х.” (…) А это история из книги «Время секонд хэнд» про 1990-е. Умирает старуха. У семьи — дочери и внучки — нет денег. Совсем. Не то что на похороны, а даже на то, чтобы отвезти тело в морг. И заплатить врачу за справку о смерти они не могут. Поэтому дочь и внучка неделю живут в квартире с покойницей. Бальзамируют, как могут: обтирают тело марганцовкой, накрывают мокрой простыней, задраивают окна, подтыкают двери мокрым одеялом. Денег на похороны дают бандиты. Они же отбирают квартиру. Мать и дочь становятся бомжами.”

Şi un interviu, pe afisha.ru, cu Svetlana Alexeievici, despre cărţile sale, sursele sale de reflecţie şi inspiraţie şi în special despre ultima sa carte, Время секонд хэнд (Vremea second hand): „Многие люди действительно опускались [в 90е] ниже по социальной лестнице. И подняться наверх уже мало кому удавалось. Проигравших в стране больше, чем выигравших. Отсюда ощущение накопившейся агрессивности. Но главное — каким-то образом нам удалось перепутать добро со злом. На мой взгляд, это коренная проблема — добро и зло. У меня в книге «Время секонд хэнд» есть такая история: один из героев еще мальчишкой был влюблен во взрослую женщину, тетю Олю. Потом, когда он уже учился в институте, началась перестройка, и мама рассказала, что тетя Оля донесла на родного брата и он сгинул в лагерях. К тому времени тетя Оля заболела раком, уже умирала, он приехал к ней и спросил: «Каким ты помнишь 37 год?» И она говорит: «О, это было прекрасное время! Лучшее время моей жизни. Я была счастлива, меня любили».”

CĂRŢI.

O carte recentă de Ştefan Cristian Ionescu despre formele de rezistenţă opuse de evreii români campaniei de „românizare”, altfel spus procese marginalizare sau expropriere a antreprenorilor evrei în cel de al Doilea Război mondial, sub Antonescu: Jewish Resistance to ‘Romanianization’, apărută la Plagrave Macmillan: „In order to create a productive middle class part of an ideal society based on ethno-nationalism, the Antonescu regime (1940-1944) pursued Romanianization – a policy of excluding ‘foreigners,’ especially Jews and Roma/Gypsies from the economic sphere through property and business seizure and exclusion from employment. Taking an inter-disciplinary approach and drawing on a variety of official and personal documents, Ionescu investigates Romanianization and the patterns of responses to that policy by gentile and Jewish inhabitants of Bucharest. Ionescu argues that, though by the end of the Antonescu regime Romanianization had taken a harsh toll on Jews and Roma – houses had been expropriated, owners evicted, building and companies sold to gentiles, and employees fired – the authorities had failed to achieve complete Romanianization of real estate, businesses, and jobs. A crucial reason for this failure was the illegal (sabotage) and legal resistance conducted by Jews and Roma.”

Sursă imagine (Ankara, după manifestaţia sîngeroasă).