Integrarea europeană, orientată astfel spre un neoliberalism cvasi-constituțional, pune în mișcare un alt proces care îi submină propriile sale condiții politice și morale. În timp ce posibilitatea de a depăși antagonismele istorice în cadrul unei construcții postnaționale în care suveranitatea este partajată implică o tendință de convergență a statelor, conform unui triplu punct de vedere al complementarității capacităților lor, al egalizării resurselor și recunoașterii mutuale a drepturilor lor, triumful principiului concurenței a dus la o continuă creștere a decalajelor. În locul unei dezvoltări complementare a regiunilor din Europa, asistăm de fapt la o polarizare pe care criza a accentuat-o dramatic. Distribuția capacităților industriale, a filierelor de educație, a locurilor de muncă și a șanselor de reușită devine tot mai inegală. Ca rezultat, observând traiectoria întregului continent din 1945, s-ar putea spune că marea diviziune între Nord și Sud a fost înlocuită de diviziunea est-vest, chiar dacă separația nu se materializează într-un zid, ci mai degrabă într-o extracție unilaterală de resurse.
Ce loc ocupă Germania în acest sistem bazat pe dezvoltarea inegală? Era previzibil că reunificarea țării după jumătate de secol de dezbinare să ducă la o renaștere a naționalismului la fel cum era previzibil și faptul că reconstituirea unei Mitteleuropa, în care companiile germane și subcontractanții lor au putut profita la maxim de resursele forței de muncă în condițiile unor ”salarii mici și capacitate tehnologică înaltă” [5], ce le-a permis să creeze un avantaj concurențial în comparație cu alte țări europene. Dar nu a fost inevitabil ca acești doi factori să producă o hegemonie politică germană (chiar “în pofida” acestei formule în vogă [6]).
Aceasta ține de poziția optimă pe care Germania a reușit să o ocupe: între utilizarea resurselor economiei europene, sau chiar a slăbiciunilor ei (cum e cazul posibilității de a împrumuta la rate negative pe piețele financiare, compensate prin rate ridicate ale altor țări europene), și specializarea industriei sale spre exportul în afara Europei. Germania se află – la acest moment – în punctul în care se concentrează beneficiile naționale ale dezvoltării inegale, mai ales că este – relativ – mai puțin angajată, în comparație cu alte țări (în particular Franța), în financizarea de tip neoliberal (7).
Dar efectul hegemoniei își are originile și alte cauze precum absența mecanismelor de deliberare și elaborare colectivă a politicilor economice “comunitare”, nesăbuința atitudinilor defensive ale altor guverne (în particular a celui francez care nu se gîndește nici o clipă să se angajeze în crearea unor formule alternative de dezvoltare a instituțiilor supranaționale). Acest efect al hegemoniei sporește clivajul între “Europa bogaților” și “Europa săracilor”: el este deja parte a obstacolelor structurale în calea construcției europene. Preocuparea cancelarului german Angela Merkel de a ”relansa Europa” nu e măsura care va schimba mare lucru. Europa va avea de confruntat încă pentru mult timp înainte o ”chestiune germană”.
Suveranitate sau federalism, o dezbatere falsă.
Din punctul de vedere al ideologiei și a obiectivelor neoliberalismului, Europa se găsește într-o situație paradoxală. În momentul în care conjunctura devine favorabilă, iar economiștii Fondului Monetar Internațional (FMI) au început să se alăture vocilor care critică politicile de austeritate – care n-au făcut decît să accelereze recesiunea și să agraveze insolvabilitatea țărilor îndatorate -, se pare că Europa, ca unitate economică, este una din regiunile lumii cele mai prost poziționate pentru o relansare a activitățile sale. Acest paradox nu are, cu siguranță, o explicație simplă, deși putem avansa cîteva cauze ideologice.
Unele indică spre construcția conceptului monedei unice după modelul ordoliberal în care banca Centrală se bucură de o independență absolută în raport cu obiectivele politicii economice “reale”. Altele au de a face cu un fel de rea credință a claselor conducătoare europene care, după ce anterior au cedat mult din politicile publice de tip keynesian, acum percep orice revitalizare economică bazată pe ofertă și pe creșterea nivelului de trai al claselor populare drept un pericol mortal de revenire la logica capitalismului “social”.
În fine, cred că nu ar trebui să excludem un calcul de alt gen, mai sinistru, ilustrat de insistența cu care au fost continuate demontarea și colonizarea economiei Greciei sub pretextul “reformelor structurale”. E vorba de ideea potrivit căreia, oricît de negative ar fi rezultatele austerității și monetarismului în termenii unei prosperități generale, ele pregătesc cel puțin condițiile favorabile unei rentabilități sporite a unor tipuri de investiții (sau anumite capitaluri): acelea care, de origine europeană sau străină, sunt deteritorializate considerabil și pot delocaliza activitățile lor dintr-un loc în altul în orice clipă. Evident, acest calcul este viabil din punct de vedere politic doar atâta timp cât “distrugerea creatoare” nu afectează în profunzime țesutul social și coeziunea națiunilor dominante, ceea ce nu este garantat.
Aplicat Europei, proiectul neoliberal nu duce la transformarea obiectului său: el tinde spre dispariția sa.
Cele de mai sus explică deja modul în care dimensiunile crizei se conjugă astfel încât să conducă construcția europeană spre un punct de cotitură în care putem deja întrezări posibilitatea unei noi faze, compusă însă din orientări radical incompatibile între ele. Cu toate acestea, nici cristalizarea conflictului, nici evoluția sa nu se pot realiza în afara unui spațiu politic de confruntare și de reprezentare. În mod evident, acestea depind de modul în care se va rezolva o dublă problemă legată de legitimitate și democrație. Aceasta este a treia dimensiune asupra căreia vreau să insist. Cum o putem aborda într-un mod realist?
În primul rând, trebuie să abandonăm contrapunerea discursurilor “suveranist” și “federalist”, ce au ca bază o opoziție între situații imaginare în egală măsură: pe de o parte, ideea unor comunități naționale care sunt într-un anumit fel naturale și la care putem reveni întotdeauna pentru a fonda legitimitatea situațiilor ca acte ce exprimă voințe generale; pe de altă parte, ideea unui demos european virtual, convocat să se constituie și să se pronunțe asupra faptului că există o structură reprezentativă la nivel supranațional.
Prima idee nu doar că face abstracție de condițiile în care suveranitatea națională traduce pentru majoritatea populației puterea de a influența alegerile guvernanților: ea întreține de asemenea ficțiunea unei legitimități invariabile a statului-națiune ca singurul cadru în care cetățenii își pot revendica drepturile. Invers – a doua idee se limitează la o concepție procedurală a legitimității. Ea nu problematizează în vreun fel procesul politic ce a investit efectiv reprezentarea democratică cu o funcție constitutivă în istoria statelor-națiune.
Trebuie luat în considerație faptul că sistemul politic european, așa incoerent cum pare, este chiar în acest moment un sistem mixt în care există mai multe nivele de responsabilitate și de autoritate: este mult mai federal decât îl percepe majoritatea cetățenilor, dar mai puțin democratic decât se pretinde întrucât repartizarea puterilor între instanțele comunitare și cele naționale permite fiecăreia dintre ele organizarea iresponsabilității proprii și blocarea formarii unor contra-puteri.
Acest sistem nu a fost niciodată stabil, dar criza actuală l-a destabilizat și mai mult prin apariția, în cadrul său, a unei instanțe cvasi-suverane: Banca Centrală “independentă”, poziționată în punctul cheie al articulării finanțelor publice ale statelor și ale pieței financiare internaționale. Or, creșterea puterii sale nu reflectă nici simpla dezvoltare a imperativului tehnocratic, nici influența exclusivă a capitalismului privat. E vorba mai degrabă de o tentativă de “revoluție de sus”, în epoca în care puterea politica mai e separată de puterea economică, și mai ales de cea financiară [8]. Chestiunea esențială constă în faptul de a ști dacă această putere poate avea ca rezultat un nou regim de suveranitate și ce soluții alternative se pot oferi.
De unde și cea de a doua confuzie ce merită clarificată – cea cu privire la raporturile între legitimitate și democrație. Dacă rămânem la o definiție realistă, non ideologică, a legitimității sistemelor politice, nu putem pretinde că singura legitimitate efectivă ar fi cea pe care o conferă procedurile democratice: întreaga istorie demonstrează contrariul. Anume în situații excepționale, după cum știm, structurile autoritare de diferite tipuri tind să revendice și să obțină delegarea puterii din partea populațiilor, cu sau fără procedură constituțională. Ceea ce, fără îndoială, este surprinzător în conjunctura actuală ține de faptul că urgența de a para atacurile speculative asupra monedei unice și, în mod corespunzător, eforturile de a reglementa întrucâtva un sistem financiar ieșit de sub orice control, nu a adus nicio legitimitate nouă Comisiei de la Bruxelles. Așa încît, în fața inițiativelor ”extraordinare” ale Băncii Centrale Europene (BCE) și ale președintelui ei, guvernele sau șefii de stat au putut să se prezinte ca fiind întruchiparea unică a suveranității populare și a drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele.
În acest mod, democrația a fost îngrădită din ambele părți concomitent, iar sistemul politic în ansamblu a făcut un pas spre ”de-democratizare”.
Această experiență impune o întoarcere la mecanismele și cauzele istorice care au susținut privilegiul statelor-națiuni în privința legitimității puterii. Pe scurt, o parte din aceste cazuri se referă la puterea afectivă a ideologiei naționale sau naționaliste ca atare, în particular – dar nu exclusiv – în societățile care și-au modelat propria conștiință colectivă prin rezistența la imperialismele succesive ce vizau distrugerea identității și ștergerea istoriei lor.
Dar, odată cu de-democratizare un alt factor capătă semnificație strategică, întrucât demonstrează de ce națiunea nu posedă o capacitate de legitimare absolută și de ce legitimitatea democratică a statului-națiune rămâne influențată de condițiile sociale și economice, și nu doar pur și simplu de formele procedurii reprezentative sau ideii de “suveranitate a poporului”. Acest factor constă – mai ales în țările din vestul Europei – în faptul că transformarea statului jandarm în stat social a luat forma constituirii unui stat național social în care cucerirea drepturilor sociale este însoțită de o reconstrucție periodică a apartenenței naționale (cum se întâmplă, de exemplu, după cele două războaie mondiale și, în Franța, după războaiele coloniale [9]). Aceasta explică deopotrivă faptul că majoritatea cetățenilor au văzut în națiune singurul cadru de recunoaștere și de integrare în cadrul comunității și faptul că această dimensiune civică a naționalității se erodează (sau degenerează în “populism” construit pe excluziunea străinilor), în cazul în care statul începe să funcționeze, în practică, nu ca paravan al cetățeniei sociale, ci ca spectator neputincios al propriei sale degradări sau ca instrument zelos al deconstrucției sale.
Criza legitimității democratice în Europa de astăzi, rezidă atât în faptul că statele naționale nu mai dispun nici de mijloacele, nici de voința de a apăra sau de a reînnoi “contractul social”, cât și în faptul că instanțele Uniunii Europene nu au nicio înclinație să caute formele și conținuturile unei cetățenii sociale la un nivel superior. Apariția unei asemenea înclinații ar fi probabil posibilă dacă instituțiile Uniunii Europene ar fi împinse într-o zi de o răscoală a populațiilor sau ca urmare a înțelegerii pericolelor politice și morale: adică combinația unei dictaturi exercitate “de sus”, de către piețele financiare, și de o nemulțumire apolitică alimentată “de jos”, prin precarizarea condițiilor de viață, disprețul pentru muncă și spulberarea perspectivelor de viitor.
Descrierea acestui impas include de asemenea câteva alte concluzii, destul de aleatorii de altfel, în privința căilor de soluționare. Oricât de dificile ar fi timpurile și oricât de mare ar fi decepția șanselor ratate, putem spera că pesimismul experienței nu va înlătura complet posibilitățile resurselor imaginației – ce rezultă, de asemenea, dintr-o înțelegere mai bună a stării de fapt. Introducerea unor elemente democratice în cadrul instituțiilor comunitare constituie deja o contra-balanță împotriva “revoluției conservatoare” în curs de desfășurare [10]. Însă ea nu oferă propriile condiții politice. Astfel de situații nu vin decât ca rezultat al unei presiuni simultane a opiniilor publice în favoarea unei inversări a ierarhiei de priorități a Europei. Noua ierarhie ar trebui să acorde prioritate ocupării forței de muncă, includerii tinerelor generații în societate, reducerii inegalităților și repartiției echitabile a taxelor fiscale asupra rentabilității financiare. Iar această presiune nu va exista decât dacă mișcările sociale sau “indignările” morale ce străbat frontierele se vor fi consolidat suficient pentru a reconstitui o dialectică a puterii și a opoziției în cadrul societății europene în întregul ei. “Contra-democrația” trebuie să vină în ajutorul democrației [11].
Națiuni în căutarea identității lor pierdute
Această legitimitate a construcției europene nu poate fi decretată sau chiar inventată prin intermediul unui argument juridic. Ea se poate dezvolta doar în momentul în care Europa va deveni miza și cadrul conflictelor sociale, ideologice, emoționale, pe scurt politice, care influențează propriul viitor. În mod paradoxal , abia atunci când Europa va fi contestată – chiar în mod violent – nu în numele trecutului pe care l-a abandonat, dar în numele prezentului pe care îl divizează și a viitorului pe care îl poate deschide sau închide, Europa va deveni o construcție politică durabilă. O Europă susceptibilă de a se guverna este, fără îndoială, o Europă democratică, mai degrabă decât o Europă oligarhică sau tehnocrată. Însă o Europă democratică nu este expresia unui demos abstract: este o Europă în care luptele populare se multiplică și împiedică astfel confiscarea puterii de decizie.
Pentru cristalizarea unui leadership istoric, rezistența la de-democratizare nu e suficientă. Aceasta este însă o condiție necesară pentru “a reface Europa”.
Criza Europei de astăzi, voluntar calificată drept existențială, întrucât confruntă cetățenii săi cu alegeri radicale și, finalmente, cu “a fi sau a nu fi”, a fost, fără îndoială, pregătită de faptul că instituțiile și puterile Europei au fost sistematic dezechilibrate în detrimentul posibilităților de participare a cetățenilor la propria lor istorie. Dar ceea ce a precipitat-o este faptul că Europa este pusă deliberat în funcțiune nu ca un spațiu de solidaritate între membrii săi și de inițiativă în fața riscurilor globalizării, ci ca un instrument de penetrare de către concurența mondială a spațiului european – prin interzicerea transferurilor între teritorii și descurajarea întreprinderilor comune, prin respingerea oricărei armonizări “de sus” a drepturilor și a standardelor de viață, prin transformarea fiecărui stat în prădător potențial al vecinilor săi.
Din această spirală auto-distructivă nu putem ieși, în mod evident, decât înlocuind o concurență cu alta – să zicem, substituind concurența salariilor, regimurile de impozitare și ratelor de împrumut cu concurența prin devalorizare, după cum pledează anumiți partizani ai revenirii la monedele naționale [12]. Nu putem scăpa decât prin invenția și promovarea insistentă a unei alte Europe decât cea a bancherilor, tehnocraților și rentierilor politici. O Europă a conflictului între modele antitetice de societate, și nu între națiuni aflate în căutarea identității lor pierdute. O Europă alter-globalizatoare capabilă să inventeze pentru ea însăși și să propună lumii strategii de dezvoltare revoluționară și forme extinse de participare colectivă, dar de asemenea capabilă să le acomodeze și adapteze pentru uzul propriu, în cazul în care acestea i se propun din altă parte. O Europă a popoarelor, adică a poporului și cetățenilor care o compun.
Referințe:
(5) Suivant Pierre-Noël Giraud, L’Inégalité du monde. Economie du monde contemporain, Gallimard, coll. « Folio Actuel », Paris, 1996.
(6) Cf. « Europe’s Reluctant Hegemon », The Economist, Londres, 15 juin 2013.
(7) Cf. Gérard Duménil et Dominique Lévy, La Grande Bifurcation. En finir avec le néolibéralisme, La Découverte, 2014.
(8) Cf. « Union européenne : la révolution par en haut ? », Libération, Paris, 21 novembre 2011.
(9) Cf. La Proposition de l’égaliberté. Essais politiques, 1999-2009, Presses universitaires de France (PUF), Paris, 2010.
(10) Cf. Jürgen Habermas, La Constitution de l’Europe, Gallimard, coll. « NRF Essais », 2012.
(11) Cf. Pierre Rosanvallon, La Contre-Démocratie. La politique à l’âge de la défiance, Seuil, Paris, 2006.
(12) Cf. par exemple Jacques Sapir, Faut-il sortir de l’euro ?, Seuil, 2012.
Traducere în limba română: Dorel Curtescu.
Notă din partea editorilor PZF:
Acest articol face parte dintr-un dosar mai amplu – CU EUROPA, ÎN EUROPA SAU LA EUROPA? CE (MAI) ÎNSEAMNĂ IDEEA EUROPEANĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA – inițiat de redacția PZF cu scopul de a discuta fațetele, implicațiile, avantajele și riscurile proceselor de integrare europeană.
În cadul acestui dosar au mai apărut următoarele articole:
Abolirea vizelor și schimbarea firii la moldoveni de Lilian Negură.
“Ia-ți valiza, uită viza” sau de ce nu toți moldovenii dansează de bucurie pe 28 aprilie de Victoria Stoiciu
Sursă imagine: www.cnn.com
