Casele de cultură de la sate: între abandon şi resuscitare

[label shape=”” type=””] Aurelia Borzin [/label]

 

Construite pe timpul Uniunii Sovietice în scop propagandistic şi de culturalizare, apoi trecute în administrarea publică locală în anii ’90, în contextul procesului de descentralizare, cea mai mare parte a caselor de cultură au devenit nişte clădiri cu lacăte la uşi, fără activitate, sortite ruinării. Nici Ministerul Culturii, nici administraţiile publice locale nu au avut o politică, o viziune în ceea ce priveşte rolul şi rostul acestor case de cultură în societate, şi nici nu au dispus de mijloace financiare ca să facă ceva cu aceste instituţii. În acest moment, doar o pătrime din cele 1231 de case de cultură sunt încălzite (majoritatea dintre ele, cu sobe) pe timp de iarnă, şi aproape jumătate necesită reparaţie capitală. Pe 6 martie 2014, Asociația Oberliht a organizat o întâlnire a organizațiilor și inițiativelor independente din Moldova, în care s-a discutat între altele despre situaţia caselor de cultură de la sate.

 

Carenţele Strategiei

În acest an, a fost aprobată pentru prima dată de către Guvern o Strategie de dezvoltare a culturii „Cultura 2020” (prevăzută a fi pusă în aplicare până în anul 2020). Strategia cuprinde şi un compartiment care se referă la statutul caselor de cultură, aceste instituţii urmând a fi transformate în centre multifuncţionale. În opinia directorului Centrului pentru Politici Culturale, Veaceslav Reabcinschi, această strategie va rămâne ineficientă în privinţa caselor de cultură (sau a centrelor culturale) câtă vreme vor fi finanţate (doar) de APL: Când casele de cultură au fost transmise administraţiei publice locale, nu s-a ţinut cont de faptul dacă adminitraţiile locale sunt în stare să le întreţină financiar. Avem situaţii, cum e cea din r-nul Ialoveni, în care administraţia publică locală este în stare să întreţină doar a patra parte din casa de cultură care are două nivele, ceea ce înseamnă că restul clădirii poate să se dărâme.”

Totuşi, în ultimii ani se poate observa o uşoară îmbunătăţire a situaţiei. Mai multe administraţii locale din spaţiul rural au găsit fonduri pentru a începe reparaţia sau amenajarea caselor de cultură. Potrivit Strategiei, „în perioada 2009-2011, cu finanţarea din bugetele administraţiei publice locale de care aparţin, au fost reparate capital 281 de case de cultură, iar 1174 au beneficiat de reparaţii curente. Suma totală a cheltuielilor a constituit 145.641lei. Deşi ritmul cu care se investeşte în infrastructură creşte de la an la an, 73 de case de cultură sînt încă avariate, iar 536 necesită reparaţii capitale”.

 

Privatizarea culturii

Un alt risc pentru aceste „cămine” de cultură de la sate este privatizarea lor, cîtă vreme aceste bunuri nu sînt înregistrate ca „patrimoniu cultural”. Pînă acum, în R. Moldova au fost privatizate 12 case de cultură. În urma privatizării, clădirile caselor de cultură de cândva au fost transformate în restaurante, magazine sau supermarketuri – localuri care aduc venit. „Atunci când dispar casele de cultură, reacţia oamenilor este neutră, susţine V. Reabcinschi. Dispar casele de cultură acolo unde acestea nu au mai activat de 20 de ani. Între timp a crescut o generaţie care habar n-are de asemenea instituţii. Stă în centrul satului şi se dărâmă…” Privatizarea acestor localuri dă cel puţin impresia sătenilor că ceva se face: mai bine ceva decît nimic…

 

Riscurile autodeterminării

Dacă până acum primăriile erau subvenţionate în funcţie de limitele normative stabilite pentru cultură pe cap de locuitor (ultimele cifre fiind de 92 de lei pe cap de locuitor pe an, pentru cultură), iar primăria era obligată să cheltuie aceşti bani pentru activităţi culturale, acum se merge pe ideea că administraţiile locale vor primi un buget total şi vor aloca pentru fiecare domeniu atât cât vor considera necesar, fără vreun buget normativ pe fiecare domeniu.

Deşi s-ar părea că e o schimbare legislativă spre bine, întrucât administraţia locală cunoaşte mai bine necesităţile şi problemele cu care se confruntă populaţia de la faţa locului, există riscul ca în foarte multe localităţi, consiliul local să nu aloce nici un sfanţ pentru cultură. „Consiliul va aloca bani în dependenţă de ceea ce consideră el că este mai important. Şi atunci ce e mai important: să întreţii o bibliotecă sau să repari punctul medical?”, se întreabă retoric Veaceslav Reabcinschi. „În localităţile în care nu a existat o bibliotecă, nu cred că va mai apărea o bibliotecă degrabă. Pentru că oamenii nu ştiu ce înseamnă o bibliotecă. Acolo unde nu s-a organizat niciodată o activitate culturală, nici nu se va mai organiza. Pentru că, iarăşi, oamenii nu ştiu ce e aceasta. Tendinţa de creştere a autodeterminării administraţiilor locale este normală, aşa se face în toată Europa. Administraţiile locale cunosc mai bine problema de pe loc. Dar în ţările europene pot fi accesate şi diferite fonduri, programe centrale şi regionale prin care este suţinută activitatea culturală locală. La noi aceste fonduri nu există. De aceea, în satele în care avem o activitate culturală bogată, unde sunt ansambluri, cercuri, tradiţii, acolo şi va exista viaţă culturală. În satele în care aceasta a dispărut, e mică probabilitatea că primarul care nu a avut o astfel de activitate, îşi va asuma resuscitarea ei”, a mai adăugat V. Reabcinschi.

 

„Totul este centralizat în Chişinău”

Din experienţa trupei treatrului Foosbook, care a avut turnee prin satele din R. Moldova cu spectacolul „Casa M” (un spectacol despre violenţa în familie, în regia Luminiţei Ţâcu), dacă nu găseşti parteneri locali la cel mai înalt nivel, cu care să lucrezi din timp, pe care să-i pregăteşti bine, atunci e foarte greu să organizezi ceva. S-ar putea întâmpla să mergi la sute de km de Chişinău cu un produs cultural de calitate şi foarte necesar, cum e spectacolul „Casa M”, şi să te pomeneşti cu sala aproape goală sau, în cazul în care nu se lucrează cu echipele multidisciplinare (asistenţi sociali, poliţişti, primari etc.), cu un public format doar din copii. În opinia regizorului Mihai Fusu, „în localităţi, partenerii locali lucrează numai la indicaţia şefilor. Totul este centralizat în Chişinău, toate activităţile mari se întâmplă aici şi aproape nimic nu se întâmplă în teritoriu. Chişinăul pe de o parte vrea ca acolo să se întâmple ceva, pe de altă parte, are o manieră nepotrivită de a conduce. Care este funcţia culturii dacă nu să asigure unitatea spirituală şi legătura capitalei cu fiecare localitate? Dacă noi am avea această concepţie a culturii, atunci nu ar mai exista problema banilor. După cum omul este alimentat de vase sangvine, cultura ar trebui să fie acea reţea prin care circulă valorile care sunt plămădite la Chişinău şi în fiecare localitate.”

 

„Problema banilor nu există”

Feodosia Bunescu, primarul satului Băhrineşti, r-nul Floreşti, susţine că „problema banilor nu există”, când vorbim despre viaţa culturală la sate, atât timp cât în administraţiile locale sunt oamenii potriviţi. Adevărata problemă este că „a existat un vacuum de vreo 10-15 ani, un gol care s-a creat pe parcursul a mai multor ani, când nu s-a mers deloc cu spectacole, cu evenimente culturale în sate şi oamenii nici nu mai cred că ar putea să vină cineva cu un spectacol sau cu un concert”.

Primul program în domeniul dezvoltării culturale a fost implementat în 2006-2009, când prin intermediul Fondului de Investiţii Sociale au fost reparate 38 de case de cultură. Cu toate acestea, activitatea lor rămăsese neschimbată, unele dintre ele fiind chiar fără activitate. „Atunci am ajuns la concluzia că problema principală este în altă zonă. Nu acolo unde până acuma se căuta, lipsa banilor, ci că ar trebui să începem de la oameni.”, e de părere Veaceslav Reabcinschi.

 

Casa de cultură – instituţie multiculturală

Pe parcursul anilor 2010-2012, Fundaţia Culturală Europeană şi Fundaţia Soros au elaborat un proiect de modificare a activităţii caselor de cultură, proiect de pe urma căruia au beneficiat şapte case de cultură, acestea fiind transformate din instituţii în care se produc doar activităţi artistice, în instituţii multiculturale. În acest sens, managerii caselor de cultură au trecut doi ani de formări, stagieri şi seminare ce ţin de managementul instituţiilor culturale în condiţiile economiei de piaţă, au lucrat asupra concepţiei de dezvoltare a instituţiilor pe care le reprezintă, au avut o vizită de documentare în Anglia, ţară în care instituţiile de cultură aproape că nu au nicio susţinere din partea statului şi sînt susţinute exclusiv de comunităţi.

La baza reformării respectivelor case de cultură au fost puse problemele satului. De exemplu, în satul Bravicea, r-nul Călăraşi, sunt foarte mulţi copii ai căror părinţi sunt plecaţi peste hotare, iar bunicii în grija cărora sunt lăsaţi nu au întotdeauna timp să aibă grijă de ei. De aceea, în casa de cultură de acolo s-au deschis ateliere de împletit, croşetat şi lemnărit, pentru a antrena aceşti copii în activităţi ocupaţionale.

În satul Mereni, din Anenii-Noi, există un număr mare de foşti deportaţi, în comparaţie cu satele din jur.  Sub auspiciile casei de cultură din s. Mereni, s-a deschis un muzeu în aer liber al memoriei deportaţilor, acesta fiind primul de acest gen din republică. Pentru deschiderea acestui muzeu al memoriei, a fost implicată comunitatea locală în colectarea documentelor, fotografiilor, scrisorilor şi a altor obiecte relevante, au fost instalate trei sculpturi consacrate deportaţilor, a fost construită o casă veche din acele vremuri, iar autorităţile intenţionează să aducă câteva vagoane pentru acest complex muzeistic din faţa casei de cultură. Având în vedere distanţa de doar 20 de km de la Chişinău, autorităţile din s. Mereni speră să facă din acest muzeu o atracţie turistică.

 

Nostalgii după cultură

Douăzeci şi două de ani după independenţă, a venit poate timpul să ne întrebăm asupra funcţionalităţii acestor case de cultură construite în satele şi orăşelele din Moldova în perioada sovietică. Este nevoie totodată să recunoaştem că aceste instituţii culturale, ca şi atâtea altele, au căzut de izbelişte odată cu căderea URSS. Oare chiar este nevoie să devenim nostalgici după URSS pentru a dori să restabilim aceste „cămine culturale”, altădată funcţionale?

 

Sursă imagine: Agenția de Inspectare și Restaurare a Monumentelor din Republica Moldova

O versiune a acestui articol a fost publicat în Ziarul Naţional.