Asistentele personale pentru persoanele cu nevoi speciale: criză de bani, criză politică și criză de solidaritate

Dacă ați văzut sau ați citit undeva despre protestele ”asistentelor personale pentru persoanele cu dizabilități*” din Chișinău, să știți că acestea au motive reale să iasă în stradă și să se plîngă.
Situația lor e chiar critică: guvernul zice că ține de responsabilitatea primăriei să le achite salariile, iar primăria spune că e treaba guvernului, pentru că ea nu are bani, și îi trimite să se descurce cum pot (și să apeleze la ONG-uri și donatori privați)…
Altfel spus, un serviciu social fundamental și esențial pentru persoanele cu dizabilități, a ajuns să fie un zar într-un joc politic dintre Guvern și primăria municipiului Chișinău care își pasează reciproc responsabilitatea.
E o situație cinică și absurdă. Chestiunea persoanelor cu dizabilitate și a îngrijitoarelor lor nu e o dezbatere de partid și nici competiție de narcisism electoral. 
Guvernul (PAS) și primăria municipiului Chișinău (partidul-primărie MAN și Ion Ceban) ar trebui să găsească împreună o soluție ca asistentele personale din Chișinău și din toată republica să fie angajate în condiții demne de muncă, cu salarii ce acoperă necesitățile de trai decent. 

Scurtă istorie a serviciului social ”Asistența personală” în Republica Moldova.

(În timp ce scriam acest articol, Elena Pahomova, jurnalistă, ea însăși mamă a unei fete cu dizabilitate severă, a făcut un video tare bun în care explică simplu și accesibil, în limba rusă, serviciul asistentelor personale și mizele dezbaterilor curente pe această temă. Alternativ, avocata Laura Urschi a făcut și ea o intervenție video în care a explicat cum funcționează serviciul asistentelor personale, în limba română. Recomand ambele materiale.).

Să începem de departe: serviciul asistență personală pentru persoanele cu dizabilități nu a existat în Moldova pînă în 2012. (Evident, pînă în 2012 au existat persoane cu dizabilități ce necesitau îngrijire, dar necesitățile lor și ale persoanelor ce aveau grijă de ei erau invizibile). 

În Uniunea Sovietică, persoanele cu dizabilități sau beneficiarii de pensii de invaliditate (cum sînt numiți în legislația vremii) beneficiază de pensii de invaliditate a căror mărime variază în funcție de gradul de dizabilitate, au diverse facilități la plata serviciilor comunale, dar persoanele care au grijă de oamenii cu dizabilități (unii dintre care au nevoie de însoțire și grijă permanentă) nu se bucură de nici o protecție socială.
Astfel, munca lor permanentă de îngrijire nu este recunoscută ca stagiu oficial de muncă și majoritatea lor se pensionează cu pensia minimă.

Situația nu se schimbă nicicum după prăbușirea URSS. Elena Pahomova a publicat și un reportaj, aproximativ din 2003-2004, despre persoanele care îngrijesc persoanele cu dizabilități (ceea ce numim acum asistente personale), în care acești oameni povestesc nu doar despre munca lor neîntreruptă de a avea grijă de apropiații cu dizabilitate, dar și despre fricile lor că această muncă nu este recunoscută și apreciată nicicum…
(În reportaj apare o femeie care povestește că, înainte de a avea grijă de soțul invalid, a reușit să adune doar 10 ani de stagiu de muncă într-o curățătorie chimică și, la 44 ani cît avea femeia în acei ani, se gîndește cu groază ce o așteaptă după vîrsta de pensionare.)

Abia în 2007 Ministerul Afacerilor Externe iniția semnarea Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, iar în iulie 2010, prin Legea nr. 166, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Convenția.
Art. 19 (b) al Convenției stipula dreptul persoanelor cu dizabilități la servicii de asistență personală: ”Persoanele cu dizabilităţi au acces la o gamă de servicii la domiciliu. rezidenţiale şi alte servicii comunitare de suport, inclusiv la asistenţă personală necesară vieţii şi integrării în comunitate, ca şi pentru prevenirea izolării sau segregării de comunitate.”
Ulterior, prin Hotărîrea de Guvern Nr. 314 din 2012, este aprobat Regulamentul-cadru privind organizarea şi funcţionarea Serviciului social „Asistenţă personală” (în continuare Serviciu) şi a Standardelor minime de calitate pentru acesta.
Scopul Serviciului, conform Regulamentului-cadru este „de a oferi asistenţă şi îngrijire copiilor şi adulţilor cu dizabilităţi severe, în vederea favorizării independenţei şi integrării lor în societate (în domeniile: protecţie socială, muncă, asistenţă medicală, instructiv-educativ, informaţional, acces la infrastructură etc.).”
Finanțarea Serviciului (pct. 57) era lăsată pe seama autorităților publice locale de gradul II, urmînd a fi completat cu surse financiare transferate de la bugetul de stat (prin Fondul de Susținere a Populației), din granturi etc.
Un raport privind implementarea Serviciului, elaborat de Centrul Parteneriat pentru Dezvoltare găsea că acesta acoperea, la 1 ianuarie 2018, puțin mai mult de o treime (37 %) din numărul total de solicitări. Altfel spus, din numărul total de 7234 persoane cu dizabilități severe, eligibile pentru serviciul „Asistență Personală”, doar 2664 beneficiau de serviciul respectiv. (Fig.1)

Mai mult, gradul de acoperire varia considerabil de la o unitate teritorial administrativă la alta. De exemplu, la Basarabeasca erau angajate, la 1 ianuarie 2018, 26 asistente personale, iar 5 erau pe lista de așteptare (o rată de acoperire de 84 %). În același timp, la Cantemir, erau angajate 17 asistente personale, iar alte 96 erau pe lista de așteptare (o rată de acoperire de aproximativ 15 %).
De asemenea, raportul a constatat și variații semnificative în privința practicilor de angajare a asistentelor personale.
Din cele 93 asistente personale angajate în raionul Anenii Noi, de exemplu, 86 erau angajate pe timpul parțial de muncă. La Basarabească, toate cele 26 asistente personale erau angajate pe timpul deplin de muncă.
În general, 75 % din asistentele personale erau angajate pe timpul deplin de muncă. Motivul principal invocat de APL-urile care angajau pe timp parțial de muncă ținea de necesitatea de a acoperi cererea ridicată pentru serviciu.

În 2021, rata de acoperire a serviciului era deja de 65 %, dar din nou cu importante variații regionale: la Basarabeasca aceasta era de 91 % în timp ce la Sîngerei doar 41 % (Fig 2). În mun. Chișinău rata de acoperire a serviciului era de 84 %, iar în UTA Găgăuzia – 44 %. 

(Evident, numărul real al persoanelor cu dizabilitate severă ce ar avea nevoie de asistență personală e mult mai mare. Sînt destule persoane cu dizabilitate care, din varii motive, nu pot accesa serviciul: costuri financiare și de timp pentru înregistrare, lipsa unor persoane care să îi asiste la completarea cererilor etc.)

În prima jumătate a anului 2023, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei a demarat reforma sistemului de asistență socială RESTART, care își propune, conform autorilor ”să îmbunătățească guvernanța și transparența în sistemul de asistență socială și să asigure accesul uniform și echitabil al populației vulnerabile la servicii sociale de calitate”.
Reforma RESTART operează o serie de modificări în sistemul de asistență socială – crearea agențiilor teritoriale de asistență socială, modificarea pachetului minim de servicii sociale, modificarea modalității de finanțare a serviciilor de asistență socială etc.

În ce privește serviciul ”Asistență personală”, schimbarea majoră legată de acesta ține de modalitatea de finanțare.

Anterior, formula de finanțare a serviciului era una mixtă și combina alocațiile de la bugetele locale ale APL de gradul II, transferuri de la bugetul de stat, transferuri de la Fondul de Susținere a Populației (care adună resurse din multiple surse – taxe pentru telefonie mobilă, taxe aeroportuare, comisioane de schimb valutar etc).
Formula s-a dovedit a fi imprevizibilă – de exemplu, pe durata pandemiei, dar și la începutul războiului din Ucraina, cînd aeroportul Chișinău a fost închis, încasările din taxele aeroportuare au fost minime, așa că, la mijlocul anului trecut, din cauza acestor deficite de acumulări la Fondul de Susținere a Populației (plus eliminarea altor cîteva surse de finanțare a Fondului), cîteva mii de asistente personale nu primiseră salariile de cîteva luni.  

Din aceste motive – necesitatea de a asigura predictibilitatea și accesul uniform la serviciu – s-a decis ca finanțarea serviciilor din pachetul minim de servicii sociale să vină direct de la bugetul de stat.

Aparent e simplu: guvernul alocă bani în mod centralizat iar agențiile teritoriale de asistență socială nou create prestează serviciile sociale la nivel local.

Pînă aici e bine.

Mai departe însă e mai neclar.
Din motive pe care nu le cunoaștem Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei a hotărît ca costurile serviciului ”Asistență Personală” (dar și a altor servicii sociale) pe teritoriul municipiului Chișinău și al UTA Găgăuzia să fie finanțate…din bugetele locale ale acestor unități.
Altfel spus, Guvernul plătește pentru serviciile sociale pe întreg teritoriul țării, iar autonomia Găgăuză și municipiul Chișinău trebuie să finanțeze aceste servicii din cont propriu.

De ce? Nota informativă a proiectului nu răspunde nici într-un fel la această întrebare (pe care nici măcar nu o abordează).

Informal, ministrul Alexei Buzu a vorbit de cîteva ori în public despre motivele acestei modificări și ele sînt foarte simple: bugetele pe care le au aceste entități ”sunt suficiente încât să poată plăti salariile asistenților personali”.
Altfel spus, Chișinăul și Găgăuzia sînt teritorii suficient de bogate încît să poată acoperi în mod independent costuri precum cel legat de asistentele personale (putem numi această clauză a legii clauza anti-Ion Ceban?)…

Zinaida Popa, șefa fracțiunii PAS din Consiliul Municipal Chișinău a oferit și o altă explicație, tot informală: dacă primăria Chișinău are bani pentru concerte, de ce nu ar avea bani să finanțeze și serviciul asistentelor personale pentru persoanele cu dizabilități?

Ambele explicații funcționează bine ca replici jurnalistice, dar nu prea merg ca justificare a unor politici publice (să o zicem pe șleau: concerte organizează și guvernul – ultimul, cel din 21 mai 2023 a costat vreo 5 milioane de lei din care puteau fi plătiți cîteva zeci de asistenți personali).

Persoanele cu dizabilități severe și asistentele/asistenții lor din municipiul Chișinău și din Găgăuzia nu ar trebui să depindă de capriciile guvernării locale și ar trebui să fie în stare să acceseze același set de servicii de protecție socială precum alți cetățeni din alte regiuni ale țării.
Este încălcat aici principiul echității, iar accesul persoanelor cu dizabilități la servicii de asistență socială este condiționat (și influențat) de traiul pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale. Așa cum am văzut mai sus, între cele două unități administrativ-teritoriale există diferențe semnificative: la Chișinău rata de acoperire a serviciului e peste media națională – 84 % , iar în UTA Găgăuzia aceasta este considerabil sub media națională (44 %). 
Altfel spus, dacă ești o persoană cu dizabilități și locuiești în UTA Găgăuzia, nu ai șanse să obții acces sporit la serviciul Asistență Personală pentru că guvernul crede că asta e treaba administrației regiunii, iar regiunea crede că aceasta nu este o problemă suficient de serioasă (de unde și rata de acoperire foarte scăzută).
E un fel de discriminare…în numele echității. 

…Nu puțini au fost cei care au interpretat această situație prin care costurile serviciilor sociale au fost puse pe seama bugetului capitalei și a autonomiei găgăuze ca o nouă etapă a luptei politice dintre guvernare și opoziție.
Mai ales că, la conducerea acestor două unități administrativ-teritoriale sînt forțe de opoziție față de Guvernarea PAS (Ion Ceban la Chișinău, și Ilan Șor prin intermediul Elenei Guțul la Comrat). E o interpretare plauzibilă, dar ea nu face nicidecum mai ușoară viața persoanelor cu dizabilități și a asistentelor personale care își văd acum șansele de viață și acces la servicii sociale prinse în jocurile politice dintre guvern, primăria Chișinău și administrația autonomiei găgăuze. 

Ministerul afirmă că, din moment ce reforma RESTART a fost adoptată în vara lui 2023, asta ar fi lăsat suficient de mult timp administrației publice locale din Chișinău și Comrat să găsească bani pentru a finanța serviciul ”Asistență personală”.

Problema e că, între timp, toamna trecută au avut loc alegeri locale generale, inclusiv la Chișinău, iar primăria, dar și consiliul municipal al capitalei nu au prea avut timp pentru a se aduna să rezolve problemele municipiului (inclusiv cea legată de asistentele personale) pentru că … se aflau în campanie electorală…

Așa încît Chișinăul a intrat în 2024 nu doar fără a avea un buget adoptat, dar fără să aibă măcar formate comisiile municipale care are fi examinat probleme precum cea a asistentelor personale și ar fi găsit soluții (la moment asistente personale plătite din bugetul municipal anterior – cam 80 % continuă să primească salariile în baza bugetului provizoriu iar celelalte 20 %  de asistente personale din Chișinău, plătite anterior de guvern, nu primesc nimic pentru că nu au fost prevăzuți în bugetul care încă urmează să fie adoptat).

Mai mult și mai grav, în loc să caute soluții (din fondurile de rezervă, de exemplu), primăria Chișinău decide să reducă în genere serviciul de asistență personală.

Astfel, la 3 ianuarie 2024, șeful adjunct al Direcției Generale Asistență Medicală și Socială (DGAMS), Vladimir Bolocan, emite ordinul 2-b, cu privire la implementarea recomandărilor Comisiei Situații Excepționale a Municipiului Chișinău care decide instituirea moratoriului temporar pentru ocuparea funcțiilor vacante de asistenți personali pe durata anului 2024!
Adică, în acest an, primăria nu intenționează să suplimenteze numărul de angajați ca asistente personale, iar asta înseamnă că persoanele de pe listele de așteptare sau cele care vor căpăta dizabilitate în anul 2024 nu vor putea accesa serviciul. 
Mai mult și mai rușinos, asistentele personale care obțin statutul de pensionar pentru limită de vîrstă pe durata anului 2024 sînt concediate dar nu vor fi înlocuite pentru că, vezi mai sus, există moratoriu.

Partea cea mai nesimțită este că primăria modifică contractele individuale de muncă ale asistențiilor personali din muncipiul Chișinău astfel încît aceștia vor trece de la normă deplină (1.0) la norma parțială de muncă (0.5). Altfel spus, remunerarea persoanelor angajate ca asistente personale, și așa mică, va fi redusă în jumătate.

Într-un act de ”generozitate” (punctul 6 al Ordinului), DGAMS se angajează să asigure comunicarea persoanelor angajate ca asistente personale cu …ONG-urile, așa încît acestea să includă asistente personale în serviciile lor.
Adică trimite asistentele personale la dracu-n praznic să caute pe altcineva (donatori privați, ONG-uri) ce i-ar ajuta pentru că statul (guvernul și primăria) își declină responsabilitatea!

(sursă imagini: Laura Urschi)

Altfel spus, guvernul a pus asistentele personale din mun. Chișinău pe spatele primăriei, iar primăria…le-a trimis să se descurce singuri. 

Partea proastă e că, rezolvarea problemei tot nu se vede încă la orizont. 
Consiliul Municipal încă nu s-a constituit de-a binelea, bugetul pentru 2024 încă nu a apărut nici măcar ca proiect, între timp municipiul și guvernul se războiesc prin intermediul Comisiilor pentru Situații Excepționale, primarul Ion Ceban colectează semnături pentru petiții prin care cere bani mai mulți pentru Chișinău, iar guvernul arată cu degetul la primărie și o îndeamnă să își onoreze obligațiile (despre care autoritățile locale zic că i-au fost impuse fără a-i fi alocate și resursele necesare). 
E un cerc vicios și închis, în interiorul căruia sînt prinse persoanele cu dizabilități și îngrijitoarele lor, iar în jurul lor – bătălii politice și repoziționări pentru viitoarele alegeri.
Povestită astfel pe scurt, actuala criză a asistentelor personale arată deopotrivă ca luptă politică locală amestecată cu scandal social, dar îmbibată, la fiecare pas, cu tragedie personală.  

Despre niște statistici nedemne.

Marele scandal social legat de asistentele personale nu e nici măcar cel al asigurării continuității unui serviciu esențial pe care guvernarea centrală și cea locală îl pasează cu nesimțire de la una la alta. 
Adevărata indignare ar trebui să fie pe alt subiect: pe cel al remunerării acestui serviciu. 

Pentru că e vorba de o remunerare de o mărime umilitor de mică, care nu acoperă, de cele mai multe ori, nici măcar necesitățile de bază. 

Conform cifrelor furnizate de structurile teritoriale de asistență socială, pe teritoriul Republicii Moldova (cu excepția municipiului Chișinău), în calitate de asistente personale în 2022 fuseseră angajate 5019 persoane, cu un salariu brut mediu de 3339 lei.
E mult? E puțin?
Să indicăm doar, că acești 3339 lei sînt doar cu 600 lei (17 %) mai mult decît minimul de existență pentru populația aptă de muncă pentru semestrul I al anului 2023, stabilit la 3056 lei, cu 700 lei mai puțin decît salariul minim pe economie în 2022 (4000 lei) și doar o treime din salariul mediu pe economie prognozat pentru anul 2022 – 9900 lei.
Altfel spus, remunerarea asistentelor personale nu e nici măcar la nivelul salariului minim! Asta includeasistenta personală într-un cerc vicios în care are garantat nu doar un salariu mic acum ci și o pensie mizeră ulterior. Adică, condamnă la sărăcie perpetuă atît persoanele cu dizabilități cît și îngrijitoarele lor. 

La Chișinău situația era mai bună (pînă la 31 decembrie 2023, iar din 1 ianuarie 2024 e mai proastă decît în alte părți ale țării). Cele aproximativ 2200 asistente personale (dintre care aproximativ 390 erau salariate din bugetul central, iar restul – din bugetul local) primeau, în medie, 4900 lei, adică cam 25 % mai mult decît salariul minim, cu 60 % peste minimul de existență, dar oricum mai puțin de jumătate din salariul mediu pe economie.

La aceste cifre ar trebui să adăugăm și altele, și mai rușinoase, despre pensiile de dizabilitate pe care le primesc persoanele cu dizabilități.
De exemplu, tot în 2022, ”mărimea medie a pensiei de dizabilitate a făcut posibilă acoperirea minimului de existență în proporție de 80,1%. Mărimea medie a pensiei de dizabilitate severă a acoperit minimul de existență în proporție de 97,3%, mărimea medie a pensiei de dizabilitate accentuată – 86,0%, iar a pensiei de dizabilitate medie – 59,8%.”

Tot de acolo:
” Cuantumul minim al pensiei de dizabilitate severă, de la 1 aprilie 2023 a constituit 1965,5 lei, cuantumul pensiei de dizabilitate accentuată – 1834,4 lei și al pensiei de dizabilitate medie – 1310,3 lei. Respectiv, acesta a acoperit într-o proporție mai mică valoarea minimului de existență: 74,8% în cazul pensiei minime de dizabilitate severă, 69,8% în cazul pensiei minime de dizabilitate accentuată și 49,9% pentru pensia minimă de dizabilitate medie.”)

Sînt oare astea cifre demne? E o întrebare nici măcar retorică.

Un indicator real despre valoarea economică a acestei munci pe care statul o remunerează mizerabil este piața muncii, care evaluează cu totul altfel munca de îngrijire a asistenților personali. 

Anunțurile de angajare a asistentelor personale de către persoanele private oferă o remunerare de cel puțin 2 ori mai mare decît salariul oferit de stat. 

La Călărași, de exemplu, remunerarea unei persoane care ar presta muncă de îngrijire pentru o persoană cu sindromul Down începe de la 8000 lei pe lună (față de cei 3339 lei cît plătește statul în medie). La Chișinău, remunerarea pentru servicii similare pornește de la 9000 lei și poate ajunge la peste 1000 euro (19-20 mii lei lunar). 

 Asistența personală ca muncă de reproducere socială….

Discuția despre serviciul de asistență personală pentru persoanele cu dizabilități, munca subplătită sau chiar neplătită a membrilor familiei nu e un subiect marginal, iar politizarea lui recentă ar trebui folosită ca prilej pentru a genera o discuție mai largă despre muncile sociale esențiale, demnitatea lor (măsurată în salarii pentru persoanele care le prestează), caracterul lor central și absolut necesar, obligația noastră, ca societate, de a revizui aceste politici.

Pornim de la premiza că activitățile fizice și emoționale de îngrijire precum grija față de persoanele cu dizabilități (de la igienă, la prepararea și servirea mîncării, protejarea sănătății acestora), îngrijirea copiilor, îngrijirea bătrînilor, treburile casnice – toate acestea constituie muncă și trebuie recunoscută ca atare.

Această muncă necesită efort constant. 

”Munca de îngrijire este o muncă foarte grea. Este greu fizic, trebuie să cari, să ridici, să sprijini un alt corp care are nevoie de sprijin, să răsucești ferm, dar cu blândețe, un alt corp, să fii acolo la ore dificile, să fii acolo la ore fixe, să fii acolo pe termen lung, sau chiar și pur și simplu să fii acolo. Este greu emoțional, trebuie să iei decizii în incertitudine, uneori la ore dificile, sunt nopți în care nu dormi, trebuie să oferi demnitate unui alt corp atunci când te ocupi de lucruri delicate precum masa sau toaleta, să fii acolo la ore fixe și pe termen lung atunci când îți e greu sau ai obosit sau ai vrea să fii în altă parte. Nu prea ai cu cine vorbi despre asta, pentru că încă se vorbește prea puțin despre cum e să ai în grijă o persoană vârstnică, o persoană cu suferințe fizice sau mintale”. (sursă)

Adăugăm apoi premiza că această muncă de îngrijire este una absolut centrală pentru reproducerea societății.

Anume această muncă – esențială (în sensul esențialității descoperit în pandemie), invizibilă, neplătită, prestată în temei de către femei – este absolut indispensabilă pentru funcționarea societății și totodată cea mai puțin apreciată.

Numim această muncă una de ”reproducere socială”.

Am publicat anterior mai multe texte despre reproducerea socială.
În unul din ele, Tithi Bhattacharya, profesoară de istorie și directoare de studii globale la Universitatea Purdue, definea munca de reproducere socială astfel: ”activitățile și instituțiile care sunt necesare pentru facerea vieții, menținerea vieții și înlocuirea generațională a vieții. Le numesc activități „de facere a vieții”. Facerea vieții în sensul cel mai direct este nașterea. Dar pentru a menține această viață avem nevoie de o serie de alte activități cum ar fi curățarea, hrănirea, gătitul, spălarea hainelor. Există necesități instituționale fizice: o casă în care să locuiești; transportul public pentru a merge în diverse locuri; facilități publice de agrement, parcuri, activități extrașcolare. Școlile și spitalele sunt unele dintre instituțiile de bază care sunt necesare pentru întreținerea vieții și de facere a vieții. Numim activitățile și instituțiile implicate în acest proces de creare a vieții muncă de reproducere socială și instituții de reproducere socială. Dar reproducerea socială este, de asemenea, un cadru. Este o lentilă prin care putem privi lumea din jurul nostru în încercarea de a o înțelege. Ne permite să localizăm sursa bogăției în societatea noastră, care este atât viața umană, cât și munca umană.”

Mișcările feministe, mai ales, luptă de mai multă vreme pentru recunoașterea caracterului esențial al acestor munci, pe de o parte, dar și ignorarea lor (exprimată prin transformarea acestor munci în datorie, subplătirea lor etc). 

Munca de îngrijire este lăsată, în societatea noastră, pe seama familiei iar în interiorul familiei, pe seama femeilor (așa-zisul ”al doilea schimb neplătit”, în care femeile, după o zi de muncă oficială, sînt nevoite să se ocupe de majoritatea treburilor casnice și își asumă îngrijirea primară a membrilor familiei – copii, adulți, bătrîni). 

Criticile feministe au evidențiat de nenumărate ori că această muncă casnică neplătită este de fapt fundamentul economiei reale (atît în socialismul sovietic cît și în capitalism), iar sfera economică oficială – a producției de bunuri, mărfuri și servicii – nu ar putea funcționa fără munca reproductivă (de îngrijire, de afecțiune, de educație, de alimentare) care produce și reproduce pe producătorii de bunuri, mărfuri și servicii. Fără aceste miliarde de ore-muncă, prestate în temei de femei, muncitorii nu s-ar naște, nu ar crește, nu ar ajunge să ”acceseze” piața muncii, nu ar funcționa zi de zi…

Criticile feministe au scos la iveală și marele scandal al situației în care munca cea mai importantă și mai productivă social este de fapt neplătită și invizibilă, nerecunoscută ca muncă oficială. 

Într-un gest care pare absurd dar care subliniază valoarea imensă pentru societate a muncii de reproducere socială, mai multe grupuri feministe cereau, în anii 70, salarii pentru munca casnică (într-o discuție privată pe această temă cineva îmi sugera că am putea recomanda autorităților din Moldova, locale și centrale, să fie primul stat din lume care ar reglmenta și plăti munca casnică. Asta ne-ar face celebri în lume, și chiar model de emulat. Că altfel rămînem cu faima proastă a ”furtului miliardului”)… 

Discuția nu ar fi completă dacă nu am evidenția și o altă fațetă a problemei – subplătirea sau absența unor servicii sociale – de exemplu cel al asistenților personali – pasează această muncă pe familie. În fapt, asta a fost și este logica politicilor sociale în economia capitalistă (despre socialismul sovietic nu putem spune decît că a menținut deopotrivă o infrastructură socială relativ generoasă dar, așa cum arătam mai sus, a lăsat munca de îngrijire tot pe seama femeilor de unde rezultă că diferența între sisteme nu a fost chiar atît de radicală) în general și în economia de piață moldovenească în special. 

Absența unor politici sociale de stat – în privința persoanelor cu dizabilități, în chestiunea accesibilității locuinței, în chestiunea de îngrijire a copiilor sau bătrînilor – pasează aceste responsabilități (ce nu pot fi evitate pentru că sînt esențiale pentru viață) pe seama familiei. La rîndul ei, familia rezolvă aceste probleme așa cum poate – trimițînd un membru la muncă în afară, sustrăgînd alți membri ai familiei din economia formală pentru a presta muncile de îngrijire (de unde și paradoxul că în familiile tinere multe femei nu sînt angajate formal – cu bărbații plecați în afară la muncă, femeile rămîn să aibă grijă de copii, de părinții lor și părinții soților etc). 

Istoria economică și politică a Moldovei, așadar, arată diferit dacă e scrisă din perspectiva muncii casnice neplătite și a sacrificiilor pe care le fac familiile pentru a acoperi deficitul de servicii și politici sociale ale statului. Din acest unghi de vedere, istoria tranziției moldovenești afirmă mai degrabă viabilitatea familiei decît criza ei…

NOTE: 
* Folosesc în text termenul ”persoane cu dizabilități” în locul ”persoane cu nevoie speciale” din motivul că primul termen este cel folosit de cadrul legal curent. 

---

Acest articol este primul dintr-o serie de articole despre munca de îngrijire pe care PLATZFORMA le va găzdui în acest an.