Pe 28 februarie Aleksandr Dughin a participat (via skype) la o conferință organizată în memoria lui Jean Pârvulescu, un autor și filosof mistic de origine română, prieten deopotrivă cu Jean-Luc Godard și Victor Roncea (da, ați citit bine). Pârvulescu a fost unul dintre apropiații Noii Drepte franceze (Nouvelle Droite), ale cărei figuri de marcă au fost Alain de Benoist, Pierre Vial și Jean-Claude Valla – toți surse de inspirație mai apoi pentru Dughin[1].
În contextul situației din Ucraina, dar nu numai, Dughin a stârnit multe panici în România. Zona conservatoare-mainstream (Hotnews, 22, Vladimir Tismăneanu) a denunțat ideile sale drept periculoase, mai ales reafirmarea imperialismului rus pe baze etnice pe care acestea îl propagă, precum și anti-liberalismul și anti-occidentalismul acestuia. Mai mult, s-a considerat că Dughin este un reprezentant neoficial al politicii externe oficiale a Rusiei, ideologul și sfătuitorul lui Putin, omul răspunzător cu ideile din spatele acțiunilor politice ale acestuia. De partea cealaltă, aripa conservatoare-underground (grupări diverse de extremă dreaptă, ortodoxiste, fasciste) are o apreciere pentru doctrina lui Dughin prin elementele anti-occidentale, ortodoxiste, mistice, tradiționaliste ale acesteia. Dughin a mai fost în România în cîteva rânduri, când a vizitat unele mănăstiri și s-a întâlnit cu diverși oameni, precum Ilie Bădescu (sociolog pe care Dughin îl identifică drept preopinent intelectual)[2].
Strategia conservatorilor români mainstream este de dublă: pe de o parte de a reliefa caracterul complet aberant, irațional, al ideilor lui Dughin; pe de alta de-al transforma pe acesta în însăși rațiunea din spatele politicii de stat a Rusiei lui Putin de azi. Dacă Putin este malefic, cu Dughin în umbră trebuie să fie deopotrivă malefic și apocaliptic, întruparea răului absolut. Această strategie de a identifica acel ceva-chiar-mai-rău-decât-Putin-însuși s-a putut observa atunci când un site fascist obscur a încercat stabilirea unei legături între Dughin și un membru al acestei platforme, Vasile Ernu. Dacă acuzațiile de putinism din zona mainstream gen Hotnews nu sunt suficiente, se pare că există mereu un surplus, dughinismul, care oferă lovitura finală.
Întrebarea care se pune atunci ar fi aceasta: ce este acest monstru numit dughinism și de ce oferă asemenea frisoane conservatorilor mainstream? Răspunsul este deopotrivă dezamăgitor și interesant.
De la om la doctrină[3]
Alexander Dughin s-a născut în 1962, tatăl său fiind membru al serviciului de informații al armatei sovietice. În adolescență, Dughin se alătură grupului literar esoteric și ocultist Yuzhinskiy, unde este inițiat în fascismul esoteric. Aici citește lucrările lui René Guénon, Julius Evola și Mircea Eliade care vor deveni formatoare și vor constitui primii stâlpi ai teoriilor pe care avea să le dezvolte ulterior. În 1987 Dughin devine membru al grupului Pamyat, primul grup de extremă dreaptă din Rusia, de unde este însă exclus destul de repede ca urmare a încercărilor sale de a schimba direcția ideologică a grupului înspre zone mai radicale. După căderea URSS, Dughin încearcă o apropriere de grupurile de Noua Dreaptă din Europa. După cum remarcă Shekhovtsov, în anii 90 Noua Dreaptă europeană era preocupată de un proiect gramscian sui generis: reprezentanții acestor mișcări considerau că este necesar mai întâi câștigarea hegemoniei culturale, înfrângerea la nivel ideologic prin producții culturale a liberalismului postbelic. De aceea, aceștia puneau accentul pe elaborarea de ideologie, chiar dacă acest fapt însemna retragerea (temporară) de la participarea politică. Un alt aspect important al Noii Drepte (în raport cu nazismul de exemplu) era recunoașterea pluralității etno-culturale, ce va juca un rol foarte important în dezvoltarea neo-eurasianismului pentru Dughin (vezi mai jos).
Pentru Dughin munca ideologică era importantă, însă renunțarea la lupta politică apărea drept defetism. Astfel, în 1995 Dughin devine membru și candidat al Partidului Național Bolșevic, de unde va fi exclus mai apoi. În 2002, mai are o încercare de participare politică, formând Partidul Eurasia, dar va fi exclus și de acolo. Din 2003, pune bazele Mișcării Internaționale Eurasiatice, iar apoi devine profesor la Universitatea de Stat din Moscova, de unde va fi demis în 2014.
Principala lucrare care l-a propulsat pe Dughin și care a dat conturul gândirii sale despre neo-eurasianism a fost Bazele geopoliticii, publicată în 1997 (traducerea română a apărut în 2011). Teza de bază se poate rezuma astfel: există o incompatibilitate substanțială, fundamentală, între lumea Atlantistă (în principal SUA și Marea Britanie) și Eurasia (Rusia, Asia, și Europa Centrală și de Est). Prima este imperiul viciului, are ca scop impunerea propriilor interese drept valori universale, precum și universalizarea propriei etno-culturi în detrimentul tuturor celoralte. Văzută ca o potențială nouă Epocă de Aur, Eurasia este chemată să reziste și să înfrângă Atlantismul. Această dualitate este dedusă de Dughin în urma unei constatări geopolitice. În istorie, spune el, s-au opus două tipuri de forțe politico-militare și ideologice: pe de o parte cele maritime, care au căutat controlul asupra apei (Cartagina, Anglia, SUA), iar pe de altă parte cele terestre (Imperiul Roman, Germania, Rusia). Cele două modele sunt evident incompatibile, forțele telurice fiind chemate să le învingă pe cele marine.
Astfel, proiectul Eurasianist al lui Dughin împărtășește doar numele cu proiectul inițial din anii 1920, de sorginte slavofilă. Pentru Dughin, Eurasianismul, grefat pe ideile revoluționare ale lui Guénon și Evola, este chemat să se opună și să învingă Atlantismul, salvând astfel și restul Europei de sub dominația acestuia. Invocarea Germaniei ca imperiu terestru nu este întâmplătoare, deoarece pentru Dughin Germania nazistă apare drept un prototip a ceea ce trebuie să facă Rusia contemporană.
A patra teorie politică (2009) și Teoria Lumii Multipolare (2012)
Ideile expuse în Bazele geopoliticii au constituit doar punctele de pornire ale teoriei lui Dughin. Împlinirea ca teorie veritabilă va fi consființită abia în A patra teorie politică (2009) și în Teoria Lumii Multipolare (2012). Acestea nu doar continuă ideile formulate anterior, ci le integrează într-un sistem de gândire. Citite împreună, ele exprimă esența dughinismului.
Ambele volume au apărut aproape simultan la editura Universitatea Populară din Chișinău în 2014, în traducerea lui Iurie Roșca, care semnează ample prefețe ambelor volume[4]. Acolo, pe lângă rezumatul cărților, Roșca are două strategii discursive: să se prezinte pe sine ca un discipol al lui Dughin în Moldova, și să sublinieze importanța acestor teorii pentru această țară. Problema e că tocmai acest ultim lucru nu reiese: în ce fel sunt importante aceste teorii pentru Republica Moldova, prinsă – conform jargonului lui Dughin – între o Românie Atlantistă și o Rusie Eurasiatică? Ce reiese din prefața lui Roșca este că acesta consideră dughinismul drept o resursă teoretică capabilă să pună capăt conflictelor culturale, de suprafață, dintre pro-românii și pro-rușii din Republica Moldova, ducând astfel la articularea unui stat și a unei culturi cu adevărat moldovenești. Pentru Roșca, Moldova – patria absolută – are nevoie de o revoluție conservatoare precum cea promovată de Dughin în Rusia, al cărei agent să fie Partidul Comunist, care în ciuda numelui, reprezintă de fapt încarnarea tradiționalismului în Moldova. Retrospectiv, după lectura cărților, pare că Roșca le pune de fapt pe un pat al lui Procust și reduce întreaga lor dimensiune planetară la o mică ceartă culturală locală.
Asta deoarece a patra teorie politică nu este nici mai mult nici mai puțin decât teoria politică ce apare după sfârșitul istoriei, atît ca urmare, cât și ca negare a acestuia. Neo-Eurasianismul și apoi teoria lumii multipolare sunt fundamentate în baza acestei a patra teorii policie. În continuare voi încerca să rezum întreg eșafodajul teoretic al lui Dughin, în măsura în care acest lucru este cu adevărat posibil.
Dughin pornește de la o constatare simplă: Modernitatea s-a sfârșit, acum trăim în Postmodernitate. În sprijinul acestei afirmații, Dughin mobilizează o serie de filosofi, precum Debord, Lyotard, Baudriallard și alți autori post-structuraliști. Momentul în care Modernitatea s-a sfârșit este de asemenea clar: căderea URSS și finalul Războiului Rece. Acest moment epocal a dus la victoria totală a liberalismului și la sfârșitul istoriei, teza lui Fukuyama pe care Dughin o îmbrățișează ca fiind corectă. Însă spre deosebire de entuziasmul liberalilor vestici care au formulat aceste teorii ce reprezintă punctul de pornire al lui Dughin, acesta este mult mai sobru. Victoria categorică a liberalismului l-a transformat în Postliberalism, iar Modernitatea (a cărei ideologie principală a fost liberalismul) a devenit Postmodernitate. Altfel spus, liberalismul a încetat să mai aibă concurent, să mai aibă opoziție, astfel încât a devenit singurul conținut al existenței sociale și tehnice, trecând din sfera subiectului, în cea a obiectului (pg 34). Realitatea este înlocuită cu virtualitatea. Lăsat în voia sa, postliberalismul se va universaliza, va anexa întreg globul, uniformizând astfel diversitatea lumii în raport cu propriile caracteristici (lumea globală, drepturile omului, societate de piață, dominarea reală a capitalului, etc).
Din perspectiva sfîrșitului istoriei, Dughin citește apoi istoria modernității și a oponenților liberalismului. Apărut la începutul modernității ca invenție occidentală, atlantistă (bazat pe raționalitate, progres, negarea tradiției, indidualism, etc.), liberalismul (prima teorie politică) a avut de înfruntat două teorii politice rivale: la stânga, comunismul, la dreapta, fascismul. Ambele au fost învinse în cele din urmă de liberalism, care a știut să dezvolte măsuri defensive la “atacurile rectilinii” ale inamicilor săi. De aceea, a patra teorie politică nu va prelua nimic din ortodoxia teoriilor perdante (decât, în cel mai bun caz, cîteva elemente tactice), nu doar pentru că acestea și-au dovedit limitele, ci datorită faptului că a patra teorie politică trebuie să se opună modernității în starea sa actuală de postmodernitate, nu, așa cum au încercat comunismul și fascismul, “încălecând modernitatea”. Așadar, a patra teorie politică nu apare ca un simplu opozant al modernității, ci negarea dialectică a acesteia, în chiar momentul de triumf total al ei. A patra teorie politică se instituie așadar ca o cruciadă împotriva hegemoniei Modernității devenită Postmodernă și este menită să apară ca un eveniment în raport cu aceasta, o ruptură de proporții. Întrezărim aici o relație dialectică formulată de Dughin: Modernitatea, prin realizarea sa totală în Postmodernitate, apare deopotrivă la apogeu dar și extrem de vulnerabilă. Teoria politică care se va naște în acest moment va reprezenta negarea sa ca atare, ca epocă în sine, nu doar a liberalismului inerent.
În aceste condiții, sursele celei de a patra teorii politice trebuie să fie deopotrivă pre-moderne și post-moderne. Intră în scenă Tradiția (religia, ierarhia, familia), detronată de avântul Modernității. Cum aceasta este astăzi epuizată iar Postmodernitatea este blazată și relativistă, nici nu mai există prigoana împotriva religiei, ceea ce oferă o șansă adepților celei de a patra teorii, spune Dughin. Constatarea este mai amplă: tot ceea ce a fost scos în afara legii de epoca modernității, astăzi poate fi proclamat drept program politic (pg 40-41). În acest fel, teologia apare în prim plan ca principala bază a noii teorii politice. Teologia devine piatra de temelie atât a științei cât și a acțiunii politice. Dar de îndată ce teologia devine principalul instrument de cunoaștere și de afirmare politică, prezentul nu poate să apară decât “ca lucrare a diavolului”, “ca împărăție a lui Antihrist”. Astfel începe lupta între bine și rău.
Descoperirea teologiei (și a tot ceea ce este arhaic) duce la descoperirea ontologiei fundamentale elaborate de Martin Heidegger (pg 42). Cum așa? Conform lui Dughin, Heidegger a surprins foarte clar cum în tradiția europeană, încă de la greci, s-a realizat o ruptură între existență și gândire, ruptură ce a culminat în Modernitate prin triumful tehnicii și al rațiunii calculate. Filosofia heideggeriană are meritul extrem de important de a ne reîntoarce spre existență. Pentru Dughin, heideggerianismul reprezintă axa principală a celei de a patra teorii politice pe care se vor plasa toate celelalte elemente, “de la reevaluarea celei de a Doua și a Treia teorii, până la întoarcerea teologiei și mitologiei” (pg 43). La baza dughinismului stă filosofia lui Heidegger.
Odată stabilite aceste principii de bază, întrebarea care se pune este în ce raport se află această teorie politică cu Rusia: altfel spus, care este utilitatea practică și politică a acesteia? Pe scurt: viitorul politic al Rusiei depinde de succesul elaborării acestei a patra teorii politice. De ce? Pentru că această teorie politică va fi singura care va oferi armele necesare Rusiei în disputa sa dialectică cu Occidentul și cu cultura Occidentală. Deja învinsă în Războiul Rece și prinsă în mrejele Postmodernismului, Rusia nu se poate limita la un simplu răspuns național, sau la tehnici de PR. Ea are nevoie de un efort metafizic, iar acest efort metafizic este formularea celei de a patra teorii politice. De fapt, anticipând puțin, dar și revenind la textele anterioare ale lui Dughin, raportul dintre a patra teorie politică și Rusia este mult mai strâns: a patra teorie politică nu se poate dezvolta oricând și oriunde, ci este necesar ca aceasta să fie dezvoltată tocmai pentru că Rusia are nevoie de ea ca epicentru al Neo-Eurasianismului în luptă cu Atlantismul. Astfel, lupta dintre Atlantism și Neo-Eurasianism ia forme istorice, dar în sine are o valoare ontologică. Aceasta reprezintă antagonismul fundamental care pune în mișcare (și aduce temporar la final) istoria. Pentru Dughin, așa cum o mărturisește în diferite locuri, concepția agonică a lui Carl Schmitt este esențială: întotdeauna este nevoie de un dușman pentru a-ți construi propria politică.
Dușmanul contemporan identificat de Dughin este SUA care dorește impunerea modelului american drept mondial și obligatoriu (pg. 58). Dughin constată că aceasta este agenda neoconservatorilor americani, care nu doar că o proclamă la vedere, dar o și implementează în mod activ. America, ca purtătoare a liberalismului triumfător, caută să impună un nou imperiu global în concordanță cu valorile sale, depășind astfel granițele statului-națiune. Astfel, pentru Dughin, SUA nu reprezintă doar unipolaritatea de după căderea URSS ci încercarea de instituire a unui imperiu global. Așadar, numai o “cruciadă mondială împotriva SUA, a Occidentului, a globalizării și a expresiei lor politico-ideologice – liberalismul – este în stare să se constituie într-un răspuns adecvat”. Sarcina aceasta revine, în mod necesar, Rusiei. (pg 67).
Dughin examinează apoi alternativele critice la modelul american, în special cele de stânga, anti-imperiale și anti-liberale. Pe toate le respinge în bloc. Vechea stângă (marxiștii ortodocși) este inutilă pentru că păstrează un limbaj al capitalismului industrial (și o referință de clasă) care azi nu mai există. Noua stângă (pe care Dughin o reduce la Empire a lui Hardt și Negri) este de asemenea impotentă deoarece este prea aproape de interesele Imperiului și ale Postmodernității (pe care Dughin uneori pare că le reduce la filmele lui Tarantino și Rodriguez). Național-bolșevismul – pe care Dughin îl apreciază pentru potențialul său anti-liberal și patriotic rusesc – nu mai este de actualitate, datorită degradării pe care a suferit-o la finalul anilor 90. Câmpul este astfel liber pentru o nouă teorie care să preia caracterul anti-imperial al stângii într-o nouă sinteză.
Conservatorismul este baza acestei noi sinteze. Pentru Dughin, conservatorismul reprezintă un “nu” spus la tot ceea ce este în jur, negarea lumii Postmoderne actuale. Conservatorismul nu înseamnă pur și simplu întoarcerea la perioada de dinaintea Modernității, ci negarea logicii temporale a acesteia, care împarte timpul în trecut, prezent, viitor. Conservatorismul fundamental este atemporal, fiind o reprezentare specială asupra timpului și o nouă paradigmă. Dughin cheamă la o revoluție conservatoare care să impună această perspectivă, pe modelul revoluției conservatoare imaginată de Arthur Moeller van den Bruck.
Mai mult, pentru Dughin conservatorismul are ca trăsătură fundamentală nu pasiunea pentru trecut sau pentru vechi, ci pasiunea pentru ceea ce este permanent, pentru imuabil, pentru esențe. În conservatorism existența contează, timpul este secundar. Experiența existențială directă este ceea ce dă sens conservatorismului. Astfel, conservatorismul este împotriva tehnologiilor și pentru om. Pornind de la Heidegger din nou, Dughin observă că omul este o noțiune conservatoare și că acesta ar trebui să devină baza unei viitoare episteme conservatoare.
Până la dezvoltarea acesteia (care rămâne un deziderat), Dughin mai face câteva observații legate de conservatorism. Conservatorismului îi place tot ceea ce este grandios, nemărginit, infinit, fiind adeptul lui homo maximus. Prin urmare, conservatorismul este fundamental în consonanță cu imperiul și mai ales cu războiul (pp 123). Invocându-i pe Heraclit și pe Nietzsche, Dughin consideră că războiul este esența omului, omul mereu în luptă.
Totodată, proiectul conservator se bazează pe o trihotomie: spiritul, trupul și sufletul. Această trihotomie se aplică și la structura imperiului (spațiu, poporul și religia) și are un corespondent în cadrul științelor sociale (geopolitica, etnosociologia și teologia).
După ce pune bazele celei de a patra teorii politice și îi fixează esența în conservatorism, Dughin revine la problema situației Occidentului în Postmodernitate, și mai ales, a situației Rusiei. Intrăm astfel, din nou, pe terenul geopoliticii. Aici Dughin constată că America și UE, cei doi poli dominanți ai Vestului, au valori comune, dar interese divergente, pe care Rusia este chemată să le exploateze. Problema care se pune însă în acest punct este aceasta: ce este Rusia? Pentru Dughin, Rusia nu este o simplă țară între celelalte, și cu atât mai puțin o țară Europeană (așa cum pretinde Putin). Rusia este o civilizație aparte: “în momentul traversării granițelor rusești se schimbă însuși spiritul cultural, trecem de la un tip cultural-istoric la altul” (pg 151). Rusia reprezintă un alt Occident, o altă Europă. Astfel, fie Rusia va fi redusă la statutul de o țară ca oricare alta în Postmodernitate, fie își va împlini vocația sa de civilizație diferită.
Pe urmele lui Huntington, Dughin introduce termenul de civilizație, care devine baza sa de analiză geopolitică. Statele-națiune (formate în urma păcii de la Westphalia) și-au epuizat rolul istoric. În locul acestora avem civilizații care se confruntă între ele (idee reluată apoi și în teoria lumii multipolare). Eurasia (ortodoxia) este una dintre acestea, celelalte fiind civilizațiile occidentală, islamică, indiană, chineză și cea japoneză. Acestea sunt chemate să coexiste, dând conturul lumii multipolare, în locul celei de acum în care o civilizație (cea occidentală) domină.
Așa cum observă Dughin problema e că “guvernul mondial” (reprezentat de Council of Foreign Relations, CFR) nu vrea să accepte Rusia ca o civilizație și vrea să o transforme într-un simplu stat, pe model occidental. Până la preluarea puterii în Rusia de către Putin, reprezentanții ruși în CFR au încercat tragerea Rusiei înspre liberalism (pg. 159). Putin, abia recent și treptat, și-a descoperit patriotismul rus, devenind un lider care privește Rusia nu ca o țară, ci ca pe o civilizație. Mai mult, civilizația Eurasiatică este chemată să nege pretenția de universalitate a Occidentului, să-l transforme într-un caz particular. Vocația Eurasianismului este caracterul său radical anti-occidental. Făcând acest lucru, relativizând Occidentul, Eurasia poate deschide calea spre lumea multipolară. Lumea multipolară este singurul garant că istoria va continua (pg 174).
Dacă însă acceptăm că civilizația ia locul statului-națiune ca actor al istoriei politice, și categoriile politice trebuie schimbate în acord cu această mutație. Imperiul devine principala formă juridică, caracterizat de un centralism strategic dur, dublat de o largă autonomie a formațiunilor social-politice care intră în componența sa. De asemenea, subiectul istoric nu va mai fi individul (ca în liberalism), clasa (ca în marxism) sau rasa (precum în fascism), ci poporul.
Dughin observă că imperiul deja există și acesta este o aspirație nu a Rusiei, ci a neoconservatorilor Americani. Critica de stânga care se aduce acestei realități (Hardt și Negri) îi apare lui Dughin drept o glumă: multitudinea pe care Hardt și Negri o opun imperiului este inevitabil legată de consumul de droguri, de perversiuni și de clonare – or nu așa poate arăta o ofensivă împotriva imperiului. Singura alternativă la starea de fapt actuală Dughin o găsește în modelul islamic: un răspuns al unei civilizații dat civilizației occientale (pp 224). Civilizația eurasiatică este chemată să ofere un răspuns la fel de tranșant.
Așadar, eurasianismul (vorbim de fapt de versiunea sa neo-) este înainte de toate o filosofie. Cel dintâi principiu al acestei filosofii este patriotismul erotic deoarece poporul este dragoste (pg 238). Poporul este dragoste pentru că fiecare membru al poporului se naște din dragostea dintre un bărbat și o femeie. Poporul nu este nimic altceva decât ansamblul tuturor ființelor născute prin actul dragostei, al dragostei dintre bărbați și femei, cuprinși de o atracție fierbinte unul de altul (pg 239). Umanitatea însăși este produsul dragostei globale, a popoarelor față de ele însele și față de altele. Prin popor Dughin nu înțelege o abstracțiune oarecare, ci o realitate “erotică, elastică și concretă”. Mai mult, fluxul dragostei poporului ne-a dat corporalitatea noastră: “Atunci când unul dintre noi se gândește la un alt rus, el simte matricea poporului, corporalitatea comună, apartenența la ea și propria contopirea cu ea” (pg 240). Lumea în sine este energia dragostei: “Pietrele se iubesc una pe alta. Florile se iubesc între ele…Viața pietrelor, ca și tensiunea erotică a energiilor minerale, reprezintă un câmp gigantic”. Lumea nu există fără dragoste.
Totodată, poporul este cel care îi dă omului limba, aceasta fiind, conform lui Heidegger, poemul suprem. Poemul suprem este limba patriei absolute, Rusia. Rusia este eternitatea însăși (pg 248). Această țară nu se poate iubi decât cu o dragoste eurasianistă aparte, care nu este decât o experiență profetică (pg 253). La antipodul acestei dragoste se află ura față de răul absolut: Atlantismul. Întruchiparea acestui rău absolut este MTV-ul, acesta fiind personificarea monstruozității pustiirii (pg 257). Viziunea politică a eurasianismului este lupta și înfrângerea atlantismului. În vederea realizării acestui scop este nevoie de crearea unei arce eurasianiste (“în sânul eurasianismului trebuie să fie prezenți regizori, actori, militari, bancheri, bicicliști, pur și simplu oameni fără preocupări concrete” – pg 264), de dezvoltarea unei rețele eurasianiste și de simplificarea mesajului eurasianist pentru diferite publicuri.
În această notă belicoasă, volumul se încheie cu afirmarea necesității dezvoltării Behemotului rus: Behemotul, un monstru terestru, este chemat să răpună Leviatanul atlantist, un monstru marin. Viitorul va fi hotărât de această luptă.
În Teoria Lumii Multipolare această luptă este reafirmată. Condiția de bază a multipolarității este destructurarea hegemoniei Atlantismului (pg 46). Prima parte a cărții reia argumentele care au dus la posibilitatea ca Occidentul să devină hegemonic în primul rând. Ce rămâne ambiguu în formularea lui Dughin este dacă lupta împotriva Occidentului are rolul doar de a asigura multipolaritatea sau de a pava drumul spre superioritatea totală a Eurasianismului. Dughin sugerează ambele variante, nefiind niciodată explicit în acest sens. De asemenea, sunt reafirmate o serie de poziții deja anunțate de a patra teorie politică: civilizația ca bază a relațiilor internaționale și ca actori ai geopoliticii (în locul statelor naționale), spațiul-mare ca bază a civilizației și imperiul. Ce este însă diferit acum este faptul că liberalismul și neoliberalismul au un rol pozitiv de jucat în teoria lumii multipolare: liberalismul prin căutarea păcii și neoliberalismul prin tendința acestuia de conectare și interdependență a tuturor colțurilor lumii. Chiar și marxismul și neomarxismul au ceva important de zis: anume, critica pe care o fac universalizării preceptelor particulare ale civilizației Occidentale și sublinierea caracterului capitalist al Occidentului (pg 102).
Dughin continuă apoi prin încercarea de a înțelege modul de funcționare a noului actor al relațiilor internaționale, civilizația. Puterea în cadrul civilizației trebuie să fie “examinată din capul locului ca fenomen fractal nonlinear în contextul civilizațiilor ce reflectă geometria originală a fiecărui holos (întreg) social concret” (pg 129). Practic, Dughin încearcă să rezolve problema spionasă a relației dintre diferitele elemente componente ale civilizației și polul strategic (central) al puterii care ia și implementează deciziile politice (practic, raportul dintre elementele componente ale imperiului și puterea centrală rusă, dacă e să ne reîntoarcem la terminologia din A Patra Teorie Politică).
O altă provocare a teoriei lumii multipolare și a conceptului de civilizație este natura relațiilor economice care se stabilesc între aceste civilizații. Pe baza scrierilor lui Friedrich List, Dughin consideră că forma cea mai potrivită ar fi “autarhia spațiilor mari”: practic, fiecare civilizație va avea economia sa închisă, intrând în raporturi de schimb cu celelalte. Capitalismul (dacă va supraviețui acestei crize) va rămâne un sistem economic specific doar unei civilizații (cea occidentală) și va înceta să mai fie un sistem global.
După ce Dughin reia ideea confruntării dintre civilizația Mării și cea a Uscatului (Leviathan vs. Behemot), ajunge la câteva recomandări practice pentru Rusia, pe care aceasta trebuie să le urmeze pentru a face pași spre o lume multipolară. Primul proiect ar fi formarea Marii Europe de Est (pg 189): practic unirea slavilor și ortodocșilor într-o singură formulă politică. Ungurii, deși nu sunt nici slavi, nici ortodocși ar intra în aceast proiect datorită originii lor Eurasiatice (pg 190). Acest proiect este văzut din perspectiva unui Heartland, din care fac parte atât Rusia, cât și Ucraina și Belarus. Astfel, integrarea Ucrainei și Belarusului este imperativă, dar această integrare nu trebuie să mai repete greșelile țariste și comuniste, centralizarea urmând să fie făcută doar la nivelul politic-militar, restul aspectelor urmând să rămână autonome. Premisa de bază a acestei reorganizării politice este respingerea integrării în NATO pentru Ucraina și Belarus.
Moldova este de asemenea menționată, drept țară tipică de frontieră, prinsă între apartenența sa la ortodoxism și România și apartenența sa la eurasianism. Problema Moldovei s-ar rezolva ușor în cadrul Marii Europe de Est, însă având în vedere că România este acum stat membru NATO, ceea ce trebuie făcut este împiedicarea unirii României cu Moldova (p. 194). Finalul recomandărilor au în vedere relațiile dintre Rusia și SUA: Rusia este chemată să se opună avansării globale a intereselor americane.
O dezamăgire și o surpriză
Într-un articol Vladimir Tismăneanu a numit Dughinismul ca fiind “gangsterism pseudo-mesianic ridicat la nivel de politică de stat”. Este una dintre acele formule ale lui Tismăneanu care sună bombastic dar nu spune nimic. Desigur că Dughinismul este o filosofie conservatoare, anti-liberală, rasistă, fascistă, imperialistă, militaristă și pro-rusă. Dar nu are deloc subtilitatea sau greutatea teoretică care i se atribuie în general. Gândirea sa este un fel de shaorma cu de toate, care, precum acest produs culinar, este periculoasă în primul rând pentru cei care o consumă, nu pentru lumea din jur. La ce popularitate are dughinismul, nu poți să nu fii dezamăgit de conținutul său ideatic, ce practic combină conservatorismul revoluționar cu teoria conspirației și cu reverii erotice demne de Bivolaru.
Învestind cu puteri magice și aspirații planetare o doctrină precară, se trece însă cu vederea legătura de idei dintre Dughin și criticii săi conservatori-mainstream, precum Tismăneanu. Punctul de pornire al lui Dughin este unul foarte clar: admirația pentru neoconservatorii americani și în special pentru capacitatea acestora de a dezvolta o anvergură imperială pentru SUA. Dughin ar vrea să facă același lucru, după același model, pentru Rusia. Aici e tot secretul. Pentru realizarea acestui deziderat, Dughin acceptă aproape toate tezele neoconservatoare: sfârșitul istoriei, confruntarea dintre civilizații, destructurarea statelor națiune, globalizarea, imperiul ca actor legitim al relațiilor internaționale. Pe acest fundal încearcă apoi să fundamenteze rolul și misiunea Rusiei, ca răspuns la situația de fapt. Eurasianismul se inserează ca versiunea autohtonă a neoconservatorismului american.
Așadar, Dughin este un pericol doar pentru portavocile neoconservatorilor, precum Vladimir Tismăneanu sau a colectivelor grupate în jurul 22, Dilema sau Hotnews, și un instrument facil de generare a unor noi panici față de pericole iminente inexistente. Altfel nici o persoană serioasă nu ar lua în considerare așa ceva. Nici măcar Putin, așa cum o sugerează o serie de autori care au studiat cu atenție rolul jucat de Dughin în gândirea acestuia.
Ceea ce frapează însă, și de aici surpriza, este numărul de referințe intelectuale comune care există între Dughin și intelectualii conservatori locali. Am observat deja că Huntington, Fukuyama și William Kristol sunt nu doar lecturi comune dar și puncte de pornire incontestabile. De asemenea, Guénon, Evola, Eliade sunt autori Humanitas. Ce să mai zicem de Heidegger, care este la fel de influent atât pentru rezistența prin cultură, cât și pentru eurasianism. Mai mult, explicațiile pe bază de geopolitică, precum și teza luptei dintre un imperiu al binelui și unul al răului sunt comune (deși cu semn schimbat). Importanța ortodoxiei și mai ales a teologiei (pe care Dughin o așează la baza cele de a patra teorii politice) este de asemenea împărtășită.
Deși dughinismul pare o aberație (și chiar e), acesta are la bază o serie de idei comune cu conservatorii locali. De aici pericolul dughinismului: ne poate revela acest secret.
[1] Pentru o discuție mai amplă despre Noua Dreaptă în Europa și influența sa aspura lui Dughin vezi Anton Shekhovtsov Aleksandr Dugin’s Neo-Eurasianism: The NewRight à la Russe, în Religious Compass 3/4 2009.
[2] E drept că Dughin s-a întâlnit și cu Adrian Năstase.
[3] Mă bazez aici pe lucrările extrem de bine documentate a doi istorici liberali de dreapta, Anton Shekhovtsov și Andreas Umland, specialiști în mișcările de extremă dreapta și fasciste din Europa și Rusia. Ultimul și-a dedicat teza de doctorat, susținută în 2007 la Cambridge, analizei comprehensive a ideilor lui Dughin, a surselor și devenirii lor istorice, plasasând personajul în contextul mai larg al noii drepte europene, a fascismului postbelic și a căderii URSS. Pentru cei interesați, o lectură pe care o recomand.
[4] Am procurat ambele volume vara trecută dintr-o librărie din centrul Chișinăului unde împreună cu Vasile Ernu căutam niște literatură contemporană. Se pare că am și găsit-o.
Articol preluat de pe CriticAtac.
Imagine de fundal: sursă.
