Acest articol al Rositsei Kratunkova, apărut inițial în limba bulgară pe pagina platformei Colectivei pentru Intervenții Publice (KOI), are un dublu scop: să familiarizeze publicul bulgar, în mare parte indiferent, și, prin extensie, pe cel din țările postsocialiste, cu cauzele și nemulțumirile din spatele protestelor din Franța și să contracareze cele mai tendențioase interpretări din presa mainstream, care prezintă revoltele ca rezultat al influenței nefaste fie a migranților, fie a Rusiei.
Asemenea proiecții rasiste nu sunt un fenomen specific bulgar, ci se regăsesc în presa conservatoare și liberală din întreaga Europă. O interpretare oarecum amuzantă, formulată de unii comentatori liberali, susține că protestele ar exprima o presupusă „oboseală față de statul bunăstării” și față de „statul-dădacă” francez, înscriind astfel protestele, într-un mod paradoxal, chiar în siajul reformismului neoliberal-macronist pe care protestatarii îl resping cu atâta vehemență.
A da vina pe „forțe externe” se potrivește doar celor mai părtinitori observatori, dar, din păcate, aceștia abundă în presa mainstream.Alți comentatori varsă râuri de lacrimi pentru incendierea „frumosului oraș francez”: un laitmotiv al comentariului conservator cel puțin încă din vremea lui Marx. După zdrobirea brutală a Comunei din Paris în 1871, Marx a criticat indiferența clasei proprietare față de suferința umană în acești termeni: „Burghezia din întreaga lume priveşte cu satisfacţie măcelărirea în masă a oamenilor după bătălie, dar se revoltă cînd “sînt profanate“ cărămizile şi tencuiala!”
Cuvintele sale sună și mai adevărat astăzi, nu doar în ceea ce privește brutalitatea poliției franceze, ci la scară globală, întrucât perioada premergătoare protestelor a fost marcată de uciderea necruțătoare a poporului palestinian.
Suferința și aspirațiile acestuia au fost recunoscute de mulți tineri francezi care au ieșit pe străzi cu steaguri palestiniene, stârnind furia detractorilor lor conservatori și liberali deopotrivă, uniți printr-o islamofobie comună.
Mulți reacționează cu șoc la evenimentele din Franța din 17 octombrie, când sute de mii de francezi au ieșit în stradă pentru a cere mai multă demnitate și o viață mai bună. În multe locuri situația a scăpat de sub control, așa cum arată și imaginile larg răspândite cu clădiri și mașini arse, magazine jefuite și vitrine sparte. Cu toate acestea, pentru a înțelege ce se întâmplă și de ce, trebuie să mergem dincolo de reacțiile emoționale inițiale, scoase din context, de genul „migranții și comuniștii sunt de vină pentru tot”, și să analizăm procesele mai ample care se desfășoară în țară.
De la mijlocul lunii septembrie, Franța este cuprinsă de greve studențești, elevii blocând liceele și organizând demonstrații stradale în toată țara. Aceștia cer condiții materiale la școală mai bune, mai mulți profesori, clase mai mici și o organizare mai bună a procesului educațional. Protestul a început în teritoriile franceze de peste mări, Mayotte și Guyana Franceză, unde mame, elevi și profesori au criticat condițiile precare în sistemul școlar. Apoi revolta s-a extins rapid pe continent, unde situația este similară. Una dintre cele mai mari demonstrații a avut loc pe 6 octombrie, când, potrivit datelor Ministerului de Interne, peste 56.000 de oameni (sau 100.000 potrivit organizatorilor) au ieșit pe străzile Parisului, în timp ce la nivel național cifrele au variat între 250.000 și 400.000. Elevilor și profesorilor li s-au alăturat sindicatele și grupări politice precum „Franța Nesupusă” (La France Insoumise) și, mai recent, „Tinerii Ecologiști” (Les Jeunes Écologistes), aripa de tineret a Partidului Verde.
Nu este prima dată când Franța asistă la proteste studențești. În 1990, grevele studențești au durat mai mult de o lună și au forțat guvernul să aloce 4,5 miliarde de franci (1,2 miliarde de euro) pentru reparații de urgență la școli.
Acum elevii din școlile publice se plâng de acoperișuri care curg, de ore ținute în clase supraaglomerate, la temperaturi de 40 de grade, de lipsa unor facilități de bază precum scaune, bănci, uși la toalete, hârtie igienică și săpun, precum și de o lipsă cronică de profesori. În 2019, 60% dintre elevi declarau că se simt epuizați chiar și după o singură zi de școală. De fapt, în Franța orele încep la 8:00 și se termină la 18:00 (adesea cu o pauză de 1–2 ore), ceea ce face din ziua școlară cea mai lungă din Europa, cu 25% mai lungă decât media țărilor OCDE. Clasele supraaglomerate se numără printre cele mai grave probleme. Numărul mediu de elevi la clasă a crescut de la 27 în 2017 la 30, iar în unele cazuri chiar la 35, cea mai mare cifră dintre țările OCDE. Mai ales de la criza COVID-19, sănătatea mintală a elevilor a fost grav afectată: 1 din 10 elevi a încercat să se sinucidă, 29% dintre tinerii cu vârste între 18 și 24 de ani au avut gânduri suicidare, iar 25% dintre cei cu vârste între 15 și 19 ani prezintă simptome de depresie.
Aceste probleme sunt în parte rezultatul unor ani de subfinanțare a sistemului școlar public, o tendință care s-a accelerat în special de la începutul primului mandat al lui Macron, în 2017. Peste 10.000 de posturi didactice au fost desființate, iar alte 1.588 urmează să fie eliminate anul viitor. Economistul francez Thomas Piketty arăta că, între 2017 și 2026, Macron a redus bugetul per elev cu 20%. În ultimul deceniu, numărul profesorilor care părăsesc sistemul de învățământ a crescut constant: în 2022 au plecat aproximativ 2.800 de profesori, în timp ce în 2008 numărul era de 360. La începutul anului școlar 2026, în una din două școli (la nivel gimnazial și liceal) lipsea cel puțin un profesor. Acesta este unul dintre motivele pentru care numărul profesorilor angajați cu contract pe perioadă determinată a crescut în ultimii ani. Acești profesori se află, de altfel, în cea mai precară situație în ceea ce privește condițiile de muncă. În funcție de nivelul de studii, salariile lunare în școli variază între 2.063 și 2.575 de euro brut. Prin comparație, în 1980 un profesor de gimnaziu începea cu un salariu dublu față de salariul minim, în timp ce în 2026 va începe cu doar 1,04 ori salariul minim. Chiar și în Bulgaria situația este mai bună din acest punct de vedere.
Oficial, tăierile bugetare sunt justificate prin creșterea economică lentă și prin costurile tot mai mari ale împrumuturilor pe piețele internaționale. În ciuda protestelor în curs, Banca Centrală Europeană face presiuni asupra Franței să adopte deja bugetul de anul viitor pentru a liniști piețele. În același timp, sub administrația Macron, bugetul militar s-a dublat.
Bugetul pentru 2027 prevede o creștere de 6,4 miliarde de euro pentru cheltuielile militare, acestea ajungând la un total de 63,4 miliarde de euro, din care aproape jumătate este destinată achiziționării de arme și echipament militar. De la începutul mandatului lui Emmanuel Macron, cheltuielile publice nu au crescut, în schimb au scăzut veniturile guvernamentale. Aceasta a dus și la creșterea notoriului deficit. De exemplu, chiar în primul an al președinției sale, Macron a abolit așa-numitul impozit pe avere, o măsură care nu aduce societății niciun beneficiu economic în afară faptul de a priva trezoreria de 4 miliarde de euro pe an de la cei mai bogați. Din 2017, averea miliardarilor din Franța s-a dublat, o tendință care s-a accelerat în ultimii ani, în timp ce rata sărăciei a ajuns la 15,4% în 2023, cea mai ridicată din ultimii 30 de ani. Numărul persoanelor fără adăpost (fr. sans domicile fixe) s-a dublat, ajungând la 350.000 în 2024.
Ceea ce a caracterizat administrația Macron de-a lungul anilor este mai ales disprețul său evident față de mase, împotriva cărora a purtat un război de clasă încă de la început. Întregul său mandat a fost marcat de o serie de conflicte sociale: Vestele Galbene, sistemul public de sănătate, pompierii, sindicatele care se opun reformei pensiilor și studenții. Pe parcursul întregii perioade, și în ciuda milioanelor de oameni care au protestat, guvernele lui Macron nu au făcut nicio concesie. Dimpotrivă, acestea și-au intensificat atacurile. De exemplu, între 2017 și 2023 au fost desființate 30.000 de paturi de spital, iar reforma pensiilor, care ridică vârsta de pensionare de la 62 la 64 de ani, a fost adoptată prin Articolul 49.3 din Constituție, adică fără majoritate parlamentară. În 2024, guvernul a anulat peste 2 miliarde de euro din finanțarea luptei împotriva schimbărilor climatice, iar în 2026, deși Franța trăia cea mai fierbinte vară din istoria sa, au fost tăiate încă 1,3 miliarde de euro. În același timp, Macron i-a făcut un cadou cunoscutului oligarh francez Vincent Bolloré, care controlează peste 80% din mass-media, iertându-i ”generos” o datorie de 320 de milioane de euro.
Cu toate acestea, maniera dominantă de prezentare a protestelor în media (eng. Media framing), atât în Bulgaria, cât și în Franța însăși, ascunde aceste fapte și vorbește în schimb despre revolte ale migranților menite să distrugă Franța și ”albul și frumosul oraș francez”. Ca dovadă ni se prezintă o serie de întrebări retorice: dacă liceenii francezi își doresc școli mai bune, de ce le vandalizează și le fac mai rele? De ce își bat profesorii? De ce dau foc la coșurile de gunoi? Concentrarea pe aceste incidente estompează adevărata sursă a violenței: poliția franceză.
Răspunsul principal al statului la cererile elevilor de liceu și ale studenților a fost aplicarea represiunii masive a poliției. De la începutul protestelor, 8.000 de persoane, dintre care 86% minori, au fost reținute. Au existat cazuri de brutalitate extremă: mai mulți elevi și-au pierdut ochii din cauza gloanțelor de cauciuc ale poliției, altul și-a pierdut brațul din cauza unei grenade, iar un băiat de 14 ani a rămas aproape fără dinți și cu falca ruptă după explozia unei grenade. Acest lucru a determinat chiar ONU să își exprime îngrijorarea față de violența disproporționată a poliției. Au existat relatări despre ofițeri de poliție infiltrați în proteste pentru a provoca tulburări, fapt recunoscut chiar și de parchet, dar fără nicio consecință. Recent, ministrul Educației a anunțat că în câteva zile vor fi angajați 3.000 de profesori pentru a acoperi lipsa de personal, ceea ce ridică întrebarea de ce nu au fost angajați mai devreme. Totuși, aceasta rămâne o măsură temporară.
Mobilizarea elevilor și studenților are loc cu doar opt luni înainte de alegerile prezidențiale din mai 2027, în care lidera de extremă dreaptă Marine Le Pen este așteptată să câștige primul tur. Tinerii, însă, adoptă o poziție opozantă: ei/ele se pronunță împotriva extremei drepte, sprijină în mod covârșitor Palestina și se opun violenței poliției. Mai bine de jumătate dintre ei sunt hotărâți să voteze la viitoarele alegeri și critică aspru un sistem politic prea deconectat de viața tinerilor. Protestele s-au extins acum la universități, inclusiv la unele dintre cele mai de dreapta și conservatoare instituții, cum ar fi HEC Paris.
Toți împreună pentru o viață decentă, pe 17 octombrie
De Ziua Internațională pentru Eradicarea Sărăciei, 17 octombrie, sute de mii de francezi au ieșit pe străzile orașelor din toată țara pentru a cere condiții de viață mai bune, alăturându-se cererilor legitime ale elevilor și studenților. Aceasta este ceea numim „convergența luptelor” (fr. convergence des luttes), atunci când revendicările unor segmente diferite ale societății se unesc împotriva unui „dușman” comun: guvernul. De fapt, apelul la protest fusese lansat chiar înainte de începerea protestelor studențești de un susținător al „Vestelor Galbene”, împotriva creșterii prețurilor la combustibil. A fost apoi preluat de studenți, sindicate, Vestele Galbene „originale” și partide politice precum La France Insoumise.
Peste 800.000 de oameni, potrivit organizatorilor, și aproximativ 550.000, potrivit Ministerului de Interne, au protestat sau, mai exact, au fost împrăștiați pe străzile orașelor franceze. Atât organizarea, cât și desfășurarea efectivă a protestului au fost documentate pe larg pe rețelele sociale, care rămân o platformă mai accesibilă pentru a prezenta o perspectivă diferită de cea a mass media controlată de oligarhii din anturajul apropiat al lui Macron. Aceste postări oferă o altă imagine asupra cauzelor violenței.
În multe spații fizice din unele orașe este pur și simplu imposibil să se desfășoare un marș normal, ciocnirile dintre protestatari și poliție izbucnind încă de dimineață, de exemplu la Marsilia și Paris.
La Bordeaux, poliția a început să folosească gaze lacrimogene la doar 7 minute după startul oficial al protestului. La Paris, în loc să lase oamenii să se alăture coloanei principale, poliția i-a încercuit efectiv pe protestatari în Place de la République și a început să tragă cu gaze lacrimogene, provocând panică în masă. Rețelele sociale, precum și contactele mele personale, confirmă că poliția se află în spatele provocărilor, lansând baraje de gaze lacrimogene fără niciun motiv, ca și cum s-ar afla în război.
De la începutul președinției lui Macron a fost înregistrată o creștere semnificativă deopotrivă în dotarea poliției și o extindere a efectivelor acesteia. De-a lungul anilor, polițistul francez obișnuit a devenit, la propriu, un „Robocop”, echipat cu tot felul de tehnologie care să fie folosită împotriva unor oameni ale căror „muniții” constau în ser fiziologic, măști și, eventual, petarde. Numărul de tunuri cu apă aflate la dispoziția poliției a crescut și el, iar polițiștii nu ezită să le folosească împotriva minorilor.
Deși interzisese folosirea grenadelor asurzitoare cu o săptămână înainte de proteste, după ce un băiat de 15 ani și-a pierdut brațul, ministrul de Interne Laurent Nuñez a autorizat din nou utilizarea lor pe 17 octombrie. Deloc surprinzător, la protestele de pe 17 octombrie a avut loc un alt incident în care cineva și-a pierdut un braț. De această dată victima violenței poliției a fost un băiat de 17 ani din Saint-Étienne. Pe lângă faptul că i-au înjurat pe protestatari, polițiștii au folosit și un pistol cu electroșocuri împotriva unor oameni, într-un mod complet neprovocat și nejustificat. După-amiază, un bărbat de 22 de ani s-a sinucis sărind de pe Arcul de Triumf, în timp ce un altul a murit de infarct în timpul protestului; vârsta sa nu a fost încă stabilită. O fată de 17 ani și-a pierdut un ochi după ce a fost lovită de un glonț de cauciuc în orășelul Mulhouse, ceea ce arată că violența nu se limitează la marile orașe. Numai la Paris, 855 de persoane au fost reținute de poliție.
Desigur, și de data aceasta au existat provocări din partea polițiștilor sub acoperire. De exemplu, numeroase videoclipuri de pe rețelele sociale arată protestatari care demontează baricadele pentru a face loc mașinilor de pompieri și ambulanțelor, față de care își exprimă solidaritatea. În alte locuri se văd manifestări de solidaritate cu vârstnicii și cu alte persoane afectate de gazele lacrimogene, protestatarii împărțind măști și ser fiziologic, iar tineri mutând mese și scaune de la cafenele pentru a le proteja.
Într-un alt videoclip, un polițist deghizat în protestatar din „black bloc” aruncă o cărămidă de pavaj în direcția unei mașini de pompieri, după care acesta este identificat de protestatari și oprit.
Muzica și dansul sunt un element central al protestelor, pe care poliția încearcă și ea să-l acopere. Astfel, orchestra „Nouveau Monde” a reușit să cânte doar aproximativ 20 de minute în Place de la République, înainte ca gazele lacrimogene ale poliției să o alunge. La Marsilia, poliția a închis gara centrală timp de ore întregi, blocând oamenii înăuntru, iar toate trenurile au fost anulate.
Pe lângă protestele pașnice, au existat și pagube materiale extinse. La Lyon, oficiul de turism a fost incendiat; la Paris, numeroase magazine (de lux) și afaceri mici au fost jefuite; la Limoges, primăria a fost incendiată; la Lille și Marsilia, protestatarii au pătruns în clădirile primăriilor; iar peste tot, bănci, semafoare și alte elemente de mobilier urban au fost distruse.
Tocmai aceste imagini domină media franceze și, de altfel, și pe cele străine, contribuind astfel la mutarea atenției de la revendicările reale.
Chiar înainte de 17 octombrie, principalul argument al guvernului a fost să prezinte protestele studențești drept o „mișcare de vandalizare urbană”, deși la acel moment așa-numitele pagube constau în principal în câteva coșuri de gunoi arse.
Acest lucru sugerează că una dintre explicațiile probabile ale comportamentului nestăpânit al poliției de ieri a fost tocmai provocarea unei violențe de răspuns și crearea imaginii (mediatice) dorite a protestatarilor, ca fiind leneși și golani și care nu vor, de fapt, nimic altceva decât să provoace distrugeri.
Cel puțin așa se poate explica faptul că atâția polițiști au fost văzuți furând din magazinele jefuite. Sau poate că forțele de ordine pur și simplu au profitat de situație pentru a-și satisface nevoi cu adevărat urgente de aparate de aer condiționat și adidași? Un alt scop este de a da vina pentru revolte pe partidul lui Jean-Luc Mélenchon, La France insoumise (LFI).
Încă din cursul după-amiezii, în plin vârf al evenimentelor, prim-ministrul Sébastien Lecornu l-a acuzat direct pe Mélenchon pentru haos, ca și cum acesta ar fi fost la putere din 2017 și ar fi responsabil pentru nemulțumirea publică. Mélenchon însuși și-a îndemnat susținătorii să nu participe la tulburări.
Și aici constatăm o divizare fundamentală în percepția asupra protestatarilor. Aceștia sunt împărțiți, de la stânga la dreapta, în protestatari pașnici și „black bloc” sau vandali (fr. casseurs), ceea ce pune problema legitimității violenței și a distrugerilor. De la începutul mandatului său, Macron a transformat în mod activ statul într-unul neoliberal tipic, unul care lucrează în interesul celor bogați, cu un aparat represiv puternic pentru a-i supune pe cei din ce în ce mai sărăciți și nemulțumiți.
Muncitorii, studenții și persoanele fără adăpost trăiesc zilnic numeroase acte de violență, care rămân însă invizibile. Debușeul lor natural sunt demonstrațiile civile, dar ce au obținut ani întregi de mers încolo și încoace pe bulevarde și artere? Ce amenințare reprezintă protestul pașnic pentru acest guvern? Grevele împotriva reformei pensiilor, la care au participat milioane de oameni, nu au avut succes. Elevii protestează de o lună, iar singurul răspuns al guvernului a fost să le repartizeze temporar 3.000 de profesori.
Este atunci vandalismul legitim? Cum glumesc unii protestatari: „Ce e mai important: un viitor demn pentru copii sau să trimitem «gânduri și rugăciuni» «familiilor» vitrinelor sparte?” Ce este mai înfricoșător: elevi orbiți și mutilați sau câteva coșuri de gunoi în flăcări și niște sacouri „Hugo Boss” furate? De ce plângem o clădire de patrimoniu cultural precum primăria arsă din Limoges, dar rămânem nepăsători față de centrele sociale supraaglomerate, față de cozile tot mai lungi ale elevilor care așteaptă un prânz de 1 euro, față de starea îngrozitoare a clădirilor școlilor, cu acoperișuri care curg și toalete nefuncționale, față de locuințele publice în paragină și de spații urbane întregi neglijate în care trăiesc mii de oameni, sau față de numărul tot mai mare de oameni fără adăpost de pe străzi? Este legitimă violența zilnică, nejustificată și disproporționată a poliției din suburbiile sărace ale Parisului și nu este oare protestul un spațiu de dreptate temporară pentru „sclav”? Întrebarea nu este dacă dorim violența, ci dacă înțelegem motivele izbucnirii ei și îi evaluăm legitimitatea sau lipsa acesteia. De exemplu, violența comisă de grupările de extremă dreaptă, care pur și simplu ies să-i bată pe protestatari pentru a le încălca dreptul la mobilizare civică, este ilegitimă.
Violența la care asistăm acum pune și întrebarea legitimă despre cum poate fi contestată autoritatea într-o democrație. Într-o țară în care proprietatea privată este sacră (Articolul 17 din Declarația Drepturilor Omului din 1789), unde se situează dreptul la o viață demnă? Declarația Drepturilor Omului din 1793, adoptată în primul referendum popular din istoria Franței, dar abandonată la scurt timp după aceea, consacră principiile Revoluției: „Când guvernul violează drepturile poporului, insurecția este pentru popor și pentru fiecare porțiune a poporului cel mai sacru dintre drepturi și cea mai indispensabilă dintre datorii.” (Articolul 35). În seara dinaintea marii proteste anticipate, Macron și soția sa au participat la un concert al interpetei Celine Dion, demonstrând detașarea guvernului de nevoile oamenilor și legitimând rezistența împotriva lui, chiar și prin violență.
În istoria Franței, 17 octombrie a fost o zi a violenței poliției și cu alte ocazii. În acea zi din 1961, algerieni cu cetățenie franceză au ieșit pe străzi într-un protest pașnic împotriva interdicției de circulație impuse, care s-a încheiat cu aproximativ 200 de bărbați și femei (numărul exact nu este cunoscut) aruncați în viață în Sena, cu mâinile legate, în timp ce mii de oameni au fost arestați zile în șir. Se pare că, după 65 de ani, puterea colonială și cea neoliberală devin tot mai asemănătoare în metodele lor de opresiune.
Alegerile prezidențiale din 2027 și urmările zilei de 17 octombrie
Miza protestelor din 17 octombrie depășește chestiunea despre bugetele școlare și condițiile de muncă din sectorul public. Alegerile prezidențiale din aprilie 2027 se apropie, iar partidul de extremă dreaptă al Marinei Le Pen conduce în prezent în sondaje, cu aproximativ 34%. Partidul neoliberal de centru al lui Macron se află într-o criză acută și nu poate produce un succesor, astfel că adversarul lui Le Pen va fi, cel mai probabil, Mélenchon, dinspre stânga. Le Pen a publicat recent un proiect de buget al Franței pentru 2027, care imită îndeaproape măsurile de austeritate ale lui Macron și prevede chiar reduceri bugetare mai mari. Deși a fost condamnată pentru fraudă cu fonduri publice europene în perioada în care a fost membră a Parlamentului European, Le Pen propune acum reducerea cu 11 miliarde de euro a contribuției Franței la bugetul UE, precum și oprirea ajutorului pentru Ucraina.
Un sondaj realizat în urmă cu câteva zile arată că 49% dintre tinerii cu vârste între 18 și 24 de ani ar vota cu Mélenchon în primul tur, cu mult înaintea celor 28% pentru Le Pen. Protestele și răspunsul guvernului vor fi, așadar, decisive pentru viitorul Franței, și într-adevăr al întregii Europe, după mai 2027.
Zilele de după 17 octombrie au arătat și mai fără echivoc sprijinul macroniștilor pentru extrema dreaptă. La o zi după „pogromuri” și la o lună după începutul protestelor studențești, președintele Emmanuel Macron s-a adresat în sfârșit protestatarilor, doar pentru a nu spune absolut nimic concret cu privire la revendicările lor.
În schimb, a făcut o mustrare morală, spunându-le francezilor să le fie rușine, și, deloc surprinzător, a dat vina pe „extrema stângă” și pe cei care adoptă un comportament antisocial pentru cele întâmplate. Mai mult, i-a convocat pe toți liderii partidelor politice la o întâlnire cu prim-ministrul pentru a condamna oficial și fără ambiguitate violența, punând în același timp în aplicare norme legale pentru a preveni repetarea ei. În zilele următoare, prefecții trebuie să ia măsuri pentru protejarea orașelor, chiar dacă aceasta înseamnă interzicerea anumitor proteste. Dar la ce se poate aștepta în mod realist de la un președinte care, după toți acești ani de demontare a sistemului de educație și de dispreț față de popor, mai îndrăznește să spună ceva care sună mai mult decât găunos: „Îi înțeleg pe elevii de liceu și de gimnaziu; ei au fost în centrul angajamentului meu politic în ultimii 10 ani.”
Luni, 19 octombrie, în urma anunțului prim-ministrului Lecornu, a fost instituită starea de asediu prin restricții ale circulației nocturne în multe orașe, care însă nu părea să se aplice grupărilor de extremă dreaptă, care au mărșăluit în centrul orașului Lyon strigând „Franța este a noastră”.
În contrast, scenele din centrul Parisului, cu străzi goale, polițiști în echipament de intervenție și un elicopter cu un fascicul de lumină care căuta cetățenii care încălcau regulile, amintesc de un film SF distopic, dând un nou sens expresiei „ville lumière” („orașul luminilor”). Lidera de extremă dreaptă Marine Le Pen a publicat propriul videoclip adresat francezilor, cu drapelul Franței în fundal, creând o senzație stranie, ca și cum ar fi câștigat deja alegerile.
Atacurile la adresa LFI pentru violență și dezordine au mers până la a motiva cereri de desființare a acesteia, deși 20% din populație și-a exprimat sprijinul pentru Mélenchon la viitoarele alegeri. Asemenea cereri vin chiar din partea președintelui Senatului: „Am reușit să dizolvăm Génération Identitaire (o grupare marginală de extremă dreaptă) și La Jeune Garde (o mișcare de extremă stângă). LFI este un partid politic care contribuie la exprimarea națiunii, recunosc asta. Dar poartă o parte semnificativă a responsabilității pentru discursul de ură.”
În toiul acestor acuzații, tot mai multe videoclipuri de pe rețelele sociale readuc în atenția opiniei publice imagini cu polițiști îmbrăcați în black bloc care au spart și distrus în timpul mobilizării de sâmbătă. Primarul orașului Marsilia îi reproșează poliției ceea ce consideră a fi o inacțiune deliberată, care a permis unor grupuri să pătrundă nestingherite în primărie. Poliția însăși admite că a fost depășită și că nu își poate permite o altă manifestație ca aceasta. În ciuda gestionării dezastruoase a situației de sâmbătă, Macron nu a acceptat demisia ministrului de Interne, transmițând un mesaj clar că, pentru el, problema vine din exterior, și anume din partea partidului lui Mélenchon.
Dezvăluirile platformei media independente Mediapart, potrivit cărora șefii poliției au primit ordine explicite de sus să dea vina pentru jafuri și violență pe LFI și pe stânga, nu surprind pe nimeni. Acest lucru arată manipularea politică a nemulțumirii populare și dorința lui Macron și a clasei capitaliste din spatele lui de a o aduce la putere pe Le Pen, în loc să permită democrației să funcționeze și să răspundă revendicărilor legitime ale poporului pentru dreptate socială.
Într-o lume marcată de o criză climatică tot mai gravă, de o inteligență artificială necontrolată care distruge perspectivele tinerilor pe piața muncii, de un naționalism galopant și de instabilitate geopolitică, o situație care amintește mai degrabă de 1933, alegerea între stânga, care se află de partea vieții, și dreapta, care apără proprietatea cu orice preț, nu a fost niciodată atât de importantă și de clară.
Cuvintele socialistului și revoluționarului bulgar Hristo Botev, rostite în zilele de după reprimarea sângeroasă a Comunei din Paris în 1871, sună tot mai relevant:
”Plângeți pentru Paris, capitala desfrâului, a civilizației, școala spionajului și a sclaviei; plângeți, filantropilor, pentru palatele temutilor vampiri, ale marilor tirani, pentru monumentele prostiei, ale barbariei… …
Blestemați comuniștii, care v-au ruinat capitala și au murit cu cuvinte pe care le considerați mârșave: libertate sau moarte, pâine sau gloanțe!
…
Întreaga lume plânge Parisul, întreaga lume blestemă comuniștii, iar nenorocita noastră jurnalistică a ținut și ea pasul și a plâns pentru cei fără suflet și a blestemat pe cei înțelepți. Plâns ridicol!
…
Acum să-și rețină jurnalistica noastră lacrimile, așa cum vor fi reținute și în Europa, pentru a deplânge alte capitale, alte barbarii și suferințe, atunci când sclavul va striga stăpânului său: cine ești tu, cel care plângi? Ești bărbat, femeie sau hermafrodit, fiară sau pește? … Și va fi o zi, prima zi.
Rositsa Kratunkova este o activistă bulgară de stânga, care a trăit și a lucrat mulți ani în Franța, are experiență în domeniul asistenței sociale și urmează în prezent un doctorat în acest domeniu.
Articolul a fost tradus din bulgară și engleză (versiunea publicată pe Red Threads Media).
La traducerea acestui articol a fost utilizată, parțial, o platformă de inteligență artificială.
