Clare Carolin, Lector universitar, Artă și Implicare Publică, King’s College Londra.
Acu ceva timp am avut un schimb de mesaje cu un amic din Asia, director de muzeu. Discutam dacă o excursie la „Olimpiada mondială a artei” din acest an, Bienala de la Veneția, justifica emisia de carbon.
Simțeam un fel de ambivalență. Pe de o parte, expoziția principală a fost curatoriată de Koyo Kouoh. Am admirat mult ediția din 2016 a Bienalei din Irlanda, EVA International, dedicată centenarului Rebeliunii de Paști din 1916, pe care aceasta o curatorase. Kouoh a decedat în urma unei lupte cu cancerul la începutul acestui an. Bienala ei de la Veneția, realizată postum, intitulată „În tonalități minore”, părea o ultimă oportunitate de a aprecia munca subtilă și inteligentă a unei curatoare magistrale din Africa.
Pe de altă parte, împotriva atractivității expoziției lui Kouoh, a apărut conștientizarea dezagreabilă a faptului că Bienala părea să fie în regres ideologic. Rusia și Israelul, ambele acuzate de crime de război, participau la Bienală, iar aceasta a stârnit o serie de controverse.
Pe lângă impresionante expoziții de artă contemporană, curatoriate de invitați, Bienala invită țările lumii să prezinte expoziții pe care acestea și le organizează de sinestătător, în pavilioanele naționale din Giardini di Biennale și în alte locații din oraș. Ca urmare a invaziei la scară largă a Ucrainei de către Putin în 2022, Rusia a fost exclusă din eveniment, pavilionul său rămânând închis pe parcursul edițiilor a 59-a și a 60-a. Dar anul trecut guvernul Giorgiei Meloni l-a numit pe ideologul de dreapta Pietro Buttafuoco în funcția de director al Bienalei.
Buttafuoco a revocat excluderea Rusiei. De asemenea, a facilitat mutarea expoziției Israelului din pavilionul său obișnuit din Giardini într-o fundătură de înaltă securitate din a doua locație oficială a Bienalei, masivul Arsenale.
„Această bienală pare blestemată”, mi-a scris amicul meu. Deși mă simțeam destul de ipocrit în privința creșterii urmei mele de carbon, mi-am rezervat totuși un zbor spre Veneția.
Alianța Artă, Nu Genocid (ANGA) a reunit 236 de curatori, artiști și lucrători din domeniul artei în încercarea de a milita pentru excluderea Israelului și îmbunătățirea condițiilor pentru lucrătorii din domeniul cultural.
Potrivit agenției de știri italiene Adnkronos și publicației de artă Hyperallergic, în timp ce juriul internațional invitat de Kouoh refuza să ia în considerare pavilioanele Israelului și Rusiei pentru prestigioasele premii Leul de Aur ale Bienalei, Belu-Simion Fainaru, care reprezenta Israelul, i-a amenințat cu judecata. Juriul a demisionat. Tăcerea lor ulterioară nu a fost încă explicată.
Eliberat de corvoada juriul profesionist invitat de Kuouh și format exclusiv din experte, Buttafuoco a instituit un premiu al publicului în stil Eurovision. În momentul scrierii acestui articol, peste 70 de artiști participanți s-au retras din acest concurs în semn de protest.
Asemenea unei opere de artă, un blestem este o declarație performativă la nexusul simbolismului ritualic și al magiei. Oamenilor le place să creadă că arta, spre deosebire de blesteme, este o forță a binelui. Însă, așa cum susțin în cartea mea, „Implementarea artei”, există o lungă istorie a cooptării artei și a artiștilor de către stat în slujba unor agende maligne de violență statală. Pentru mine, cea de-a 61-a ediție a Bienalei pare un astfel de exemplu.
Într-o declarație de pe site-ul Bienalei, Buttafuoco amplifică dimensiunile spirituale ale viziunii lui Kouoh – Este o expoziție pătrunsă de spirit, cu o sacralitate care pune persoana, ființa umană, înapoi în inima lucrurilor… privind din nou spre cer.
O mare parte din obiectele și instalațiile de artă din expoziția principală nu prea se pupă cu o asemenea declarație năstrușnică: desenele meticulos critice ale lui Pio Abad ale unor obiecte cotidiene – dovezi de jaf imperial, de-o pildă, ghiveciuri cu plante și ciocolată, alături de bronzuri furate din Benin; seria de fotografii găsite ale lui Walid Raad care înveșnicesc paturile în care a dormit liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat. Excavarea sculpturală extraordinară a orașului antic pierdut Orthosia, realizată de Joana Hadjithomas și Khalil Joreige, ascunsă sub o tabără de refugiați estompată undeva în sudul Libanului. Dar sunt și lucrări care servesc mai bine narațiunilor vagi și confuze ale lui Buttafuoco despre „sacralitate” și „spiritualitate”.
În Arsenal, un măslin dezrădăcinat, care amintește de imagini ale profanării plantațiilor de măslini din Palestina, se rotește pe un soclu, asemeni unei balerine de tinichea, sub acompaniamentul pervers al unei muzicuțe mecanice. Lucrarea semnată de Theo Eshetu se intitulează „Grădina Inimelor Frânte”, dar nota însoțitoare nu explică de ce copacul a fost dezrădăcinat sau de unde provine, ci doar că – este o reflecție poetică a impermanenței.
„Altarul” materialelor de bază pregătit de lui Alfredo Jaar, e o veritabilă catedrală de un stacojiu pulsator intitulată „Sfârșitul Lumii”, care copleșește atât de mult simțurile încât am simțit că pot să-mi pierd conștiința. Mai târziu, am văzut o tânără prăbușită în fața edificiului, îngrijită de paramedici. Numeroase alte lucrări se bazează pe tradiții ritualice și practici spirituale din „puternica centrala a Africii” (powerhouse – termenul lui Buttofuocco).
Prezența poliției a fost omniprezentă pe tot parcursul avanpremierelor. Ofițeri înarmați și în căști au format un cordon în jurul demonstrației Pussy Riot care a avut loc în preajma pavilionului rusesc, unde protestatarii au lansat cartușe de fum albastre, galbene și roz scandând „artă rusească sângeroasă” și „curatoriată de Putin, cadavre incluse”.
În ultima zi de avanpriemiere, pe măsură ce multe pavilioane s-au închis mai devreme în semn de protest, ofiței ai poliției, puternic înarmați, au trecut prin Giardini în grupuri de câte zece sau douăzeci de oameni. La ora 16:30, o mulțime pașnică de protestatari ANGA, erau și mulți copii mici în cărucioare sau purtați pe umeri, a mărșăluit din Giardini spre Arsenale, unde forțele de ordine au folosit bastoane pentru a-i dispersa. Elicoptere de supraveghere au survolat orașul până mult după miezul nopții.
Viziuni ale infernului
Când istoricii de artă ai viitorului vor studia cea de-a 61-a Bienală, ar putea observa un slogan de pe un afiș al protestului ANGA: „Palestina este viitorul lumii.” Între timp, vizitatorii ar face bine să se aventureze dincolo de Giardini și Arsenale, către o expoziție colaterală neoficială organizată de Museo Moderno Buenos Aires.
Împrumutându-și titlul din descrierea iadului făcută de John Milton, „Întunericul vizibil: Umbra prelungită a dictaturii” expoziția prezintă un grup multigenerațional de artiști ale căror lucrări au fost oarecum modelate de un regim de teroare de stat (1976–1983), o perioadă în care a fost implementată o politică sistemică de răpiri, tortură, crime și dispariție forțată a mii de oameni.
„Întunericul vizibil” poziționează arta ca vehicul pentru înțelegerea istoriei, protejarea memoriei și a drepturilor omului, precum și pentru implicarea într-un activism ce chestionează violența de stat. O fotografie realizată de Marcelo Brodsky documentează o demonstrație a mamelor din Piața Mayo (Madres de Plaza de Mayo). Femeile cereau autorităților informații despre copiii lor răpiți de stat. Mama lui Brodsky (al cărei fiu era dispărut) apare în imagine ținând un banner care face o legătură între lagărele de concentrare din al Doilea Război Mondial din Polonia ocupată de naziști și ESMA, un centru clandestin de tortură și exterminare folosit în perioada dictaturii huntei în Argentina.
În timp ce contemplam această imagine, curatoarea expoziției, Victoria Noorthoorn, mi-a explicat – Am vrut să prezentăm această expoziție la Veneția acum deoarece artiștii argentinieni au multe de spus despre frică, violență, durerea și trauma, care ne-au rămas ca niște cicatrici ale rănilor aplicate de regimului represiv. Lucrările lor ne reamintesc necesitatea protejării valorilor fundamentale: drepturile omului și cele civile, democrația, libertatea de exprimare și creația artistică.
Protestele pe care le-am observat la Veneția au fost însoțite de o furie reală, de solidaritate, dar și de momente de tandrețe și bucurie. Un semn de speranță despre modul în care arta și artiștii ar putea reinventa imaginativ viitoarele bienale, ar putea desface prezentul blestemat și ne-ar putea ajuta să ieșim din întunericul care se apropie.
Traducere cu permisiunea autoarei de Teodor Ajder.
Textul în limba engleză a fost publicat pe The Conversation, și poate fi cititi aici.
Imaginea de fundal – O captură de ecran din trailerul american al filmului aclamat „Cartea imaginilor” de Luc Godard. În interiorul Fortului Marghera, parte din expoziția principală a bienalei, Fabrice Aragno a încercat o reinterpretare radicală a acestui film, prin extinderea secvențelor în trei dimensiuni.
