Cum a ajuns Occidentul să fie prizonierul propriilor sale viziuni ideologizate despre puterea sancțiunilor și despre cum funcționează aceste sancțiuni în realitate? Ce rol joacă țările „Sudului Global” și unele state post-sovietice precum Kazahstanul sau Armenia în ocolirea sancțiunilor? Este oare economia rusă atât de invulnerabilă în fața acestei presiuni?
Jurnalistul ucrainean Sofron Bliznakov oferă propriile sale răspunsuri la aceste întrebări importante.
Când o rachetă rusă de croazieră „Kalibr” lovește un oraș ucrainean, anchetatorii găsesc, printre fragmentele sistemului său de ghidare, microcipuri produse în Austin, Texas, sau în München, Germania. Aceste componente de tehnologie înaltă sînt destinate controlerelor industriale și electrocasnicelor și în teorie nu ar fi trebuit niciodată să ajungă parte a producției industriei militare ruse. Dar, totuși, cumva ele au ajuns acolo.
Aceste cipuri au parcurs un drum lung – de la uzina americană până la rămășițele carbonizate ale rachetei căzute în Nikolaev, Kiev sau Harkov. Povestea lor este istorie instructivă despre cum „cel mai amplu” regim de sancțiuni din istoria modernă nu a reușit să oprească mașinăria de război rusă. Sancțiunile occidentale au forțat această mașinărie să se regrupeze, să se adapteze și să înceapă căutarea resurselor în zonele gri ale globalizării. Această istorie este una despre cum ambițiile geopolitice ale unui stat s-au ciocnit de legea principală a sistemului creat tot de el: în logica capitalului lipsește noțiunea de patrie, iar singurul imperativ rămâne profitul.
Cu începere din februarie 2022, coaliția țărilor occidentale a încercat să excludă economia Rusiei din arhitectura financiară globală. Ideea, născută în centrele analitice de la Washington și Bruxelles, părea simplă și elegantă: să fie folosit, împotriva Rusiei, controlul pe care-l are Occidentul asupra „sistemului nervos” ai globalizării, cum ar fi sistemele internaționale de plăți, piețele de asigurări, lanțurile de aprovizionare în domeniul tehnologiilor înalte – toate astea pentru a provoca un colaps rapid al economiei ruse și, în consecință, pentru a opri războiul.
Era vorba de o alegere pragmatică, deoarece vulnerabilizarea economiei agresorului rămânea unica alternativă viabilă la intervenția militară directă. Această strategie se baza pe credința tehnocrată că lumea contemporană, care e construită pe principiile comerțului liber, poate fi pusă pe pauză printr-o singură apăsare de buton. La bază se află o iluzie neoliberală, conform căreia guvernele încă gestionează fluxurile afacerilor globale precum un dirijor conduce o orchestră.
Totuși, această strategie s-a împotmolit din cauza aceluiași sistem pe care Occidentul l-a construit în ultima jumătate de secol – un sistem optimizat pentru ocolirea reglementărilor naționale, optimizarea fiscală și ascunderea beneficiarilor finali ai tranzacțiilor financiare.
De-a lungul anilor, procesul de acumulare a capitalului a fost însoțit, în mod inseparabil, de procesul de eliminare consecventă a „vizei de reședință naționale pentru capital”.
O corporație transnațională, al cărei sediu central se află în Silicon Valley (SUA), plătește impozite în Irlanda, își confecționează produsele în China din componente achiziționate în Taiwan și își vinde ulterior producția în întreaga lume. Loialitatea sa principală nu aparține drapelului național, ci acționarilor, iar obiectivul său cheie este creșterea profitului.
Sancțiunile nu seamănă cu un întrerupător care blochează complet fluxurile economice. Ele seamănă mai mult cu un baraj pe un râu: apa se acumulează în jurul barajului și caută căi ocolitoare, pe unde se poate revărsa cu o energie și mai mare – în cazul nostru, acesta este supraprofitul.
De aceea, în sistemul actual, întotdeauna se va găsi un actor economic – fie o companie dintr-o țară terță, un trader transnațional sau un intermediar financiar – pentru care compensația pentru risc se va dovedi suficient de atractivă. Aceasta nu este neapărat o manifestare a relei-voințe sau a sprijinului ideologic pentru Putin, deoarece, din punctul de vedere al afacerilor, este doar utilizarea unei oportunități de piață. Regimul sancțiunilor, fără să vrea, a generat o proprie realitate paralelă – o economie tenebră a cărei specializare este să depășească constrângerile regimului economic oficial.
În loc să vorbim despre „portițe” întâmplătoare, este mai productiv să analizăm acest fenomen ca pe o totalitate de oportunități de arbitraj – extragerea profitului din diferența de prețuri, acces și condiții, create artificial de sancțiuni. Adaptarea la sancțiuni a economiei rusești are loc pe trei direcții principale: prin schimbarea jurisdicției, crearea unei logistici alternative și manipularea statutului mărfii.
Geografia profitului
La baza majorității schemelor de ocolire a sancțiunilor se află arbitrajul jurisdicțional (practica de a profita de diferențele dintre jurisdicțiile legale concurente), răspândit mai ales în țări precum Kazahstan, Armenia și Kârgâzstan, țări care arată ca fiind „ajutoare ale Rusiei”. Comportamentul lor este un cocktail complex de necesitate economică, frică de Moscova, dorința de a nu cădea sub sancțiunile secundare ale Occidentului și folosirea pragmatică a unui moment istoric unic pentru propria îmbogățire. Pentru mulți antreprenori din aceste regiuni, activitatea în „zona gri” este o practică obișnuită; sancțiunile doar au oferit o nouă piață profitabilă pentru aplicarea acestor abilități.
Cea mai elocventă ilustrare este re-exportul de produse electronice. Conform unui raport al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), exporturile din UE și SUA către Armenia și Kârgâzstan au crescut cu 80–100% în 2022–2023. Această creștere se corelează aproape perfect cu explozia exporturilor acelorași grupuri de mărfuri din aceste țări către Rusia. Când Kazahstanul, o țară care nu produce electrocasnice, începe brusc să exporte în Rusia sute de mii de mașini de spălat, așa cum a documentat agenția Bloomberg, este evident că nu putem vorbi despre o dragoste subită a rușilor pentru curățenie, ci mai degrabă vedem cum funcționează „canibalismul de componente” – extragerea în masă a cipurilor occidentale din electrocasnice pentru utilizarea ulterioară în scopuri militare.
Același lucru se întâmplă și cu alte produse care simbolizează statut și sunt bunuri de consum destinate elitei ruse. După retragerea oficială a unor companii precum Mercedes-Benz, BMW și Audi de pe piața rusă, showroom-urile auto din Moscova nu s-au golit. În locul livrărilor directe a fost creat un sistem de rute întortocheate prin Bișkek, Erevan și Dubai. Conform datelor Oficiului Federal de Statistică al Germaniei, exportul de automobile din RFG către Kârgâzstan în 2022 a crescut cu aproape 5500% față de 2021. Pentru consumatorul final din Moscova s-au schimbat doar două lucruri: prețul a crescut cu 50–100% și a dispărut garanția oficială. Dar pentru publicul înstărit, pentru care menținerea distincției și prestigiului social este o sarcină primordială, acesta reprezintă un preț acceptabil. Sistemul de piață nu poate ignora o cerere a unui grup care-și poate permite să plătească și imediat se găsesc intermediari și se stabilesc rute alternative, chiar dacă mai scumpe.
Orice comerț internațional are nevoie de bani și entități juridice. Răspunsul la blocada financiară a fost migrația în masă a afacerilor rusești în jurisdicții care oferă o combinație unică: infrastructură financiară dezvoltată și neutralitate politică. Principalul beneficiar al acestui proces au devenit Emiratele Arabe Unite. Schimburile comerciale dintre Rusia și EAU în 2022 au crescut cu 68%, ajungând la o cifră record de 9 miliarde de dolari.
De regulă, o companie-paravan din Dubai, care este înregistrată într-una dintre zonele economice libere, acționează ca un „filtru” financiar și juridic. Această companie primește bani din Rusia (adesea în ruble sau yuani), îi convertește în dirhami, iar apoi în euro, și plătește furnizorul european în nume propriu. Pentru sistemul financiar occidental, care vede aici doar o tranzacție de la un contractant din EAU, totul apare ca fiind absolut legal.
Flota fantomă
Când politica blochează rutele și căile tradiționale, capitalul nu doar că găsește piste ocolitoare – el chiar construiește propria infrastructură paralelă. Cel mai evident exemplu în acest sens a fost răspunsul autorităților rusește la „plafonarea de preț” pentru petrolul rusesc. Acest mecanism, elaborat de țările din grupul G7, avea scopul explicit de a lipsi Moscova de accesul la piața cheie a asigurărilor maritime, unde o cotă semnificativă este controlată de companii din Londra și Uniunea Europeană. Calculul inițial a fost că, fără asigurare, niciun port decent nu va accepta un tanc petrolier, iar petrolul rusesc va fi blocat.
Drept răspuns a apărut „flota din umbră” (rus. «теневой флот»). Această flotă nu înseamnă doar câteva nave ci este un întreg ecosistem. Începând cu 2022, pe piața mondială a navelor second-hand a început o agitație. Zeci, apoi sute de tanchere petroliere vechi, care de obicei se pregătesc pentru demontare, au început să fie cumpărate de companii nou create, adesea anonime, are erau înregistrate în Dubai sau Hong Kong. Conform estimărilor Atlantic Council, această flotă tenebră numără deja peste 600 de nave. Ele operează după propriile reguli, străduindu-se să scape ochiului vigilent al autorităților de reglementare: aceste nave deconectează sistemele de identificare automată (AIS) pentru săptămâni întregi cu scopul de a-și ascunde rutele, ele practică transbordarea petrolului de la navă la navă (transfer STS) în ape internaționale, transformând anumite puncte ale oceanului planetar în gigantice baze petroliere plutitoare. În cadrul acestui proces de transvazare, petrolul rusesc se amestecă cu alte sortimente, iar în documente originea sa se diluează. În rezultat, petrolul rusesc se transformă într-un „amestec leton” anonim sau „amestec mediteranean”, ceea ce îi permite să intre fără obstacole în porturile din întreaga lume.
Exact așa cum a apărut „flota tenebră”, în același mod a fost creat și un sistem financiar paralel. Deconectarea celor mai importante bănci rusești de la sistemul SWIFT ar fi trebuit să provoace un colaps financiar. Dar SWIFT este doar o mesagerie interbancară, nu sistemul de plăți în sine. Fluxurile financiare au găsit rapid noi căi. Principalul instrument al decontărilor comerciale externe în Rusia a devenit yuanul chinezesc, care a depășit dolarul ca volum de tranzacționare la Bursa din Moscova la doar un an de la începutul invaziei.
Pentru decontările cu Occidentul este utilizată o rețea extinsă de bănci intermediare din țări prietene cu Rusia. Un importator rus transferă ruble într-o bancă, să zicem, din Kârgâzstan. Această bancă, având acces la SWIFT, convertește fondurile și trimite suma în euro furnizorului german. Fiecare participant la acest lanț își ia comisionul, costul operațiunii crește, dar plata în sine are loc, adică se efectuează.
Viața dublă a lucrurilor
Cel mai greu de controlat tip de arbitraj este cel al mărfurilor. Acesta exploatează nu doar granițele geografice sau juridice, ci chiar însăși natura mărfurilor moderne într-o economie globalizată.
El manipulează răspunsul la întrebarea „ce anume vindem?”.
Aceasta este calea prin care microelectronica occidentală continuă să alimenteze complexul militar-industrial rusesc. Analiștii centrului britanic RUSI au descoperit și au studiat 27 de sisteme de armament rusești, capturate în Ucraina. În raportul lor ei au documentat că în rachetele „Kalibr”, dronele „Orlan-10” și sistemele de război electronic au fost găsite peste 450 de componente unice de producție străină, în principal de la companii americane precum Texas Instruments, Analog Devices și Altera.
Acest lucru nu înseamnă nicidecum că aceste companii încalcă în mod deliberat regimul sancțiunilor. Mai degrabă, această situație dezvăluie o vulnerabilitate fundamentală a sistemului de comerț global însuși, care este optimizat pentru eficiență, nu pentru transparență totală. Acest sistem permite transferul riscului juridic de la o verigă a lanțului la alta, până când acest risc se dizolvă complet în rețeaua de intermediari anonimi.
Producătorul din Texas vinde în mod legal milioane de cipuri de uz general unui distribuitor global precum Mouser Electronics. Acesta, la rândul său, vinde în mod legal aceste cipuri sutelor de distribuitori regionali, inclusiv în Asia. Un distribuitor regional vinde mai departe în mod legal un lot de cipuri unei mici companii recent create în Hong Kong, care în documentele vamale le indică drept „componente electronice”. Și doar la ultima, etapa finală, acest cip civil traversează granița cu Rusia și este integrat în producția militară. În acest caz, procesul arbitrajului constă în exploatarea dualității mărfii în sine: aceeași componentă electronică poate controla atât o mașină de spălat, cât și un sistem de ghidare a rachetelor de croazieră.
Un mecanism similar funcționează și în aviația civilă, un sector ce ține de securitatea națională și și care asigură conectivitate economică pentru o țară imensă cum este Rusia. După încetarea deservirii oficiale a aeronavelor Boeing și Airbus, fapt care ar fi trebuit să „țină la sol” flota rusă, acest lucru nu s-a întâmplat. O investigație Reuters, care se bazează pe analiza unor date vamale, a arătat că într-un singur an, din mai 2022 până în iunie 2023, companiile aeriene ruse au importat piese de schimb pentru aeronavele lor de producție occidentală în valoare de cel puțin 1,2 miliarde de dolari. Livrările de piese au trecut prin firme-paravan din Tadjikistan, EAU, Turcia, China și Kârgâzstan. Piața pieselor de schimb pentru aviație este una globală și extrem de fragmentată, iar deficitul creat de sancțiuni a generat disponibilitatea, pentru partea rusă, de a plăti orice preț. Acest lucru a atras imediat o rețea de intermediari din întreaga lume, pentru care riscurile politice erau pe deplin compensate de marja ridicată de profit.
Prețul real
Deși procesul de ocolire a sancțiunilor demonstrează o adaptabilitate uimitoare a capitalului, ar fi o greșeală să considerăm că aceste sancțiuni nu au avut un impact semnificativ asupra economiei ruse. Sancțiunile funcționează, în mod evident. dar efectul lor nu se manifestă printr-un colaps imediat al economiei ruse, ci printr-o reducere treptată a veniturilor, o creștere sistemică a costurilor și o degradare tehnologică în creștere.
În anii 2023–2024, sancțiunile, inclusiv plafonul de preț pentru petrol impus de G7, au redus la jumătate veniturile petroliere ale Rusiei, forțând Kremlinul să treacă la o „economie de război” cu riscuri pronunțate de inflație și stagflație. Deficitul veniturilor din petrol a ajuns până la 30% în perioadele de vârf, ceea ce a subminat capacitățile bugetare pentru finanțarea războiului.
În plus, fiecare operațiune cu implicarea intermediarilor înseamnă un suprapreț suplimentar. „Compensația pentru risc” și comisioanele pe care le percep companiile din Turcia, EAU sau Kazahstan ajung să fie o povară grea pentru economia rusă, secătuind resursele care ar fi putut fi direcționate către alte scopuri.
Un alt factor este degradarea tehnologică. Accesul la cele mai avansate tehnologii este totuși îngreunat. Utilizarea cipurilor din mașinile de spălat pentru industria militară nu este un semn de triumf, ci o dovadă a unui downgrade forțat. Procesul de producție a automobilelor Lada fără airbag-uri și sisteme ABS în 2022 a devenit unul dintre multele exemple ale acestui fenomen. În al treilea rând, prin aceasta sunt create noi dependențe. Scăpând de dependența de Occident, Rusia nimerește într-o nouă dependență, nu mai puțin dură, de țările intermediare. Turcia, China sau India pot dicta acum condițiile și prețurile, conștiente fiind de importanța lor critică pentru supraviețuirea economiei ruse. Astfel că sistemul nu s-a prăbușit, dar funcționarea sa a devenit mult mai scumpă și mai puțin eficientă.
Contramăsurile
Până în toamna anului 2025, însăși eficiența acestor căi de ocolire a sancțiunilor – și înțelegerea faptului că ele permit Rusiei să continue finanțarea războiului – i-a determinat pe strategii occidentali să caute noi instrumente de presiune, mai radicale.
Cei care au gândit măsurile de sancționare au trecut de la presiunea directă asupra Rusiei ca producător la încercări de a influența întreaga rețea globală de intermediari și consumatori finali implicați în ocolirea sancțiunilor.
Această evoluție a strategiei a fost formulată de cunoscutul critic al Kremlinului, Bill Browder. El a susținut că a sosit timpul să se pună un ultimatum marilor rafinării de petrol din țări precum India și Turcia: fie acestea încetează să prelucreze petrol rusesc, fie se vor confrunta cu excluderea totală de la serviciile financiare, de asigurare și de transport maritim occidentale.
De fapt, acesta nu mai este un apel la un regim de sancțiuni mai intens, ci o încercare de a face ca participarea însăși la spălarea veniturilor militare rusești să fie imposibilă din punct de vedere economic. Această strategie a început să se reflecte și în politica reală: noile sancțiuni ale UE, introduse în 2025, vizau deja interzicerea importului de produse petroliere fabricate din materii prime rusești, indiferent de locul unde a avut loc amestecarea lor.
Scopul acestei noi faze a războiului economic este de înghesui Rusia într-un colț, forțând-o să-și vândă petrolul nu doar cu reducere pentru țările „prietene”, ci în mod integral pe o piață neagră veritabilă, cu discounturi de 20–30 de dolari pe baril. De fapt, acesta este următorul capitol în lupta dintre voința de stat și capital: o încercare directă de a ridica „compensația pentru risc” atât de sus, încât oportunitățile de arbitraj, care până acum au susținut economia rusă, să devină în sfârșit nerentabile.
Dar nici măcar acești pași nu pot opri complet fluxul de petrol rusesc către țările Uniunii Europene. De exemplu, dacă un produs al rafinării petrolului este importat din țări care sunt ele însele mari producătoare de petrol (Arabia Saudită, Irak, EAU, Kazahstan și altele), atunci se consideră că aceste produse sunt fabricate din materii prime locale, nu rusești. Acest lucru creează potențiale portițe prin care produsele petroliere rusești pot pătrunde pe piața UE. Prin urmare, deși noile sancțiuni introduc mecanisme de control mai stricte și cer documentarea suplimentară a originii materiilor prime, unele rute ocolitoare prin țările exportatoare de țiței pot fi menținute.
Cu toate acestea, sancțiunile de stat sunt doar una dintre liniile frontului. În paralel, se desfășoară o luptă mai puțin vizibilă, care poate fi numită războiul pentru transparență. Acesta este purtat nu de guverne, ci de o rețea descentralizată de jurnaliști de investigație, activiști anticorupție și specialiști în criminalistică financiară. Ei nu creează legi, dar manipulează variabila cheie a întregului sistem – riscul. Publicând numele companiilor intermediare, urmărind rutele tancurilor „flotei din umbră” și dezvăluind numele beneficiarilor finali, ei transformă o tranzacție profitabilă într-un coșmar reputațional. Activitatea lor nu blochează direct fluxurile de capital, dar crește brusc „compensația pentru risc”, făcând astfel multe oportunități de arbitraj toxice și nefezabile din punct de vedere economic.
O Lume scindată
Regimul de sancțiuni a devenit, neintenționat, un puternic catalizator al pieței, prin crearea unor nișe noi, cu marjă ridicată, pentru capital. Fenomenul ocolirii sancțiunilor a demonstrat că sistemul capitalismului global, construit pe principiile transnaționalismului, nu este capabil să izoleze eficient unul dintre nodurile sale majore. Încercarea de a amputa politic o economie de anvergura celei rusești nu duce la atrofierea acesteia, ci la formarea unor „rețele vasculare” paralele.
Infrastructura creată pentru ocolirea sancțiunilor – „flota tenebră”, canalele financiare prin yuan și dirham, rețelele de companii comerciale-paravan – nu este un fenomen temporar. Sub ochii noștri are loc nu nașterea unui nou sistem mondial în sensul obișnuit, ci mai degrabă formarea unei alternative durabile – al cărei nucleu economic și tehnologic devine China – capabilă în timp să schimbe echilibrul de forțe.
Regimurile de sancțiuni sunt un instrument născut într-o epocă în care economia era într-o măsură mai mare determinată național. În criza actuală, țările occidentale au încercat să aplice pârghiile unui sistem pe care îl considerau al lor, dar au descoperit că acest sistem și-a dobândit demult propria logică autonomă care este indiferentă la scopurile pentru care sunt folosite instrumentele sale. Tocmai această vulnerabilitate sistemică a fost folosită de statul rus. Acesta nu acționează ca un imperiu clasic, ci ca un actor hibrid, a cărui elită gândește nu atât în categorii de interese naționale, cât în termeni de supraprofituri și supraviețuirea propriului regim. A învățat să vorbească limba capitalului global – limba oportunităților de arbitraj, a anonimatului offshore și a logisticii din umbră – și a devenit cel mai cinic și eficient utilizator al acesteia, asigurând, deși cu costuri ridicate, funcționarea mașinăriei sale de război.
Articolul a apărut inițial pe platforma POSLE.MEDIA în limbile rusă și engleză și a fost tradus de redacția PLATZFORMA.
