Republica oglinzilor strîmbe: Șor, protestatarii săi, presa…și noi ceilalți

Tragicomedia numită ”protestele organizate de Ilan Șor” s-a terminat duminică seara, cînd trupele speciale ale poliției, îmbrăcate în echipament de luptă de parcă un desant străin a invadat orașul, au năvălit asupra corturilor de pînză, le-au ridicat din fața Parlamentului și Președinției cu tot cu saltele gonflabile și pături, și le-au dus…pe urma celebrei corăbii rusești.
La acel moment corturile erau majoritatea goale: protestatarii plecaseră dinainte, cînd poliția i-a avertizat că vine să îi evacueze. Nimeni nu a opus rezistență pentru că nu mai avea cine.
Alungați din corturi, protestatarii au privit impasibil dintr-o parte cum poliția mătură protestul lor. (Ei au fost plătiți să stea la protest, nu să ia bătaie, și cum partea lor se încheiase nu le rămînea decît să urmărească spectacolul gratuit și patetic în care așa-zișii oameni ai legii își exersau abilitățile de luptă antiteroristă pe corturi de pînză și saltele gonflabile).
Niciunul dintre ”liderii protestului” – inșii care au strigat vajnic în microfoane toată după-amiaza de duminică nu mai era pe loc – dacă printre locuitorii corturilor ar fi fost și vreun deputat (care are imunitate parlamentară pentru cazuri din astea) situația ar fi fost diferită, probabil.
La vreo oră după protest, liderul imaginar al rezistenței imaginare moldovenești Ilan Șor, a vorbit pe facebook susținătorilor săi și i-a lăudat că au făcut tot ce era posibil de făcut și să fie mîndri și i-a chemat la nesupunere civică. După care a închis live-ul și a mers la plajă (probabil). 

Pînă aici toată lumea are motiv să fie mulțumită: Șor și-a tras mantia de protestatar și de victimă principală a regimului (care îi face în fiecare an, ca după plan cîte o nedreptate comodă, atît cît să îl țină în atenția publicului – ba îi scoate candidatul din cursa electorală de la Bălți, ba îi anulează protestul), iar asta ar putea conta atît la alegerile viitoare, cît și în dosarul său penal (care stă strategic pe loc), unde ar putea invoca oricînd persecuții pe motive politice.
Poliția a arătat, a cîta oară, că slujește cu fidelitate (și bastoane de plastic) puterea, oricare o fi ea. Nu contează că din punct de vedere legal, așa cum au atenționat cele cîteva organizații (care și-au mai păstrat demnitatea și care știu să nu confunde democrația cu partidul de guvernare) nu exista temei ”pentru ridicarea corturilor de pe trotuar, or acestea au fost instalate în cadrul unui protest pașnic și nu blocau deplasarea pietonilor și nici căile de acces spre edificiile publice.” Astea îs proceduri democratice și cine dă doi bănuți pe procedurile democratice cînd e vorba să fie satisfăcute mofturile puterii?!    
Mulțumirile pe care polițiștii le-au primit de la președintă – ”că au intervenit într-o formă calmă, prompt” – au confirmat mai marilor de la poliție că au acționat corect și că nacialnicii din turnul președinției au apreciat gestul.
(Între altele, comentariul președintei e problematic în sine – el evită să vorbească despre temeiul intervenției – lipsa unor decizii ale instanței, veridicitatea probelor adunate de poliție – și pomenește doar despre modalitatea intervenției: calmă și promptă. Sînt cuvinte ce pot fi aplicate și situațiilor cînd poliția bate pe cineva în comisariat: calm și prompt.)
Puterea și-a rezolvat întîi o problemă ”estetică” – vin atîția oaspeți străini să laude ”țara mică cu inimă mare” și mai ales președinta acesteia și cînd colo, chiar sub gardul președinției a fost amenajat un camping politic care emite mesaje incorecte. Apoi și una politică – potențialul de protest, existent în țară, trebuia dizolvat într-un fel în care să nu aprindă întreaga societate și ce chestie mai bună decît să ai un protest organizat de Șor (care e o figură atît de toxică încît a forțat cealaltă parte a opoziției să facă coaliție împotriva sa).
Pentru că nu există o modalitate mai ușoară de a discredita revendicările sociale – protecția împotriva creșterii prețurilor, inflația care mănîncă salariile și pensiile oamenilor – decît să le bagi în gura unui miliardar fugar cunoscut mai ales pentru faptul că își cumpără la modul direct alegătorii prin intermediul ”magazinelor sociale” și parcurilor de distracții..
Perdanții reali, unicii, ai acestui meci tragi-comic între turnul Președinției și turnurile virtuale din Tel Aviv și Londa, sînt așa-zișii protestatari ai lui Șor, oamenii care au strîns frigul (și trei gologani) și au fost folosiți ca și carne de tun într-un spectacol în care li s-a rezervat doar rolul de masovkă, de mulțime tăcută și pasivă, plătită doar pentru a ocupa fizic spațiul de lîngă Parlament și Președinție.

Vocea lor reală și revendicările lor nu au contat nicicum pentru că regizorii spectacolului au delegat ”voci autorizate” care să vorbească în numele protestului și ”al poporului nemulțumit”.
Mulțimii nu i s-a permis să fie altceva decît mulțime fără voce și fără față, într-un scenariu în care totul era decis în altă parte: Ilan Șor anunța din Israel ora viitorului protest, iar în ziua cuvenită venea de sus și scenariul protestului cu tot cu recuzita și actorii principali (Țurcanu, Starîș etc).

Deznodămîntul acestui vodevil cu pretenție de protest nu putea fi altul: era greu de crezut că transmisiunile live pe de facebook ale lui Șor pot genera schimbări politice ori pot real pune în pericol liniștea guvernării de la Chișinău. De pe ecranul din fața Parlamentului Șor părea cel mult un vlogger care-și plătește audiența să îl asculte, nu un lider politic care vrea să fie și să conducă o schimbare (pentru asta ar fi trebuit să vină personal la Chișinău și să stea în piață, dar vloggerul nu riscă căldura din Tel Aviv pe răcoarea de la Penitenciarul 13).
La un nivel mai general, deznodămîntul profund al protestului caricatural e că a substituit și discreditat protestul real.
Prin asta, involuntar Șor a ajutat guvernarea în pofida eforturilor sale intenționate de a o slăbi.
(În fapt protestele lui Șor au ajutat puterea în mai multe feluri: de exemplu i-au furnizat o oglindă ”morală”.
Să ne amintim că guvernarea i-a desemnat deja pe protestatari ca fiind niște alții, străini, leneși și corupți, bețivi și murdari. Adică grupuri ce pot fi și chiar trebuie ”detestate”. Personal am fost șocat că milioanele de seminare și discuții publice despre limbajul sensibil și nediscriminare au fost uitate în momentul în care s-a dat voie, de sus, la dezlănțuirea urii față de ”sărăntocii bețivi”.
Protestul de carnaval al lui Șor va fi folosit ca o scuză pentru a descuraja critica și opoziția: în noua poveste de succes – Moldova europeană – sînt nemulțumiți de putere și o critică doar ”corupții”, leneșii și cei care nu vor să muncească.)
Să ne înțelegem: protestul acesta nu ne interesează prea mult ca protest. Pentru că a fost orice, nu însă și protest. A fost o emisiune de tip reality show în care un prezentator de departe (Șor) și cîțiva prezentatori de pe loc, purta de colo-colo o mulțime de oameni cărora le vindea iluzia că fac parte dintr-o mișcare politică de protest ce vrea să schimbe situația în țară.
El ne interesează totuși pentru că, așa pocit cum este, prezintă o oglindă relativ fidelă și corectă a contradicțiilor și realităților schizofrenice ale unei societăți precum este cea moldovenească.
În această oglindă se vede extrem de bine o cauză a problemelor acestei țări – grupările financiare ce parazitează pe banii publici și pe relațiile privilegiate cu puterea și care adună averi fabuloase pe care le folosesc apoi pentru a cumpăra putere politică și pîrghii de influență politică. Numele generic al acestor grupări este Ilan Șor, un ins cu parale și veleități politice. Arogant și curajos atunci cînd are protecția unor bandiți din Chișinău (Filat sau Plahotniuc), Șor e fricos și laș atunci cînd trebuie să răspundă singur, fără protecție, pentru lucruri și fapte (de aia și-a luat tălpășița chiar din primele ore cînd a înțeles că protectorul său Plahotniuc a fost fugărit din țară).
În această oglindă se vede bine și puterea de la Chișinău – trufașă, cu pretenție de a avea o misiune specială și sfîntă – de a duce poporul rătăcit și ingrat prin pustie spre Bruxelles, opacă, sensibilă la felul cum par lucrurile (nu cum se întîmplă ele cu adevărat), moralistă (chiar dacă într-un mod ipocrit), cinică (asta se vede în ușurința cu care preia scheme, instrumente și măsuri din arsenalul puterilor precedente, numite a fi ”rele”, dar are o putere imensă de a defini realitatea mediatică a aparențelor iar asta o salvează). 
În această oglindă se vede și baza socială a puterii – marele capital (curtat cu facilități și scutiri), clasa medie (așa-zișii oameni buni), clasa aspirațională, mass-media ”independentă”, o mare parte a societății civile ”pro-europene” (care a recunoscut în Maia Sandu și PAS drept unica forță civilizatoare ce poate transforma această realitate locală atît de sălbatică și barbară în care ”mentalitatea” și ”nostalgiile” greșite abat poporul de la drumul cel ”drept”), o mare parte a societății care e de acord cu revendicările sociale ale protestatarilor (atîtea cîte au fost), dar care susține pretenția morală a puterii (cînd chiar președinta zice că cei care protestează sînt leneși, nu vrei să fii asociat cu leneșii, chiar dacă ești nemulțumit), un grup mare de indeciși fără o relație cu statul (ale căror simpatii pentru regim țin de logica simplă: noi primim bani de la membrii familiei noastre care muncesc în afară, mai ales în UE și guvernarea asta ne aranjează pentru că face acest lucru minim – păstrează legătura cu UE, pe restul dimensiunilor nu mai avem nici o treabă cu ea), o mare parte din săracii țării care, din punct de vedere al revendicărilor sînt pe aceeași pagină cu ”șoriștii”, dar care, din ”demnitate” nu vor să se asocieze cu aceștia.
Între diversele grupuri componente ale acestei baze sociale, putere reală are doar mass-media și societatea civilă, drept că și aia doar simbolică, dar suficientă pentru a vorbi în numele tuturor și a crea iluzia unui consens.
Iar iluzia consensului, construită de presa afiliată puterii, dar livrată tuturor ca fiind realitate, a fost că protestatarii sînt bețivi și leneși și nu muncesc. Nu contează că nici un sociolog nu a făcut acolo la cort vreo anchetă ocupațională, nimeni nu a întrebat pe cei care erau în orășelul de corturi dacă lucrează undeva – presa moldovenească s-a învătat să pună diagnoze după miros și după aspect (în alte vremuri și față de alte grupuri chestia asta s-ar fi numit discriminare, dar…pentru pensionarii săraci și tineretul șomer din micile orașe, care-s grosul participanților acestor proteste, protecția față de discriminare nu se aplică)…
Cel mai bine în această oglindă se vede acest grup de oameni sărăciți care joacă rolul de ”protestatari”.
Despre ei trebuie să vorbim mai mult.
Chiar dacă e adevărat că acești oameni sînt plătiți să facă ”protest”, că majoritatea din ei nici nu prea pot explica măcar împotriva a ce protestează, că unii dintre ei beau și se comportă bădărănește oricum merită să discutăm despre ei.
Motivul e simplu: ei fac parte din grupurile cele mai sărace și mai sărăcite ale societății moldovenești și anume pe cazul acestor grupe (cele mai vulnerabile) se poate vedea, aproape ca într-o situație de experiment de laborator eșecul tranziției moldovenești: dezastrul statului asistențial, prăbușirea protecției sociale, colapsul satelor și a lumii rurale, sărăcirea pensionarilor (care au pensii doar cît să nu moară de foame), lipsa perspectivei de viitor a tineretului din micile orășele, atomizarea socială, depolitizarea cetățenilor (care, ajunși la ”protest” nu pot verbaliza măcar pentru ce cauză au venit – ei vin la protest pentru că li s-a zis să vină și pentru că li se plătește să vină)…
S-o spunem direct: grupul acesta de oameni, de la care, zice o parte a presei din Chișinău, ”miroase a sărăcie și băutură” nu sînt deloc o aberație a societății moldovenești (așa cum scriu legiuni de analiști, jurnaliști și păreriști), ci produsul legitim al seriei de catastrofe politice și sociale dirijate (numite uneori ”reforme”) care este tranziția moldovenească.
Acest grup reprezintă o moștenire naturală acestei tranziții care a produs atît ”oameni frumoși”, adică cîștigători ai tranziției, oameni ai căror poziție și nivel de viață a crescut în perioada de după 1991 (și care sînt foarte puțini) și ”oameni urîți”, adică pierdanți ai tranziției, a căror poziție, statut și nivel de viață s-a prăbușit constant după 1991 (extrem de mulți, majoritatea de fapt).
Poveștile de succes ale guvernărilor succesive s-au rezumat doar la faptul că au creat bogăție și prosperitate pentru grupurile apropiate lor (partide, rude, clanuri etc) care au căpătat acces la fonduri fabuloase, fluxuri de bani gri, poziții bine plătite și sinecuri. Adică socialism pentru ai lor.
Și capitalism sălbatic pentru ceilalți. 
Nu are cum să te mire că Șor cumpără cu atîta ușurință (cu salam de cîțiva lei și pîîne de un leu) pensionari dacă înțelegi că, la modul general chiar și în 2019, rata sărăciei absolute era în Moldova de 25 %. La modul particular, pentru majoritatea pensionarilor din Moldova pensia lor de 2000 și ceva de lei le acoperă cu greutate minimul de existență (înainte de a-i condamna că se umilesc să ia 200 lei pe zi pentru a îngheța la corturile din centrul orașului, gîndiți-vă cum îi umilește societatea noastră cînd le plătim, după ce au muncit o viață întreagă, pensii de 2000 lei!). Omul care nu are alt venit de nicăieri iar unicul venit este pensia care îi ajunge doar să nu moară de foame într-o casă rece în care e aprins un singur bec, pentru economie, nu trebuie judecat că merge la zarabotcă la Chișinău pentru a cîștiga, în 4-5 zile, jumătate din pensia lui.) 
S-a făcut atîta caz de faptul că protestatarii beau de parcă am trăi în Arabia Saudită și alcoolul ar fi interzis.
Cine ca cine dar presa ar fi trebuit să știe că alcoolismul nu este nici neobișnuit nici excepțional în societatea moldovenească. Sînt aproape 50 000 de moldoveni care suferă de alcoolism cronic (și probabil există cel puțin o persoană cu consum exagerat de alcool în fiecare familie), iar Moldova se află pe primele locuri în lume după consumul de alcool. (Oarecum ironic, tot în centrul orașului, săptămîna trecută, sub patronajul autorităților statului și cu prezența lor, a avut loc dezmățul cunoscut sub numele de Ziua Națională a Vinului, în care peste 160 mii oameni, conform organizatorilor ”au băut frumos”. Presa a uitat însă să menționeze că la ambele evenimente mirosea la fel).
A scoate în evidență beția unor oameni (și a ignora consumul de alcool al altor oameni) e o ipocrizie și o probă de moralism ieftin într-o țară afectată la modul serios de alcoolism, în care nu există o viziune și o energie de a lupta contra alcoolismului!
Scandalul real al acestei situații e că scoate în evidență o altă situație, mult mai scandaloasă: existența în Moldova, a unor grupuri pauperizate și declasate, suficient de largi, încît să poată fi recrutați pentru a protesta cu ziua, adică a presta o muncă (care e ”politică”) la fel ca oricare muncă.
Lipsa oricărei educații politice a maselor, combinată cu lipsa unor posibilități reale de implicare politică pentru cetățenii de rînd (am scris de multe ori despre nedreptățile din legea partidelor care favorizează oligarhii cu bani, despre faptul că nici o autoritate publică, centrală sau locală, nu ia în serios consultațiile și dezbaterile publice, nu implică cetățenii în procesul decizional iar această alienare se traduce în dezinteres politic și că majoritatea partidelor văd pe cetățenii ordinari doar ca masă de votanți) naște situația în care un grup de oameni sărăciți protestează pentru unul dintre cei care i-a sărăcit, un grup de oameni de a căror situație se face vinovat inclusiv insul pe care ei îl susțin cu o frenezie aproape religioasă, fac un protest politic apolitic, în care cerințele și revendicările politice (lupta contra sărăciei și combaterii prețurilor) sînt subordonate unor revendicări personal-teologice: lupta pentru eliberarea lui Șor de sub controlul anchetei.
Altfel spus, protestatarii sînt falși nu pentru că nu ar avea contra a ce protesta, ci pentru că, în loc să se revolte împotriva structurilor și oamenilor care se fac de vină pentru situația lor, ei și ele aleg să transforme protestul lor social legitim în idolatrie politică, în loc să demonteze structurile ce îi oprimă, ei și ele le consolidează de zor.
Poate nicăieri nu se vede mai bine în societatea noastră alienarea socială și lipsa de educație și conștiință politică decît aici.
Altfel spus, din perspectiva schimbării politice reale, partea tragică a situației este că acest grup de protestatari acționează împotriva propriului interes, că în loc să dezvolte structuri (cluburi, partide, mișcări politice) cu scopul de a se auto-organiza și organiza lupta politică, structuri ce ar putea pune presiunile pe guvernare și clica din jurul ei, acești protestatari preferă să își pună toate speranțele și să profeseze o credință aproape oarbă în Ilan Șor…

În loc de concluzie. 
Izgonirea abuzivă a unui grup de protestatari (fie și ai lui Șor) din centrul capitalei nu e doar un scandal – e o aruncare a măștilor. Guvernarea nici nu se mai ascunde că preferă soluțiile autoritare oricăror alte soluții. Fie că e în numele eficienței,  fie că e în numele luptei contra hoților (în lumea reală dosarul lui Ilan Șor e înghețat din altă eră pe la nu știu ce judecătorie și e mort acolo pînă o să treacă termenul de prescripție iar mașinăriile de cumpărat oameni și voturi ale lui Șor – așa-zisele magazine sociale – lucrează nestingherit și adună, leu cu leu, vot cu vot, susținere pentru Șor…), fie că e în numele luptei contra manipulării și dezinformării, guvernarea PAS (de fapt președinta țării și un grup restrîns de lîngă ea) strînge piuliță cu piuliță, șurubaș cu șurubaș și consolidează pas cu pas un regim în care toate pîrghiile puterii duc la 1-2 oameni, în care procedurile democratice de transparență nu mai contează nici măcar pentru bifă (a văzut cineva contracutl integral cu Gazprom? știe cineva care-s culisele negocierilor pentru prețul Stadionului Republican?), în care libertatea de exprimare poate fi limitată la nesfîrșit în numele luptei cu propaganda (nu cu toată propaganda ci doar cu chestiile desemnate de putere drept propagandă), în care libertatea întrunirilor poate fi restricționată și permisă doar unor grupuri, cu voie de sus (oamenii buni și frumoși au dreptul să protesteze, oamenii ”răi” și ”urîți” trebuie alungați). 
Guvernarea PAS revine la forma pe care o cunosc cel mai bine forțele politice din Moldova – regim autoritar personalist.
Bodiul, Snegur, Voronin, Filat, Plahotniuc sînt precursorii și reprezentanții acestei tradiții, uneori legitimă (adica oarecum numită cu respectarea unor proceduri ”democratice”), alteori nelegitimă (cum e cazul lui Plahotniuc care a încercat să transforme un sistem construit după modelul lui Al Capone în unul ce emula modelul lui Juan Peron).
În această galerie Maia Sandu și guvernarea PAS sînt doar doar păstrătoarii tradiției, dar au și cîteva avantaje față de ”înaintași”, mai ales față de Plahotniuc și Filat (și chiar față de Voronin).
Întîi, o ideologie de stat cu putere explicativă și morală imensă – lupta cu corupția (nu contează că, la nivelul practicilor ”luptătorii cu corupția” nu se deosebesc de ”corupți”).
Apoi, suportul entuziast și de neclintit (încă) a unor sectoare foarte vocale pe intern: societatea civilă a ONG-urilor pro-europene, mass-media ”independentă”, clasa mijlocie, marele capital (atras de retorica și promisiunile pro-business ale guvernării).
Apoi sprijinul necondiționat al partenerilor externi – care lucrează la spălarea imaginii regimului mai dihai ca consultanții de imagine de la Chișinău. Nu este săptămînă să nu iasă în presa internațională ceva material în care Moldova să nu fie lăudată pe merite inventate, să nu fie apreciată ca bastion al rezistenței împotriva influenței rusești etc.