Președinta Maia Sandu a promulgat vineri, 13 mai, Legea privind Ratificarea Acordului dintre Guvernul Republicii Moldova și Guvernul SUA privind construcția Ambasadei SUA pe teritoriul fostului Stadion Republican.
E un moment personal (și comunitar, din perspectiva grupului de oameni care s-a coagulat în jurul cauzei) trist, tragic chiar pentru că în această cauză a Stadionului Republican am băgat, împreună cu alți oameni, timp, resurse și energie.
Simt o tristețe enormă că istoria se încheie astfel: nu doar cu o înfrîngere, ci și cu o umilire.
Înfrîngerea ține de faptul că, terenul Stadionului va fi totuși dat sub construcția ambasadei. Umilirea e despre modul în care a fost împinsă această decizie de cele 3-4 guvernări care s-au perindat pînă acum: oligarhii lui Plahotniuc (2018), salvatorii din ACUM (2019), tehnocrații din PSRM-Șor (2020-2021), martorii anticorupției din PAS (2021-2022) – cu ignorarea vocii locuitorilor, fără discuții publice, fără cercetări (și eventuale sancțiuni) despre modul cum a ajuns Stadionul Republican o paragină.
În loc de discuții publice am avut matinee nesfîrșite pe tema dragostei nemărginite față de poporul american. În loc de participare a cetățenilor și proceduri transparente am avut negocieri pe sub masă, circuri în care, vocea locuitorilor a fost ”reprezentată” de clovnii din PSRM și partidul Șor…
Am tot cerut, împreună cu grupurile de activiști și activiste care s-au mobilizat pe tema Stadionului Republican din 2018, de cînd a ieșit la iveală istoria urîtă cu intenția guvernului de a vinde terenul Stadionului Ambasadei SUA o chestie – ca această decizie să treacă prin procedurile pe care le merită dată fiind importanța pentru oraș: discuții publice, referendum local etc…
Revendicarea noastră constantă la partea de procedură a fost:
”Stadionul din perimetrul străzilor București-Tighina-Ismail trebuie să fie Republican. Decizia despre viitorul terenului și construcțiilor stadionului trebuie hotărâtă de cetățenii și locuitorii municipiului Chișinău (cel puțin!), iar planurile de conversie sau reconstruire trebuie să reflecte dorința cetățenilor exprimată clar în cadrul unor proceduri de consultare publică organizate corect și cu participare cât mai largă, pe de o parte, dar și să se integreze în viziunea generală de dezvoltare a centrului orașului Chișinău, pe de altă parte.”
Ca locuitori ai orașului am revendicat lucruri ce ni se păreau rezonabile:
”- Publicarea tuturor documentelor și a corespondenței oficiale referitoare la Stadion, atât cu ambasada SUA cât și cu alte părți (oameni de afaceri, investitori străini) pentru perioada 2005-2019, imediat cum acestea sunt disponibile.
– Organizarea unui amplu proces de consultare publică a locuitorilor municipiului Chișinău, în parteneriat cu societatea civilă.
– În funcție de decizia oamenilor, organizarea unui concurs transparent de soluții pentru amenajarea spațiului.”
 Imagine de la o protest pe subiectul Stadionului Republican, iulie, 2021. acțiunde de |
Am cerut asta guvernului, parlamentului, activiștilor de partid și deputaților guvernărilor ce s-au perindat de atunci, ambasadei SUA, guvernului, Consiliului Național al Monumentelor Istorice. (Ne-am gîndit, la un moment, chiar să îi scriem lui David Beckham, care a debutat pe acest stadion în îndepărtatul an 1996, dar nu am mai dus la capăt ideea.)
Pot scrie și listele zecilor de politicieni și politiciene cu care am vorbit și cărora le-am cerut asta.
(Să amintesc și latura politico-morală a chestiunii: Stadionul Republican era cadoul dictatorului-traficant Vladimir Plahotniuc făcut americanilor pentru ca aceștia să își închidă ochii la faptul că alegerile locale în care ieșise altcineva decît candidatul dorit de Plahotniuc, au fost anulate.
Se știe că un cadou nu se dăruiește de două ori, dar cu Stadionul Republican regula a fost încălcată – a fost dat a doua oară pentru a compensa alte alegeri măsluite – cele de la Bălți.
Cine știe, poate o fi fost dat și cu avans pentru niște alegeri ce încă urmează a fi fraudate?).
Răspunsul lor a fost: da, desigur, vom face asta neapărat…
Și nu s-au ținut de cuvînt.
 Logo-ul paginii de facebook Stadionul este Republican, una din platformele de mobilizare civică în jurul Stadionului. |
Bănuiesc că motivul pentru care cei cu decizia și ștampilele au evitat exercițiile de participare și consultare prevăzute în legislație e simplu (și rușinos): știau că o mare parte (poate chiar majoritatea) locuitorilor sînt împotrivă.
Iar guvernarea nu vrea să facă exerciții de democrație participativă acolo unde știe că poate pierde…
Jocurile de-a consultațiile și audierile publice au sens, pentru guvernare (indiferent de culoare) doar în situațiile în care 1) nu contează și 2) se știe că locuitorii susțin guvernul.
De aia avem consultații publice extinse pe proiectul privind ”măsurile de contracarare a fenomenului de răspândire a dezinformării” – guvernarea știe că, pe fundal de război poate vinde orice proiect în numele ”securității”. Și de aia nu avem consultări pe tema Stadionului Republican – e mult prea evident că rezultatul unui asemenea proces ar putea aduna mai mulți oameni pe baricada opusă guvernului…
E greșit să zicem acum că am pierdut Stadionul Republican de vreme ce nu l-am avut nici înainte…
Stadionul a aparținut orașului cel mult pînă prin 2007, cînd foștii secretari de partid, deveniți peste noapte politicieni-afaceriști (Voronin și grupul de biznesmeni din PCRM) a gîndit schema de a reconstrui stadionul care se cam ruinase (ca și fotbalul local) și nu mai corespundea standardelor UEFA/FIFA pentru desfășurarea meciurilor internaționale.
După 2007 la modul formal Stadionul Republican era închis publicului – porțile edificiului au fost blocate de lacăte mari iar pe unele parcele ale stadionului au apărut restaurante, clădiri de oficii.
În culise, însă, afaceriștii de la guvernare croiau scheme în care terenul stadionului, adică 5 hectare în plin centrul orașului, era băgat în tot felul de combinații din care băieții șmecheri voiau să scoată milioane de euro.
Preocuparea asta, de a amîna cît mai mult reconstrucția stadionului și de a-l menține la îndemînă, ca o schemă funciară de rezervă, a fost mai constantă în practicile guvernărilor moldovenești decît presupusele diferențe ideologice între ele.
Întîi comuniștii moldoveni au încercat să bage stadionul republican într-o schemă, dar n-au mai dovedit, pentru că au fost alungați de la butoanele guvernării în 2009.
Noua conducere, întruchipată de Alianța pentru Integrare Europeană, ce a avut vreo 7 versiuni, nu s-a interesat decît de felul în care ar putea vinde cît mai scump terenul stadionului…Așa s-a ajuns ca, în 2011, guvernarea Filat (care-l avea ca ministru al Tineretului și Sportului pe liberalul Ion Cebanu) să coacă o schemă în care niște investitori ar fi primit terenul Stadionului cu promisiunea că vor construi un stadion republican în zona aeroportului. (Probabil ceva nu au împărțit, de vreme ce stadionul a rămas la loc.)
Puțina societate civilă din Chișinău – artiști, activiști, pictori, jurnaliști, urbaniști și alți locuitori implicați – a copt și ea planuri pentru Stadionul Republican. O parte dintre noi a considerat că, în actualele condiții, reconstrucția Stadionului este imposibilă: costă prea mult și, la sportul pe care îl avem, ar fi nejustificat (banii pentru Stadion trebuie băgați în infrastructură sportivă de masă).
Propuneam în schimb un parc verde – cei cîțiva ani de paragină au făcut bine terenului Stadionului care s-a acoperit rapid cu o perie de copaci și arbuști. Costurile unei asemenea intervenții în parc ar fi fost minime – cîteva poteci, ceva spații sportive și de joacă, iluminare și cam atît.
Altă parte din noi își dorea reconstrucția Stadionului, cu bani europeni sau locali.
Planurile astea, evident, nu le-a luat nimeni în seamă – nu puteam propune nimic ”valoros” băieților șmecheri de la guvernarea țării și orașului pentru care orice utilizare a pămîntului din oraș, alta decît vînzarea, reprezintă o pierdere…
Am făcut acțiuni de curățenie la Stadion, proteste, acțiuni artistice, ateliere de instruire, discuții publice informale, petiții, scrisori, solicitări de informație.
La fel am depus la Ministerul Culturii, în 2019, o solicitare (Dosarul nr. 9971 /23.08.2019) împreună cu Asociația Biroul pentru Arta si Cercetare Urbana (B.A.C.U.), Centrul de Urbanism și un grup de activiste și activiști privind introducerea Stadionului Republican în lista monumentelor de importanță națională, dar solicitarea a rămas fără răspuns. De trei ani Ministerul se face că plouă și nici nu a catadicsit măcar să răspundă.
Cauza Stadionului Republican nu a avut nici simpatia (politică) și nici atenția (mediatică) pe care au avut-o alte cauze civice recente – Cafeneaua Guguță, Colina Circului, Fîntîna Cadînei, Scuarul Cehov sau altele.
În primul rînd pentru că, spre deosebire de Cafeneaua Guguță, care a fost un capriciu personal al lui Plahotniuc de a-și ridica un hotel chiar lîngă parlament, tărășenia cu Stadionul Republican este parte dintr-o linie principială a politicii de stat care dictează servilismul în fața hegemonilor lumii.
Pentru opoziție lupta cu capriciile lui Plahotniuc era o afacere politică rentabilă – dădea bine să te indignezi cum oligarhul își împinge nazurile prin instanțe, prin birouri de proiectare, prin jurii specializate, prin consilii de experți, altfel spus, cum îndoaie întregul stat pentru a-și face fandoseala.
Cu Stadionul Republican situația e diferită și nu doar din motivul că nu e vorba de un capriciu personal. Vorbim în acest caz de un gest politic calculat – atitudinea ”corectă” față de unica superputere a lumii și cum altfel îți arăți servilismul decît prin faptul că îi dai hegemonului bucata cea mai rîvnită de teren din tot orașul (și dai cu piciorul de toate drepturile presupuse, reale și inventate ale cetățenilor tăi)?
(Făceam cîndva o glumă, care era doar parțial glumă pentru că trimitea la o realitate tristă: la o discuție despre Stadionul Republican la care invitasem și ambasada SUA și conducerea Parlamentului, și la care ambasada nu a mai venit, deputatul Popșoi apăra atît de mult interesul ambasadei încît am presupus că la discuții era prezentă ambasada, prin Popșoi, și era absent parlamentul, nu invers).
Ca să înțelegem amploarea servilismului și conformismul clasei politice moldovenești față de interesele hegemonului putem analiza pozițiile Partidului Socialiștilor față de tema Stadionului. Descoperim că la modul principial poziția PSRM nu se deosebește cu nimic de poziția PAS.
Aparent, socialiștii fac mare vîlvă pe seama Stadionului. Dar, atenție, PSRM nu a întreprins nici o acțiune care ar periclita în mod real procesul de vînzare a Stadionului către Ambasada SUA. E adevărat că în decembrie 2020, parlamentul șoro-socialist a votat anularea tranzacției dar a făcut-o doar de ochii lumii și printr-o procedură viciată ce putea fi răsturnată oricînd de Curtea Constituțională pe motiv de nerespectare a procedurii de vot (ceea ce s-a și întîmplat). Acest vot de anulare s-a făcut la fel de netransparent și cu la fel de multe încălcări de legi democratice ca votul de legalizare a vânzării Stadionului către Ambasada SUA.
Era, evident, o decizie nu pentru Stadion ci pentru PSRM care pierduse președinția și se pregătea să nu piardă parlamentul.
Despre ”seriozitatea” intenției socialiștilor de a se opune ambasadei SUA vorbește și faptul că, în aceeași seară, președintele formațiunii, Igor Dodon, a mers la Ambasada SUA să explice nu știu ce americanilor că nu a fost înțeles corect și că a votat de fapt altceva.
Altfel spus, PSRM ajută guvernului să realizeze tranzacția de transmisiune a lotului către Ambasada SUA transformînd o discuție altfel serioasă despre participare și transparență într-un circ cu clovni…
Majoritatea argumentelor în favoarea transmiterii Stadionului către Ambasada SUA care circulă (cu voie) în spațiul public moldovenesc pot fi rezumate aproximativ astfel: ”trebuie să dăm Stadionul americanilor pentru că Statele Unite ar fi făcut foarte multe lucruri pentru țara noastră.”
Așa zice noul lider al PAS, prin cumul președinte al Parlamentului, Igor Grosu. Așa zic și fruntașii partidului – Mihai Popșoi, Dumitru Alaiba, Dan Perciun. Așa cred zecile de deputați și deputate din PAS care nu au neapărat o opinie la temă dar votează cum zice linia generală a partidului.
Argumentul e, desigur, gol și nătîng.
La limită el spune direct că prietenia hegemonului (și regimurile pe care acesta le susține) are un cost. Material. Adică, vreți democrație și îngăduință? Vă costă un stadion. Vreți oligarhie? Costă două stadioane…
Apoi, mai este și problema morală a recunoștinței personale pe care unii politicieni o simt față de SUA (sau UE, sau Rusia) și pe care aleg să o exprime…prin cadouri din contul bunului comun. Altfel spus, ne razbazarivaete proprietatea publica. Aveți dreptul să vă exprimați recunostinta fata de SUA prin cadouri proprii – două căldări de pătlăgele din grădină, doi saci de fasole din podul propriu, un sunduc de la bunica, un teasc de la bunelul – dar nu cu proprietate publică.
Pe partea mediatică Stadionul Republican a avut parte de o presă extrem de proastă ce a înțeles să reflecteze situația exclusiv din punctul de vedere al jocurilor partiinice, nu și din punctul de vedere al mizelor civice și urbaniste.
Altfel spus, presa a vorbit despre subiect aproape exclusiv din perspectiva: Ambasada SUA (partenerul nostru strategic, tată și mamă geopolitică) versus puradeii din PSRM și Partidul Șor.
O a treia parte – fragila dar vibranta societate civilă din oraș, care venea cu un alt punct de vedere – nu a încăput în grilele de emisie care erau ocupate cu ode sau înjurături pentru americani/PAS/PD/Șor, și în cadrul cărora jurnaliștii au avut grijă să cheme exclusiv doar ”analiști” cu angajament clar și cu poziție ”corectă”, care să țină subiectul în țarcul inofensiv (dar destul de isteric) al micilor jocurilor partiinice.
Echidistanța, adică informarea din două surse – care în acest caz ar fi fost, de exemplu, informarea despre jocurile politicienilor (PD-PAS-PSRM-Șor), pe de o parte, și intențiile și eforturile societății civile a locuitorilor orașului, pe de altă parte, a fost ignorată în numele unui monolog dintr-un punct unic: cel al jocurilor politice.
Ca de multe alte ori, presa a sacrificat societatea în numele politicienilor și jocurilor lor.
În loc de concluzie.
Epopeea Stadionului Republican s-ar putea încheia în momentul în care vor apărea excavatoarele pe teritoriul acestuia și vor începe construcția Ambasadei…
Va fi, cum ziceam mai sus, un moment imens de tristețe și umilință personală.
La capătul acestui proces am rămas nu doar cu gustul amar că guvernarea a ignorat vocile noastre, ale locuitorilor, pentru a dărui terenul Fratelui mai Mare dar și cu înțelegerea că, modul în care a fost organizat procesul politico-administrativ prin care se decide soarta Stadionului Republican, dă ”pumni în bot” entuziasmului civic din oraș și descurajează mica și fragila comunitate de activiști și activiste.
Situația din jurul Stadionului Republican putea fi modelată, în alte condiții, ca un model de democrație participativă în care locuitorii orașului și administrația orașului (și țării) ar fi decis soarta unui obiect cu o valoare simbolică, materială și istorică semnificativă.
Ea putea fi un model despre modul în care orașul ține cont de vocea și interesele majorității locuitorilor, despre modul în care guvernarea respectă și consolidează încrederea cetățenilor săi în normele democratice.
De ce n-a fost? Pentru că servilismul, pentru că netransparența, pentru că corupția, pentru că cetățenii nu contează, pentru că democrația e o haină doar de sărbători și campanii electorale.
Imagine de fundal: poză de la protestul artistic CITIUS ALTIUS FORTIUS, organizat de Comunitatea Stadionul este Republican și artistul Pavel Brăila în 2019.
Autoare poză: Katerina Shosheva.
