Pandemia Covid-19 nu a făcut decît să amplifice și să exacerbeze problemele orașului.
Hiperdezvoltarea în centrul orașului și subdezvoltarea în cartierele periferice, automobilo-centrismul, insuficiența crescîndă a infrastructurii urbane de socializare, recreere, sport și activități culturale, inegalitățile economice și cele de acces la infrstructură urbană, dispariția accelerată a spațiilor verzi în cartiere, participarea scăzută a comunității în procesul decizional, excluderea diverselor grupuri, moda ”urbanismului de instagram” – sînt cîteva din simptomele unui oraș care nu funcționează nici în vremuri ”normale”, și cu atît mai mult într-un context pandemic.
Pandemia Covid-19 e un un moment în care s-ar cere ca autoritățile să apese un buton Stop! și să regîndească întreaga dezvoltare a orașului!
Iată cum…
Citesc cîteva știri despre dezvoltarea urbană pe timp de pandemie.
Una este despre faptul că primara socialistă a Parisului, Anne Hidalgo, propune revizuirea Planului Local de Urbanism al orașului pentru a-l adapta la provocările schimbărilor climatice. Ambiția primarei de Paris este ca dezvoltarea orașului să aibă dimensiunea bioclimatică în documentele sale de bază, iar grija pentru mediu și pentru amprenta ecologică a orașului să fie prioritară și să se găsească reflectată în administrarea de zi cu zi a urbei1. Tot săptămînile astea Consiliul Municipal al Parisului a votat ca toate persoanele cu vîrsta de pînă la 18 ani să călătorească gratuit în transportul public al orașului cu începere de la 1 septembrie anul curent2…
A doua știre e de pe loc și vorbește despre poziția oficială a Direcției Generale Arhitectură, Urbanism și Relații Funciare (DGAURF) față de propunerea instaurării Moratoriului de un an în Centrul mun. Chișinău. Ideea moratoriului3 vine de la mai multe organizații ale societății civile și activiști urbani care solicită să fie sistate pe o perioadă maximă de 1 (un) an toate procedurile de construcție și demolare în perimetrul Centrului Istoric al Chișinăului. În acest an autoritățile locale ar rebui să elaboreze un studiu de fundamentare istorico-arhitecturală a nucleului istoric și al zonei lui de protecție… Moratoriul ar fi de asemenea un răgaz în care orașul ar putea regîndi în genere politica de dezvoltare a zonei centrale a orașului și a o adapta, poate, la necesitățile vieții sociale în pandemie: mai multe străzi pietonale, mai mult spațiu pentru a menține distanța fizică necesară, restricționarea accesului mașinilor etc. Direcția Generală Arhitectură, autoritatea publică ce se ocupă de amenajarea urbanistică a orașului se opune moratoriului pentru că acesta… ar încălca dreptul la proprietate privată și la a construi al dezvoltatorilor imobiliari4…
Altfel spus, Direcția vrea ca dezvoltarea orașului să se întîmple… doar conform interesului unui grup, al dezvoltatorilor imobiliari, uitînd de celelalte grupuri de cetățeni, de patrimoniu, ecologie etc…
O a treia știre este tot despre orașul Chișinău și tot despre Direcția de Urbanism care a distribuit, săptămîna trecută mai multe mesaje bizare care preiau un vechi ”șlagăr” al companiilor de construcții care sînt gata să umple centrul orașului cu blocuri de sticlă și oțel: cum că centrul orașului nu ar avea valoare istorică, că nu ar fi alcătuit decît din clădiri sovietice (asta pentru a gîdila sentimentele ”anti-comuniste” ale intelighenției locale) ori din clădiri ce nu au în genere nici o valoare și deci pot fi demolate la libera dorință (asta deja fiind poziția oficială a ExFactor, Inamstro și altor posesori de buldozere)5…
Știrile sînt, evident, despre două lumi urbaniste.
În una, schimbările climatice și pandemia au modificat radical politicile urbane. Ca să rămînem tot la Paris, primara Hidalgo propunea încă în iarnă proiectul ”orașului de 15 min” care presupunea deconcentrarea și decentralizarea serviciilor urbane astfel încît orice locuitor al orașului să aibă acces la toate bunurile urbane într-o rază de cel mult 15 min mers pe jos6. (Într-o manieră similară autoritățile din Melbourne propun regîndirea orașului din perspectiva ”comunității de 20 min”, adică un cetățean ar trebui asigurat cu minimul necesar de infrastructură urbană – economică, culturală, comercială, de recreere – într-o rază de cel mult 20 min mers pe jos.)
În lumea aia urbanistică pe timpul pandemiei în mai multe orașe – Bogota, Calgary, Denver, St Paul, Paris, Koln, Budapesta – au fost pietonalizate și amenajate piste pentru biciclete și pietoni pe mai multe străzi ale orașului. Orașele își propun să devină locuri în care bicicliștii și pietonii au prioritate absolută, iar pandemia nu a făcut decît să accelereze procesul.
În cealaltă lume urbanistă, în Moldova în general, și în Chișinău în particular, autoritățile se comportă ca și cum în Moldova nu ar fi pandemie, ca și cum experiența orășenilor și autorităților de a gestiona un oraș total neadaptat la astfel de crize și șocuri nu ar însemna nimic. Ca și cum această experiență tragică – de insuficiență de spații în care oamenii pot socializa, recrea și activa păstrînd distanța și regulile sanitare, de insuficiență de infrastructură pietonală și ciclistă, de deficit de spațiu de socializare în interiorul curților de bloc care au fost umplute de mașini parcate sau alte construcții noi – nu ar fi și un moment în care s-ar cere ca autoritățile să apese un buton Stop! și să regîndească întreaga dezvoltare a orașului!
Pe durata acestei pandemii ”urbanismul ca de obicei” a continuat la Chișinău nestingherit cumva în paralel și total lipsit de vreo legătură cu pandemia.
Autoritățile au continuat să taie parcuri pentru a face loc unor proiecte comerciale – Federația Moldovenească de Fotbal a obținut, grație negîndirii consilierilor municipali care votează cu hurta, o minunată bucată de parc în sectorul Buiucani, lîngă lacul de pe strada Calea Ieșilor, unde deja construiește un stadion pentru ”fotbal de plajă”, cu parcări cu tot…Toate astea în schimbul a două căldări de vopsea și a trei bucăți de pavaj – așa s-ar numi obligația FMF de a contribui la amenajarea parcului. Nici consilierilor, nici primăriei nu li s-a părut problematic că terenurile sportive sînt ca și inexistente în cartiere și poate era mai bine cazul să se amenajeze un teren în raza a 5 minute de la fiecare punct al orașului decît să permită construcția unui stadion într-un parc oricum aglomerat în jurul căruia se mai găsesc alte vreo cîteva stadioane. Or, acest stadion putea în genere merge în suburbii – în orașul Vatra, de exemplu, lîngă lacul Ghidighici: oamenii cu ruble, pentru care a fost făcut acest stadion, pot merge 10 km în afara orașului pentru a juca fotbal de plajă. Nu, că a fost mai ușor de tăiat din spațiul comun pentru a îndeplini capriciile FMF (care, vorba vine, în pofida fluxurilor de bani murdari și curați care se învîrt în ”fotbalul” moldovenesc nu a reușit să îl facă pe acesta acceptabil, iar acum se apucă și de fortbal de plajă… Nu pentru că ar avea fotbal de plajă, ci pentru că au bani!)…
În contrast cu măsurile ambițioase și energice ale altor primării locale care au închis pentru mașini ditamai străzi, la Chișinău abia dacă s-a reușit vopsirea unei linii simbolice pe strada Pușkin, pe o distanță de cîteva sute de metri, care ar trebui să ofere ceva spațiu de circulație pentru bicicliști.
Tot în aceeași cheie – în logica ”pandemia nu există și deci putem să administrăm orașul pe vechi” – investițiile în reabilitarea parcurilor și spațiilor verzi au mers tot pe adresele uzuale, cele două parcuri reparate an de an: parcul Valea Morilor, Parcul Valea Trandafirilor.
(Incidental, ele sînt situate cel mai aproape de clădirea primăriei și asta probabil explică frecvența deasă a reparațiilor în ambele.)
Parcuri precum cele dintre Rîșcani și Ciocana, cel din strada Florilor sau cel de la Ceucari sau Talpa Gîștii rămîn încă în afara zonei de acțiune a acestui urbanism de instagram (îi zic astfel pentru că e o politică urbană motivată de dorința de a avea rezultate rapide, pozabile și postabile pe rețelele de socializare și aceste improvizații, care generează conținut pe rețelele sociale și mass-media nu adresează în nici un fel problemele structurale ale orașului – lipsa totală în unele cartiere a infrastructurii de recreere, hiperinvestiția în unele zone – sectorul Centru și subinvestițiile în alte cartiere. Ultimele sînt probleme dureroase și ele necesită muncă și nu se rezolvă chiar anul ăsta)…
Pe scurt, pandemia, în loc să fie moment de repornire și regîndire a orașului, înseamnă tot mai mult urbanism din cel ca ”mai înainte”.
Un urbanism de genul ”pandemia nu există, oamenii nu au nevoie de spații de recreere, deplasare, activitate fizică și sport, oamenii nu au nevoie de spații în care să poată trăi prin asigurarea distanței fizice necesare”.
Nu mă pretind cititor de gînduri dar, din experiența comunicării cu nacealnici de la primărie și preturi, pot afirma cu certitudine că, în viziunea primăriei, oamenii din Chișinău au o singură dorință înflăcărată: să se înghesuie cu miile în unicele două parcuri amenajate în oraș, să se șteargă unul de altul și de mașini parcate peste tot în drum spre lucru sau la plimbare prin oraș, să fie nevoiți să meargă, pentru a bate o minge sau a alerga, fie pe un stadion privat, fie nicăieri (iar în pandemie aceste posibilități ratate – recreere, distanță socială – au și un cost ”viral”, probabil chiar măsurabil în vieți umane). Toate astea pentru a umple buzunarele unor inși ce construiesc aiurea peste tot sau pentru a nu le da de gîndit și de muncit unor alți inși care primesc bani pentru a administra orașul..
Evident, orășenii reali din Chișinău au alte viziuni asupra nevoilor lor decît cele ale dezvoltatorilor urbani sau ale primăriei…
Pînă acum pandemia este doar despre lecția neînvățată a autorităților.
Lecții urbane pe timp de pandemie.
Dacă autoritățile nu încercau să practice acest soi de urbanism hei-rupist, în care unicele voci ce contează sînt cele ale dezvoltatorilor imobiliari (pentru că au ruble ei sînt văzuți ca și cum ar avea și morală și dreptul la o voce mai puternică în dezvoltarea orașului) sau ale PR-iștilor de la diversele direcții ale primăriei care vor să posteze zilnic pe rețele sociale poze precum că ”muncesc”, atunci puteau răspunde altfel la această pandemie.
Pentru că, odată cu ea au ieșit la iveală diversele fracturi ale țesutului administrativ, economic și social ale orașului.
Pandemia nu a făcut decît să amplifice și să exacerbeze problemele orașului care erau evidente și înainte, dar care au devenit cu adevărat adevărat insuportabile odată cu restricțiile impuse de situația epidemiologică.
În cele ce urmează voi schița sumar cîteva dintre ele.
1. Descentralizarea vieții urbane.
Orașul de 15 minute (“ville du quart d’heure”), implementat de autoritățile din Paris, sau comunitățile de 20 min propus de autoritățile din Melbourne7 sînt exemple ale unei tendințe noi și absolut necesare: stoparea procesului prin care toată viața urbană (politică, economică, comercială, culturală) se concentrează în unele zone (de obicei în centrul orașului) iar celelalte cartiere ale orașului rămîn a fi doar dormitoare pentru locuitori, lipsite de orice infrastructură.
Modelul orașului de 15 min la Paris.
Problema nu e străină orașului Chișinău. Din contra. Orașul dispune de cartiere în care unicele instituții culturale adaptate la necesitățile tinerilor sînt… benzinăriile Petrom (așa am descoperit cu ocazia unui chestionar realizat la Poșta Veche)8.
Poșta Veche nu are vreun teatru, vreo universitate, un cinema sau alte instituții publice culturale (cu excepția Bibliotecii Rebreanu).
Ce mai, cartierul nu are nici măcar un spațiu verde public amenajat (dacă nu luăm în calcul Cimitirul Doina) și nici un scuar sau porțiune pietonală iar pînă anul trecut nici una din străzile din cartier nu era accesibilizată pentru persoanele cu dificultăți locomotorii.
Adică, dacă traducem în timp, un locuitor/o locuitoare de la Poșta Veche ar trebui să meargă cam vreo oră pe jos, în Centru, pînă la cea mai apropiată stradă pietonală, tot atîta pentru cel mai apropiat teatru, muzeu, cinematograf, parc amenajat, spital, cinematograf…
În Chișinăul post-pandemic cartierul Poșta Veche dar și celelalte cartiere ale orașului ar trebui să le aibă pe toate acestea. Și să mai aibă și alte lucruri – centre comunitare pentru bătrîni, scuaruri, parcuri, biblioteci și instituții culturale publice (teatre, săli de cinema, case de cultură).
Ele sînt la fel de importante ca și drumurile, unicul lucru de infrastructură publică pe care primăria îl construiește de zor în ultimii ani de parcă ar fi primăria automobiliștilor (strada Ion Creangă, de exemplu, intră în reparație a nu știu cîta oară în ultimii ani, și primăria inclusiv se împrumută pentru un asfalt ce o să țină încă doi ani. Costul vreunei reparații din astea ar ajunge pentru construcția unor instituții culturale publice în vreun cartier precum Poșta Veche.)
Primăria trebuie să își regîndească total modul de intervenție urbană.
În loc să mai caute cum să mai adauge încă niște chichițe la Valea Morilor (unde, în pofida milioanelor și zorzoanelor nu s-a putut asigura normal accesul persoanelor cu dificultăți locomotorii), ori să mai vopsească cele două alei asfaltate din parcul Valea Trandafirilor, primăria ar trebui să repare celelalte alei de la Valea Trandafirilor (care-s în glod), dar și celelalte parcuri (de exemplu cele de la Rîșcani care nu au încă pavaj și iluminare și sînt practicabile doar pe vreme frumoasă și luminoasă).
Un punct bun de pornire ar fi o logică de dezvoltare urbană ce ar presupune ca în distanța de cel mult 10-15 min de mers pe jos orice orășean să aibă acces la instituții culturale (bibliotecă publică sau altceva) + spații de recreere + spații publice gratuite pentru sport + spații publice pietonale gratuite pentru plimbări + spații verzi (parcuri, grădini comunitare) + servicii de sănătate + servicii de divertisment + servicii de educație + alte servicii sociale (centre comunitare și centre de interes) + acces la transport public urban de calitate.
Revenind la zona centrală a orașului, aceasta nu trebuie dezvoltată (mai ales în sensul în care ea este ”dezvoltată” acum – cu construcții ce răsar ca ciupercile din curți, de peste garduri) – în fapt, dezvoltarea de acum nu face decît să adauge probleme în zona centrală a orașului: congestiunea traficului, poluare, aglomerare de mașini parcate peste tot, lipsa infrastructurii pietonale, supra-densitatea.
Într-un sens, zona centrală a orașului trebuie mai degrabă sub-dezvoltată și am în vedere aici subordonarea intereselor economice unor interese de ordin public: de educație și cultură publică (e zona cu aproape toate muzeele, teatrele și celelalte instituții culturale naționale din oraș), de recreere și socializare (e zona cu .grădinile publice centrale), de acțiune politică și civică etc.
Zona de oficii poate fi scoasă din centru – se găsește loc pentru ea în viile de lîngă Arena Chișinău. Pentru zona de mall-uri și centre comerciale există suficiente foste hale și spații industriale în alte sectoare ale orașului.
Dacă chiar nu se poate modifica schema de transporturi a orașului care la moment presupune că toate cartierele sînt legate între ele prin intermediul centrului, atunci se poate păstra transportul public în centrul orașului, iar celălalt transport, cu excepția celor care locuiesc în zonă, poate fi scos cu succes.
Centrul orașului trebuie să devină aproape complet pietonal.
2. Abandonarea paradigmei automobilo-centrice a orașului.
În condițiile în care transportul auto se face responsabil de peste 90 % din emisiile de poluanți atmosferici, reducerea ponderii acestuia, închiderea accesului pentru automobile în unele zone ale orașului, re-construcția sistemului de transport public din oraș (prin utilizarea alternativelor ecologice prietenoase mediului) nu mai e un capriciu, ci chiar o necesitate.
Viața urbană nu trebuie să se învîrtă în jurul automobilelor, care ocupă o mare parte din agenda cotidiană a autorităților (reparație de drumuri, amenajare de parcări etc.) ci trebuie re-centrată în jurul pietonilor, bicicliștilor, celor cu trotineta sau cu căruciorul etc.
Mișcarea și efortul fizic al oamenilor trebuie puse în fața și deasupra comodității automobilului personal. Evident, cu amenajarea infrastructurii corespunzătoare de străzi pietonale, piste cicliste atît la nivelul întregului oraș (coridoare pietonale și cicliste ce leagă cartierele și parcurile din oraș între ele), cît și la nivelul cartierelor.
În perspectivă, cei 200 m de stradă pietonală nefinisată (E. Doga) și alte 70 m pe stradela Teatrală (în viitor) nu înseamnă prea multă infrastructură pietonală amenajată în ultimii 10 ani în Chișinău.
Locatarii din cartiere ar avea mai ales de cîștigat dacă municipalitatea ar prelua exemplul de succes pentru limitarea accesului transportului auto în cartiere. Orașul Barcelona a demarat un experiment interesant (și care funcționează) – cel al superblocurilor. Aceasta înseamnă divizarea imaginară a cartierelor în mai multe clustere (grupuri) de blocuri – de obicei 9, numite superblocuri. Circulația automobilelor în aceste superblocuri este strict reglementată: automobilele au dreptul să circule doar în sensuri unice pe 2-3 străzi cele mai importante ale superblocului. Celelalte străzi sînt interzise mașinilor și astfel pietonii, cicliștii, grupurile vulnerabile cîștigă mult spațiu în interiorul curților9. Avantajele unei asemenea soluții – reducerea poluării atmosferice și fonice, creșterea calității vieții – justifică pe deplin aceste experimente.
Reprezentarea grafică a ideii de superbloc la Barcelona.
3. Sănătatea publică și orașul.
Sănătatea publică a revenit ca tema principală în oraș din motive evidente dar aceasta nu e nicidecum o temă nouă.
Din contra, într-o formă sau alta, ea e o istorie la fel de veche precum orașele.
Sănătatea publică nu este o știință exactă precum matematica sau fizica. Din contra, ea e mai degrabă o abordare holistă ce combină sociologie, economie, medicină, biologie, epidemiologie, politică, urbanism, psihologie și încă multe alte discipline.
Nu trebuie să ne sfiim să improvizăm, să experimentăm.
Drept exemplu de experiment urban reușit putem menționa parcurile și spațiile verzi.
În modernitate, odată cu explozia orașelor și a populației urbane, care se înghesuie tot mai mult în spații tot mai mici, problema sănătății publice în oraș e mai importantă decît oricînd.
Ca să dau un exemplu rapid: istoricii sînt de acord că aprovizionarea publică centralizată10 cu apă potabilă devine treaba orașului în momentul în care se descoperă că variile surse particulare de apă din oraș pot contribui la răspîndirea holerei.
Parcurile și spațiile verzi din oraș, pe care ne-am obișnuit să le gîndim ca parte obligatorie a orașelor, nu au fost întotdeauna astfel.
O credință științifică greșită – că boli precum tuberculoza, holera sau variola s-ar transmite prin particule de aer (miasme) i-a forțat pe urbaniștii din secolul XIX să inventeze soluții. Parcurile au fost una dintre aceste soluții – se credea că coridoarele de oxigen vor contribui la disiparea miasmelor și deci la condiții sanitare generale mai bune11. Descoperirea faptului că majoritatea bolilor au alte căi de transmisie decît miasma nu a subminat din importanța parcurilor pentru oraș. Din contra.
Spațiile verzi din oraș s-au dovedit a fi ulterior o soluție rezilientă și eficientă la mai multe probleme care apăreau pe măsură ce orașele se dezvoltau: poluarea industrială și de transport, sedentarismul, insuficiența spațiilor de socializare, revenirea naturii în oraș etc.
Această soluție rezilientă se dovedește a fi foarte adaptabilă și la provocările curente ale vieții urbane: reziliența și autosuficiența alimentară a orașelor, grădinăritul urban, consolidarea și mobilizarea comunitară etc.
Deci, zonele verzi trebuie nu doar păstrate în oraș ci și extinse și diversificate. Formele de spații verzi posibile într-un oraș sînt multiple – grădini urbane, grădini comunitare, parcuri, păduri.
Propunere de grădină comunitară și parc comestibil la Poșta Veche (CADP).
Ele de asemenea trebuie multiplicate, în măsura posibilităților, la nivel de cartier. Nu e suficient ca un cartier să aibă doar un singur parc mare – el trebuie să aibă de asemenea cît mai multe insulițe de spații verzi între blocuri, toate conectate între ele și la distanță de 5 min de orice bloc…
La modul general, din punctul de vedere al sănătății publice ar trebui să asigurăm crearea infrastructurii și condițiilor necesare pentru un mod de viață sănătos în oraș.
Aceasta înseamnă totul: infrastructură pietonală, inclusiv în cartiere și la nivelul blocurilor individuale, terenuri de joacă, infrastructură de sport, recreere etc.
Legat de sănătatea publică în oraș, aceasta, mai larg, trebuie gîndită nu doar în termeni de microbi și viruși – alte aspecte ale ei, precum sănătatea mintală, tot trebuie luate în calcul.
Izolarea socială, secluziunea în spații închise, deconectarea de la activități și interacțiune comunitară – lucrurile pe care autoritățile le-au cerut și le-au impus în pandemie au costuri psihologice și fiziologice imense.
Astfel, unii cercetători presupun că izolarea socială are un cost asupra sănătății care e echivalentul acțiunii de a fuma 15 țigări pe zi12. Pentru persoanele în etate izolarea socială tinde să agraveze afecțiunile existente: Alzheimer, boli cardiovasculare etc.
Evident, riscurile de izolare socială și efectele acesteia depind de mai mulți factori, dar efectele ei sînt mai pronunțate în cadrul grupurilor cu venituri mici (care pot să nu dispună de internet pentru a comunica ori lucra on-line sau chiar minute suficiente de abonament la telefon pentru a păstra legătura cu semenii lor).
Izolarea socială în oraș, evident, nu e o problemă ce apare doar pe timp de pandemie și nu e cauzată doar de virus. Mai degrabă pandemia a făcut vizibilă o realitate cu care se confruntă zeci de mii de locuitori ai orașului.
(Un alt cost vizibil al izolării este și, parțial, dependența de internet printre tineri care, în absența unor spații de interacțiune – curțile de bloc au doar baruri pentru adulți și căluți de plastic pentru bebeluși – ”preferă” să stea în case și să se refugieze în lumile virtuale unde este mai mult spațiu.)
Lipsa infrastructurii comunitare în cartiere – foișoare, scuaruri, alei, străzi pietonale, terenuri sportive și de joacă, biblioteci, cinema – închide forțat locuitorii în casele lor, mai ales pe cei care nu au bani să își poată permite să meargă cu mașina în cele două parcuri reparate din oraș, ori să meargă la o sală privată de gimnastică ori la un restaurant.
Hai să substituim ”fumatul țigărilor” de către cei izolați de nevoie cu activități și infrastructură publică!
4. Despre importanța comunității.
Pe durata pandemiei, împreună cu mai multe grupuri de cetățeni, ne-am implicat în diverse acțiuni de ajutorare pentru grupuri vulnerabile. Grupul Coliba Albastră a încercat să aibă grijă de oamenii străzii din Chișinău. Grupul Împreună Împotriva Covid a creat și menținut o rețea impunătoare de voluntari ce au ajutat diverse grupuri vulnerabile: bătrîni, persoane din grupurile de risc cu servicii și ajutor de primă necesitate – cumpărături, medicamente etc. A fost un efort imens și, sperăm, util.
Mai important decît banii și resursele logistice – transport, haine, produse alimentare – existența unor oameni activi care au dorit să se adune în comunități ce ajută concetățenii lor aflați în dificultate a fost cheia succesului.
Comunitatea – înțeleasă ca disponibilitatea unor oameni de a ajuta alți oameni în acest moment dificil – a fost mai importantă decît banii.
Probabil, se putea face mai mult dacă, în loc să distribuie mesaje paranoice și claustrofobe de genul ”Stați Acasă!”, așa cum arătam într-un text mai vechi, autoritățile ar fi încercat deopotrivă să răspundă și la întrebarea: CUM să stai acasă? Adică, care sînt regulile de interacțiune în interiorul casei pe timp de pandemie? Cum relaționăm cu grupurile de risc (bătrînii, persoanele care suferă de diabet sau boli ale plămînilor) într-un mod în care să evităm pericolul de a-i infecta (valabil mai ales pentru familiile în care trăiesc împreună mai multe generații – bunici, copii, nepoți)? Cum să avem grijă de o persoană ce s-a întors recent din străinătate și e în carantină? Cum să avem grijă de persoane ce pot fi infectate cu COVID și cum putem trăi în aceeași casă cu ele fără a ne îmbolnăvi? Cum putem să ieșim în siguranță, fără a infecta și fără a fi infectați, pînă la magazin/farmacie? Cum ieșim afară? Care sînt măsurile de precauție după ce ne întoarcem de la magazin/farmacie? (Lista, evident, poate continua)13.
Ghid de ”ieșit în oraș” pe timp de pandemie (CADP/Împreună Împotriva Covid).
Altfel spus, dacă autoritățile nu ar fi transmis semnalul că orice altceva decît statul egoist acasă ajută, poate mobilizarea comunitară ar fi fost mai mare, iar impactul crizei pandemice – mai mic.
Cel mai mult a lipsit, pe alocuri, comunitatea. Între altele am avut grijă pe durata pandemiei de o bătrînică și fiul ei bolnav. Ei trăiesc la Botanica, la vreo 6-7 blocuri distanță. De fiecare dată în timp ce mergeam spre ei să fac ceva cumpărături de bază – produse alimentare, medicamente – întîlneam zeci de alți oameni, inclusiv în curtea acelei doamne, care ar fi putut să o ajute pe ea și pe alții în situația ei. Nu se întîmpla, chiar dacă stau în același bloc. Pentru că nu se cunosc, nu-și cunosc nevoile, nu au deprinderea de a se ajuta reciproc. Eu am ajuns să o ajut prin intermediul inițiativei Împreună împotriva Covid, unde femeia a telefonat și a fost direcționată spre voluntarul care trăia cel mai aproape de ea, adică eu. A fost nevoie de medierea unei structuri generale la nivel de oraș pentru a face legătura între doi oameni din același cartier!
Ce fel de mediere ar fi necesară pentru a face legătura între doi oameni din același bloc?
Nu am un răspuns exact ca o prescripție medicală dar știu cîteva ”leacuri” care ajută…
Unu, infrastructura comunitară la nivel micro-local (bloc, curte de bloc etc.): foișoare, de exemplu, alte instalații și obiecte de mobilier urban comunitar.
Doi, mai multă democrație locală la nivel de bloc, adică implicarea cetățenilor în gestionarea problemelor și administrarea blocului și spațiului adiacent.
Trei, mai multe instrumente participative la toate nivelurile – de la bloc la oraș. Bugetul participativ, pe care urbanismul artizanal de instagram aproape l-a omorît în orașul Chișinău (proiectul stă în aer de 2 ani) ar fi creat posibilități ca oamenii să se implice dar autoritățile publice locale cred că știu mai bine decît oamenii din strada Prăpădita care-s nevoile oamenilor de acolo14.
Patru, amenajarea curților prin evacuarea mașinilor parcate peste tot și crearea unei infrastructuri publice de recreere și sport la nivel cît mai local.
Cinci, mai multe instituții publice comunitare – biblioteci, centre de creație, case de cultură și activități – pentru toate grupurile și toate vîrstele pentru ca oamenii să aibă posibilități de a fi împreună, de a se cunoaște, de a se aduna pe grupuri de interese etc.
Comunitatea nu apare peste noapte, ca la comandă sau pe apăsarea unui buton (comunitățile care apar la buton, alde organizațiile de tineret ale unor partide, nu-s comunitate, ele-s tusovka).
Comunitatea nu apare atunci cînd toate politicile urbane – discuții publice, implicare, transparență, posibilități de participare în procesul decizional – subminează comunitatea și îi transmit zilnic, fiecărui cetățean în parte și grupurilor organizate de cetățeni că… părerea și implicarea lor e salutabilă pentru bifă, dar că nacealnicii din primărie, în cooperare cu băieții șmecheri și cu bani o să rezolve problemele cum cred și știu ei mai bine (rezultatul zecilor de ”discuții” publice organizate de autorități de dragul bifei).
Comunitatea se creează cu migală… și dispare foarte rapid. E nevoie de politici sensibile, nu de mers cu buldozerul aroganței și nepăsării din partea autorităților locale, de la pretor la primar și consilieri.
Pentru orice efort de atenuare a efectelor crizei pandemice rolul comunității e crucial. Pentru o viitoare criză/pandemie/catastrofă (iar ele, anunță cercetătorii, vor constitui noua normalitate – dacă scăpăm de virus, vine frate-său: schimbările climatice) avem nevoie de mai multă comunitate.
5. Regîndirea orașului din perspectiva rezilienței (alimentare, sociale, comunitare etc.).
Cum hrănim orașul într-un mod sustenabil – adică în mod just din punct de vedere social, ecologic curat și economic eficient – este una dintre cele mai mari provocări ale secolului.
Lilia Nenescu a scris generos, pe larg și accesibil în altă parte despre reziliența alimentară a orașului, inclusiv cu cîteva propuneri concrete pentru orașul Chișinău15.
Recomand seria ei de articole despre reziliența alimentară urbană.
Mă voi opri aici doar foarte pe scurt la cîteva momente esențiale.
Un oraș rezilient alimentar este orașul care nu este dependent de lanțul alimentar global și deci care va putea supraviețui atunci când undeva în lanțul de producție se va întîmpla vreo criză. Lucru pe care l-am putut vedea foarte ușor și pe viu în momentul în care de pe rafturile magazinelor din Chișinău au dispărut diverse alimente ce nu se găseau pentru că… nu mai mergeau transporturile și s-a rupt lanțul de aprovizionare. Dacă lumea a făcut haz de ghimbir, care nu era totuși decât un capriciu al clasei mijlocii și a cărui dispariție afecta doar două-trei străzi din Chișinău, dispariția stocurilor de hrișcă, un aliment care este pentru o mare parte a populației la fel de importantă ca și pîinea, a fost resimțită dureros, mai ales în grupurile mai sărace.
Conform estimărilor, orașul își poate produce singur hrana în proporție de pînă la 30%.
Cum poate orașul să încurajeze agricultura urbană?
– Prin politica de achiziție a bunurilor publice.
– Prin politica de planificare urbană.
– Prin puterea de a stabili parteneriate publice-private-civice.
Reziliența alimentară urbană în Chișinău nu e doar posibilă, dar și necesară.
Reziliența nu ține doar de modul în care orașul își obține hrana.
Ea e și despre abilitatea comunităților urbane de a rezista, a se adapta și a se transforma în rezultatul diverselor crize – economice, ecologice, de natură biologică sau virusologică. Ceea ce cercetătorii numesc reziliență socială.
6. Protecția grupurilor celor mai vulnerabile.
Despre pandemie și inegalități s-a scris deja mult, inclusiv în Moldova.
Observațiile imediate pe timpul carantinei au scos la iveală faptul că pandemia nu doar că nu a atenuat inegalitățile între diverse grupuri ci din contra, le-a accentuat.
Oamenilor care nu au casă le-a fost foarte greu să ”stea acasă” pe durata carantinei.
(sursă16: ”Aproximativ 150 de milioane de persoane de pe glob sunt persoane fără adăpost, sau 2% din populația lumii. Aceste persoane nu pot da curs recomandării OMS de a sta acasă. În Chișinău numărul persoanelor fără adăpost variază, conform unor estimări, între 3 și 4 mii. Alte peste 20% din populația lumii locuiește în locuințe informale, fără comodități, acces la apă și sanitație.”)
În Moldova aproape jumătate din populația țării nu are acces la apă potabilă de calitate. În aceste condiții recomandările de genul ”stați acasă”, ”spălați-vă mai des cu apă multă și săpun” reprezintă un lux sau un lucru inaccesibil pentru o mare parte din locuitorii orașului.
Pentru tare multă lume din Chișinău (și din Moldova) ”alegerea” e între a muri de coronavirus și a muri de foame. (Evident, utilizarea cuvîntului ”alegere” e intenționată – nici un fel de alegere nu e.)
Autoritățile locale din Chișinău, evident, nu au făcut nimic pentru atenuarea acestor inegalități.
Discursul pseudo-eroic despre medici ca fiind pe prima linie (parțial adevărat, dar parțial problematic, ca și cum în afara acestei pandemii medicii s-ar confrunta doar cu cazuri de durere de deget și nu ar salva vieți!) a permis instituirea unui discurs despre ”prima linie”, ce a împărțit oamenii în importanți (cei care sînt în prima linie și între care, dacă urmăresc presa din Moldova, au intrat și toți politicienii care au luptat cu virusul pe facebook) și oameni neimportanți.
Evident, oamenii vulnerabili au fost băgați în categoria oamenilor ”neimportanți”. În timp ce rugam primăria și direcțiile ei să ne ajute să ajutăm oamenii fără adăpost am auzit de multe ori, cu text deschis, despre faptul că primăria are ochi și urechi doar pentru cei din prima linie, iar persoanele fără adăpost (și alte grupuri) sînt văzute ca oameni de mîna a doua.
În loc să continue ”urbanismul pe vechi” care normalizează aceste excluderi și agravează inegalitățile, avem nevoie de o radicalizare a politicilor urbane în sensul unei politici urbane ce are ca logică de acțiune atenuarea inegalităților. Orașul nu trebuie să fie împotriva grupurilor excluse ci pentru și împreună cu ele, inclusiv la etapa de planificare urbană.
7. Politici urbane locative de tip incluziv.
Orașul are urgent nevoie de politici locative – oferirea de locuințe sociale subsidiate pentru grupurile cu venituri mici, reguli clare și implicare în piața chiriilor.
Chiriașii de locuințe sînt unul dintre grupurile cele mai afectate de pandemie, ei fiind în situații de vulnerabilitate multiplă.
Mulți dintre ei lucrează de obicei în sectoarele cele mai afectate de pandemie – Horeca, comerț, vînzări. Majoritatea nu dispun de economii și rezerve financiare ce le-ar permite să supraviețuiască cîteva luni la rînd fără serviciu.
În aceste condiții, orașul ar putea, în perioade de situație excepțională cum este aceasta, să dispună înghețarea plăților la chirie etc.
Una dintre consecințele cele mai negative ale pandemiei a fost adîncirea inegalităților între cei care dispun de o locuință proprie și cei care închiriază17.
Multe dintre persoanele care închiriază sînt, metaforic vorbind, la o lună neplătită distanță de a ajunge în stradă. Autoritățile au obligația să intervină energic, nu să se comporte de parcă asta e problema fiecăruia. Accesul la locuințe accesibile ar trebui gîndit ca un bun public la fel ca și educația, sănătatea sau transportul public.
8. Orașul digital inteligent (smart city) trebuie să servească nevoile cetățenilor și ale orașului, nu cele ale corporațiilor tehnologice.
În ultimii cîțiva ani discursul despre ”orașul inteligent” (smart city) a luat locul unui alt concept de politici urbane, foarte în vogă cîțiva ani mai devreme ”orașul creativ”. Ultimul a fost demascat ca fiind încă o nouă modalitate prin care orașele erau forțate să-și privatizeze infrastructura publică, să dezvolte mega-proiecte de spectacol ce extrăgeau resurse din politicile sociale și le băgau în acțiuni de cultură comercială de calitate îndoielnică, dar care arătau bine pe hîrtie și în spoturile promoționale…
Orașul inteligent s-ar putea să aibă o soartă mai bună, în sensul că acest concept are și ceva conținut real în el (impactul tehnologiei în oraș este real și trebuie luat în considerare).
Primăria mun. Chișinău fiind în pas (într-un pas necritic) cu moda urbană a făcut deja cîteva mișcări, mai mult simbolice și decorative, în direcția construirii unui oraș inteligent în Chișinău.
Deocamdată nu s-a prea făcut nimic în mod real, au fost doar declarații de intenție, poze pe facebook și instagram și cam atît.
Orașul prost administrat (orașul real) încă subminează în mod constant orașul inteligent, cu tehnologie sau fără.
Primara decorativă a orașului, Silvia Radu, a fost prima care a abordat tema orașului inteligent18 (pentru primarul precedent, Dorin Chirtoacă, tema nu era interesantă probabil pentru că orașul inteligent nu însemna ca din fiecare semafor și panou de publicitate din oraș să cînte imnuri unioniste și nu era posibil).
Despre nivelul discuției putem judeca după comunicatele de presă după eveniment. „Suntem categoric și absolut deschiși către viziunile moderne de creare a unui oraș prietenos cu noile tehnologii informaționale. Orice propuneri sunt binevenite, le așteptăm chiar astăzi, dacă sunt. Singura condiție este ca proiectele să aibă și o justificare economico-financiară bine argumentată”, zicea Silvia Radu.
Adică, componenta etică a proiectului n-o interesa, la fel cum alte aspecte precum Cine deține și controlează datele?, doar justificarea economico-financiară.
Adică, poți propune un gulag digital și să-l vinzi drept smart city, e important ca acesta să fie justificat economico-financiar.
Primarul actual, Ion Ceban, a mers mai departe: el chiar a semnat un Memorandum cu Asociația Națională a Companiilor din Domeniul Tehnologiilor Informaţionale şi Comunicaţiilor (ATIC) privind dezvoltarea sistemului de digitalizare a serviciilor publice și identificarea soluțiilor de Smart City pentru municipiul Chișinău19.
Textul însuși al Memorandumului20 este însă foarte subțire și chiar cam gol.
Elementar, părțile nu definesc măcar obiectul înțelegerii – conceptul orașului inteligent în înțelegerea acestora. Sub definiția propusă în acord – ”un oraș care încorporează, tehnologii de informare și comunicare (TIC) pentru a îmbunătăți calitatea și performanța serviciilor urbane, cum ar fi transportul public și utilitățile, pentru a optimiza consumul de resurse și reduce costurile publice” cade orice oraș de la inventarea telegrafului încoace.
E îndoielnic că era nevoie de o ditamai înțelegere între Primărie și sectorul IT pentru implementarea unui concept atît de vag.
Conceptul orașului inteligent, zice acordul, încă trebuie dezvoltat.
Evident, faptul că a semnat acorduri de Smart City nu înseamnă încă și obligația de a le implementa. Ori de a le implementa ca lumea.
Ca să măsurăm înțelegerea pe care o au autoritățile despre zona IT e suficient să zicem că primăria nu are o direcție IT încă, că unele direcții foarte importante de altfel, cum e DGAURF, nu au încă nici măcar pagina web oficială…
Totuși, chiar și în acest moment în care Primăria încă nu face decît să fluture pălăria orașului inteligent fără a ști ce e aia, fără a avea o înțelegere despre el și cu ce se mănîncă (acesta fiind deocamdată doar un slogan gol, bun de utilizat pentru postările pe instagram, în campaniile electorale și la conferințe internaționale pentru a arăta că sîntem și noi în rînd cu lumea) există cel puțin trei momente principiale de care depinde în ce fel va arăta acest oraș inteligent, dacă el va fi pentru oameni sau pentru corporații și dacă el va fi un Gulag al supravegherii digitale generale sau o comunitate în care cetățenii controlează datele și informația generată de ei.
Aceste trei momente sînt cruciale exact la această etapă, cînd ”orașul inteligent” e încă pe hîrtie și în promisiuni pentru că alegerile inițiale vor influența modul în care va arăta acest ”oraș inteligent”.
Cele trei momente principiale sînt: agenții implementării, conținutul ”orașului inteligent” și modul în care se va acumula, gestiona și controla informația.
Pe scurt despre fiecare din ele.
Pe partea de ”agenți ai implementării” – conceptul de ”oraș inteligent” vine, atît în Vest cît și în Moldova pe filieră corporativă. Conferințele care promovează ”orașul inteligent” au ca parteneri giganți informaționali corporativi (în Moldova e compania Orange21, bunăoară), sprijiniți de cîteva agenții internaționale de dezvoltare – USAID, UNDP.
Un alt exemplu bun de influență corporativă este acest Memorandum semnat de Primărie. El a fost încheiat cu Asociația Națională a Companiilor din Domeniul Tehnologiilor Informaţionale şi Comunicaţiilor, adică cu lobby-ul IT și Comunicații din Moldova.
Cetățenii orașului nu doar că nu au fost parte a Memorandumului, ei nici măcar nu au fost invitați să discute despre ”orașul inteligent” pentru că… aceste discuții nu au avut loc nicăieri. Și era, evident, cazul ca implementarea unui proiect atît de ambițios și cu efecte atît de profunde precum ”tehnologiile informaționale în oraș” să fie precedat de discuții și consultații publice largi în care cetățenii să-și poată exprima viziunea despre care e rostul, sensul și logica implementării tehnologiilor informaționale în oraș.
În loc de asta cetățenii vor trebui să lase implementarea ”orașului inteligent” pe seama companiilor private, cu interesele lor particulare.
Se merge pe ideea că companiile știu mai bine să gestioneze tehnologiile inteligente în oraș (în fapt ele știu mai bine doar cum să-și vîndă produsele) iar cetățenii și inteligența lor pot fi ignorate. Ceea ce e deopotrivă nedemocratic, dar uneori e și ineficient. Ca să dau un exemplu: ar lua mult timp și resurse ca senzorii inteligenți să evalueze confortul termic pe timp de caniculă al unor clădiri și să propună o soluție tehnologică (procurarea unor alți senzori și dispozitive ce răcesc aerul). Dar orice locuitor al orașului, inclusiv fără acces la internet, știe că problema poate fi soluționată extrem de ieftin și rapid prin soluții ne-tehnologice, de exemplu prin plantarea unor copaci.
Pe partea de ”conținut” rămîn nerăspunse o serie de întrebări: Ce fel de date se vor colecta de către artizanii și șefii ”orașului inteligent”? Date despre consumul de electricitate al fiecăruia sau date despre cînd și cum și cu cine oamenii se întorc acasă? Date despre consumul de apă al fiecărui apartament sau fotografii cu cetățenii în spațiul public? Date despre frecvența cu care unii cetățeni vizitează anumite locuri? Date despre aglomerația în transportul public la orele de vîrf sau chiar și poze detaliate, cu recunoaștere facială, ale călătorilor?
De asemenea, cum se împacă tendința spre eficiență, optimizare, calculabilitate, predictibilitate și control care fac parte din motorul ”smart city” cu principiile democrației în oraș? Va trebui să acceptăm diverse decizii administrative doar pentru că ”informația” dictează asta? Cum va fi împăcată ideea de eficiență (înțeleasă foarte simplist doar ca tăiere de costuri) cu reziliența și mobilizarea comunitară. Altfel spus, cum împăcăm realitatea că orășenii știu că beneficiile sociale ale bugetării participative (școală de participare, educație civică) sînt valoroase cu imperativul ”alocării eficiente a resurselor”?
Altfel spus, marea întrebare este dacă acest oraș inteligent va fi un oraș paranoic, un gulag digital în care giganții IT privați colectează informații în mod necontrolat despre cetățeni sau un oraș în care ne înțelegem ce date contează și ce date nu contează, ce date culegem și pe care le ignorăm, un oraș în care punem tehnologia să lucreze pentru cetățeni sau unul în care tehnologia îi supraveghează pe cetățeni? Un oraș în care fiecare pas al cetățeanului este fotografiat, stocat și evaluat (China deja face ratinguri ale cetățenilor său în baza a mai multor indicatori)? Sau un oraș în care tehnologia poate contribui la creșterea implicării, la transparența și distribuția echitabilă a cheltuielilor publice?
Niciunul din documentele despre smart city semnate de primăria municipiului Chișinău nu răspunde în vreun fel la aceste întrebări
În al treilea rînd, o altă chestiune principială este proprietatea asupra datelor colectate. Cine le acumulează?
Google? Orange? Starnet? De ce? Sînt mai sigure? N-aș spune: baza de date a utilizatorilor Starnet se tăvălea pînă ieri pe torrente în acces deschis…
Repet, Chișinăul nu este unicul oraș care caută răspuns la întrebările astea. De aia și-ar putea permite să învețe de la alții care au soluții deja. Orașul Barcelona, bunăoară, poate fi privit ca un exemplu de succes.
Barcelona a fost primul oraș care a înțeles că datele cetățenilor sînt ale cetățenilor și deci sînt proprietatea cetățenilor. De asemenea, Barcelona a mers pe calea utilizării soluțiilor de software cu cod deschis și în mod participativ.
Prezentarea conceptului de oraș inteligent la Barcelona.
Deci, nu aștepți ca Orange să îți facă infrastructura de oraș inteligent (asta însemnînd că compania va avea acces privilegiat la informație despre o mulțime de cetățeni și locuințele lor, avînd și libertatea de a face ce vrea cu aceste date), ci îți contruiești o infrastructură informațională publică (magistrale de transportare a datelor, capacități de stocare, structură de administrare, interfață accesibilă și publică) în care tu, ca autoritate publică gestionezi aceste date ca un bun public comun (prin intermediul unui organ consulativ sau al unei fundații publice)22.
Altfel spus, înainte de a semna acorduri și memorandumuri cu corporații ar trebui să te întrebi (și să întrebi și cetățenii) ce vrei tu ca autoritate publică de la acest ”oraș inteligent” (ca să nu-ți bage alții pe gît modul în care ei îl înțeleg), să te gîndești dacă suveranitatea digitală a orașului, adică abilitatea de a menține controlul datelor în mîna cetățenilor nu e cumva mai importantă decît agenda corporativă…
Încă nu e tîrziu să răspundem la provocarea ”orașului inteligent” într-un mod în care să fie în interesul cetățenilor și al protecției datelor lor personale și nu în interesul Google, Orange și alții ca ei.
Modelul corporativ de oraș inteligent pe care Google, IBM, Orange și alte firme din IT, cu sprijinul agențiilor de dezvoltare, îl ”vînd” administrațiilor urbane naive ar trebui de revizuit23. E clar interesul corporațiilor IT – ele urmăresc să colecteze date, să testeze diverse tehnologii (recunoaștere facială, inteligență artificială etc) și să obțină profit.
Ar trebui de văzut care e interesul orașului pentru că s-ar putea, la o evaluare critică a conceptului de ”oraș inteligent” că un oraș rezilient, un oraș verde, un oraș sustenabil, un oraș în care este încurajată participarea și implicarea cetățenilor e mai ”inteligent” și mai smart decît fantoma aia corporativă cu roboți și regim de supraveghere generală.
9. Educația, cultura trebuie să treacă și ele on-line.
Bibliotecile trebuie sprijinite pentru a-și pune la dispoziție în diverse formate – cărți audio, cărți electronice, filme, evenimente online – resursele pe care le au la dispoziție24. Întrucît accesul fizic la bibliotecă va fi încă multă vreme amenințat de spectrul coronavirului, bibliotecile și muzeele ar trebui ajutate să ajungă on-line la o prezență mai pronunțată decît pagina oficială, orele de lucru, două imagini și catalogul electronic.
Accesul la bunurile culturale comune precum bibliotecile și muzeele trebuie adaptat la necesitățile lumii on-line.
E lăudabilă mobilizarea primăriei pentru rezolvarea problemei întreruperii procesului educațional prin filmarea diverselor lecții și oferirea lor ca lecții video gratuite pentru elevi.
Pe frontul muzeal sau al bibliotecilor publice însă nu s-a întîmplat o mobilizare și o digitalizare similară.
Educația nu înseamnă doar conținutul lecțiilor de la școală și grădiniță ci accesul la o rețea de resurse extrașcolare ce fac parte din cultura generală. La moment majoritatea acestor resurse extrașcolare – ziare vechi și noi, filme, tablouri, cărți, reviste, muzică, postere, instalații – se prăfuiesc în depozitele bibliotecilor și muzeelor iar potențialii cititori și privitori trebuie să se mulțumească cu conținutul distractiv de pe internet.
REFERINȚE:
2 Le métro à Paris devient gratuit pour tous les jeunes parisiens. https://www.huffingtonpost.fr/entry/le-metro-devient-gratuit-pour-les-jeunes-parisiens_fr_5f19452bc5b6f2f6c9f1b63d
3 Demers de instituire a moratoriului pentru nucleul istoric al Chișinăului. https://savechisinau.wordpress.com/2020/06/25/demers-de-instituire-a-moratoriului-pentru-nucleul-istoric-al-chisinaului/
4 Poziția oficială a Direcției Generale Arhitectură, Urbanism și Relații Funciare față de propunerea instaurării Moratoriului de un an în Centru mun. Chișinău.. https://www.facebook.com/DGAURF/posts/173130930891213?__tn__=K-R
5 Denis Nedeoglo. История против настоящего?
6 Paris Mayor: It’s Time for a ’15-Minute City’. https://www.bloomberg.com/news/articles/2020-02-18/paris-mayor-pledges-a-greener-15-minute-city
7 https://theconversation.com/a-20-minute-city-sounds-good-but-becoming-one-is-a-huge-challenge-80082
8 Strategie de Dezvoltare a Cartierului Poșta Veche
http://ies.gov.md/wp-content/uploads/2018/06/ANUAR_2017_2018_TIPOGR.pdf
9 Superblocks: Barcelona’s car-free zones could extend lives and boost mental health https://theconversation.com/superblocks-barcelonas-car-free-zones-could-extend-lives-and-boost-mental-health-123295
10 https://en.wikipedia.org/wiki/1854_Broad_Street_cholera
11 John L. Crompton (2013) The health rationale for urban parks in the nineteenth century in the USA, World Leisure Journal, 55:4, 333-346, DOI: 10.1080/04419057.2013.836557
12 What Coronavirus Isolation Could Do to Your Mind (and Body).
https://www.wired.com/story/coronavirus-covid-19-isolation-psychology/
13 Vitalie Sprînceană. Cum să ”Stai Acasă!” pe timp de pandemie. Lecții pentru viitor.
https://platzforma.md/arhive/388806
14 Vitalie Sprînceană. Atunci cînd primăria nu vrea și deci nu poate: despre bugetarea participativă în Chișinău.
https://platzforma.md/arhive/388508
15 Lilia Nenescu. Chișinău – oraș comestibil. Reziliența alimentară urbană. Cîteva soluții pentru Chișinău. https://platzforma.md/arhive/387936 și Lilia Nenescu. ORAȘUL COMESTIBIL: REZILIENȚĂ ALIMENTARĂ URBANĂ. STUDIU DE CAZ: POȘTA VECHE. https://platzforma.md/arhive/387949
16 Lilia Nenescu. Carantina ca o lecție de empatie. https://platzforma.md/arhive/388649
17 As coronavirus widens the renter-owner divide, housing policies will have to change. https://theconversation.com/as-coronavirus-widens-the-renter-owner-divide-housing-policies-will-have-to-change-135808
18 https://agora.md/stiri/42531/silvia-radu-a-avut-o-intrevedere-cu-reprezentantii-comunitatii-it–privind-implementarea-conceptului–smart-city
19 Îmbunătăţirea calității serviciilor prestate cetățenilor prin implementarea tehnologiilor informaționale.
20 https://www.chisinau.md/public/files/memorandum.pdf
21 IDIS Viitorul. Schimbarea paradigmei: Chișinăul alege conceptul ”Smart City„ pentru a accelera dezvoltarea durabilă, inteligentă, întemeiată pe interesele cetățeanului. http://www.viitorul.org/ro/content/schimbarea-paradigmei-chi%C8%99in%C4%83ul-alege-conceptul-%E2%80%9Dsmart-city%E2%80%9E-pentru-accelera-dezvoltarea
22 Smart City 3.0 – Ask Barcelona about the next generation of smart cities.
23 Steven Poole. The truth about smart cities: ‘In the end, they will destroy democracy’. https://www.theguardian.com/cities/2014/dec/17/truth-smart-city-destroy-democracy-urban-thinkers-buzzphrase
