Heela Rasool-Ayub, Directoare a inițiativei “Planetary Politics” la Asociația New America din Washington, DC
Având în vedere că țările bogate se opun reformei sistemului de creditare, națiunile debitoare trebuie să își unească eforturile pentru a sparge sistemul.
Mai mult lideri de stat, șefi ai unor organizații internaționale și alți delegați pozează pentru o fotografie de grup la a Patra Conferință internațională privind finanțarea pentru dezvoltare de la Sevilla, Spania, 2025. Delegația Statelor Unite a fost absentă, ca urmare a retragerii sale din negocieri.
Nu e prima oară când SUA absentează. Cu doar o săptămână înainte conferință, administrația Trump a anunțat că se retrage din negocieri și refuză să participe la cea mai importantă conferință pentru coordonarea modului în care țările lumii finanțează dezvoltarea durabilă. Această abdicare de la responsabilitate a fost dramatică, dar nu a mai surprins pe nimeni.
Și, chiar dacă restul lumii (adică țările participante) a adoptat prin consens documentul final – Angajamentul de la Sevilla (Compromiso de Sevilla), rezultatul general al evenimentului a fost departe de a fi îndrăzneț.
Națiunile creditoare bogate au respins o propunere de instituire a unui proces complex condus de ONU pentru abordarea problemei datoriilor rândul țărilor cu venituri mici. Cele mai ambițioase prevederi ale documentului privind datoria au declanșat obiecții oficiale din partea Uniunii Europene, a Marii Britanii, a Japoniei și a altor state. Rezistența acestora a făcut clar într-un mod dureros faptul că o schimbare de amploare a sistemului financiar global nu se va produce atâta timp cât țările bogate sunt la pupitrul de conducere. Dacă țările cu venituri mici și mijlocii își doresc cu adevărat să obțină resursele și politicile de care au nevoie pentru a investi în viitorul propriu, acestea ar trebui să urmeze exemplul țărilor bogate: să se organizeze într-un club al debitorilor (o Alianță a Țărilor Îndatorate) pentru a-și proteja propriile interese.
Economia mondială este încetinită de o deconectare destabilizatoare între promisiunile creditorilor și realitățile debitorilor. Conform Băncii Mondiale, cele mai sărace și mai vulnerabile țări vor plăti o sumă record de 96,2 miliarde de dolari pentru serviciul datoriei lor externe în 2023, cu o creștere a costurilor dobânzilor la 34,6 miliarde de dolari. Mai mult de jumătate dintre țările cu venituri mici se află în criză de îndatorare sau aproape de aceasta. Guvernele sunt forțate să realoce resurse publice limitate dinspre sănătate, educație, infrastructură și adaptarea la schimbările climatice pentru a rambursa datoriile asumate în perioade de rate scăzute ale dobânzii și de finanțare globală mai relaxată. Este posibil ca aceste țări să nu fie încă în incapacitate de plată, dar ele sunt în incapacitate de plată în ceea ce privește dezvoltarea proprie. Întrebarea care se pune acum nu este dacă sistemul trebuie schimbat, ci, mai ales, cine va conduce această schimbare. După cum a spus Amina Mohammed, secretar general adjunct al ONU, este timpul să “schimbăm într-un mod radical ortodoxia“.
Prin adunarea în comun a resurselor, schimbul de date și coordonarea strategiilor, țările debitoare ar putea începe să schimbe raportul de forțe și să negocieze de pe o poziție de forță colectivă. O eventuală Alianță a Țărilor Îndatorate oferă o perspectivă către o abordare mai echitabilă și mai strategică a datoriei și a dezvoltării. Fără această Alianță, guvernele din țările Sudului Global vor rămâne constrânse de un sistem care secătuiește resursele publice, slăbește instituțiile și limitează progresul în toate domeniile, de la asistența medicală la reziliența la schimbările climatice.
Presiunile în creștere legate de datoriile externe, cu care se confruntă aceste țări, reflectă realitatea unui sistem financiar care dezavantajează în mod constant țările debitoare. Potrivit Conferinței Organizației Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), cel puțin jumătate dintre țările cu venituri mici și medii cheltuie mai mult de 10 % din veniturile lor fiscale numai pentru plata dobânzilor. Mai mult de 3,3 miliarde de oameni trăiesc în țări în care cheltuielile pentru serviciul datoriei externe depășește cheltuielile de sănătate și mai mult de două miliarde de oameni trăiesc în țări în care educația primește mai puține fonduri decât creditorii. Aceste presiuni se agravează pe zi ce trece. Împrumuturile contractate în perioada ratelor foarte scăzute ale dobânzii sunt refinanțate acum la costuri mult mai mari, chiar dacă creșterea globală încetinește iar veniturile guvernamentale stagnează. Având în vedere scăderea asistenței pentru dezvoltare și înăsprirea condițiilor de finanțare, bugetele publice din țările din sudul global sunt fragilizate până la limită.
Aceasta nu este prima dată când lumea se confruntă cu o criză a datoriilor. La sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional (FMI) au organizat și condus Inițiativa pentru țările sărace puternic îndatorate (HIPC) și Inițiativa multilaterală de reducere a datoriei (MDRI), prin care a fost realizată ștergerea datoriilor pentru zeci de țări cu venituri mici, fapt care a permis creșterea investițiilor în reducerea sărăciei. Însă aceste programe au avut un domeniu de aplicare mult prea îngust, au fost puse lent în aplicare și au ignorat mai multe țări aflate în dificultate. Mai recent, G20 a introdus Cadrul comun pentru Abrogarea Datoriilor, al cărui scop este de a oferi un proces coordonat pentru restructurarea datoriilor. Cu toate acestea, doar câteva țări au utilizat acest instrument și niciuna nu l-a finalizat cu o soluție durabilă. Procesul rămâne opac, dominat de creditori și mult prea lent pentru a răspunde urgenței crizei actuale.
Într-un raport recent, economiștii Joseph Stiglitz și Martin Guzman au prezentat unul dintre cele mai credibile programe de reformă propuse până în prezent: un cadru detaliat pentru restructurarea datoriei suverane pentru țările sărcare, care include scadențe mai lungi ale împrumuturilor, rate ale dobânzii mai mici și, atunci când este necesar, reduceri ale sumei contractate. Abordarea lor este ajustată la contextul mai complex al creditorilor din prezent, un context în care creditorii comerciali și actorii netradiționali precum China joacă un rol major. Însă chiar și cele mai bune propuneri tehnice au nevoie de sprijin politic. O Alianță a Țărilor Îndatorate ar putea contribui la consolidarea și amplificarea acestor idei, permițând țărilor debitoare să acționeze mai des în mod concertat, mai degrabă decât izolat, cum o fac acum.
Prin alinierea strategiilor, schimbul de informații și vorbirea cu o singură voce, un astfel de club ar putea contribui la schimbarea raportului de forțe în sistemul global de creditare și la transformarea unor propuneri ambițioase de reformă în politici realizabile. Aceasta ar fi, într-un sens, o copie a tacticilor folosite de mult timp de creditorii bogați, care s-au coordonat în mod tradițional prin intermediul unor cluburi proprii: Clubul de la Paris, G7, G20. Chiar și creditorii privați au la dispoziție Institutul de Finanțe Internaționale (IIF) pentru a-și proteja interesele. Țările care se împrumută rareori pot exercita o influență colectivă comparabilă. O Alianță a Țărilor Îndatorate ar putea începe să schimbe această situație.
Pentru a funcționa, o astfel de Alianță va avea nevoie de susținători politici, de o strategie comună și de un mandat clar. De asemenea, aceasta trebuie să facă față unor provocări reale. Unele guverne ar putea ezita să se alinieze în mod public unei coaliții de țări puternic îndatorate, temându-se de o reacție negativă a pieței sau de crize politice. Miniștrii de finanțe ai țărilor sărace ar putea fi îngrijorați suplimentar că participarea într-o asemenea Alianță ar transmite semnale de slăbiciune. Apar, de asemenea, întrebări complexe cu privire la modul de implicare a principalilor creditori, inclusiv a deținătorilor privați de obligațiuni și a creditorilor precum China. Contractele de împrumut cu China includ adesea clauze de confidențialitate care împiedică țările care se împrumută să recunoască existența sau condițiile acestora, iar asta complică în mod evident transparența și coordonarea procesului. Ce stimulente ar putea oferi acordurile comune de rambursare? Cum ar interacționa Alianța Țărilor Îndatorate cu Fondul Monetar Internațional sau Banca Mondială, a căror cooperare este utilă, dar niciodată garantată?
Răspunsul la aceste întrebări va necesita coordonare și creativitate. O opțiune ar putea fi înființarea unui secretariat permanent condus de țările care se împrumută, care să ofere asistență tehnică, sprijin juridic și infrastructură de date comune pentru negocierile comune. Participarea la Alianță ar putea fi condiționată de adoptarea unui angajament de transparență, solicitat de mult timp de societatea civilă. Pentru a atrage noi creditori, Alianța ar putea oferi mecanisme de rambursare în comun sau mandatari terți, reducând riscul pentru creditori și protejând în același timp spațiul fiscal al națiunilor debitoare. Este posibil ca instituțiile multilaterale să fie de acord cu schimbare în raporturile de putere de negociere, dar nici nu își pot permite să o ignore.
Ideea nu este nouă. În anii 1980, țările din America Latină au lansat o primă inițiativă de coordonare în calitate de debitori și de creștere a puterii lor colective de negociere. Acest efort a eșuat rapid, deoarece creditorii au izolat țările-cheie din această inițiativă și au slăbit unitatea lor. Astăzi, însă, contextul este diferit. Țările debitoare se confruntă cu șocuri globale comune, cu creditori mai diverși și cu o ordine financiară internațională fracturată. Eforturile depuse de coalițiile din Sudul Global, cum ar fi Organizația Cooperării Sudice, și de economiști precum Grieve Chelwa arată că, la nivel global se creează o dinamică favorabilă pentru acțiunile de coordonare a debitorilor. Cu mai multe date, mai multă cooperare și mai multă experiență, un club al debitorilor format astăzi ar putea evita pașii greșiți din trecut și ar putea dobândi o influență reală.
Coordonarea nu este niciodată ușoară, iar unele guverne vor fi prudente. Dar, având în vedere creșterea poverii datoriilor, bugetele sub presiune și guvernanța financiară globală blocată, riscul cel mai mare este să nu facem nimic. Creditorii au avut alianțele lor timp de decenii. Este timpul ca și debitorii să aibă măcar una.
Articolul a apărut inițial cu titlul ”Why the Global South needs a ‘Borrower’s Club’ pe pagina de internet Al Jazeera și a fost tradus din engleză de redacția PLATZFORMA.
