Nu e ușor să scriu acest text pentru că vine dintr-un spațiu mic, familiar. Un spațiu în care ne cunoaștem între noi, un spațiu în care ne adunăm pe baza unor valori comune, un spațiu unde oricum trăim la margine – politic, mediatic, instituțional. E spațiul în care ne regăsim ca oameni de stânga care credem în solidaritate, în justiție socială, în redistribuire, în feminism și în rupturi radicale față de sistemele opresive în care trăim. Numesc acest spațiu – stânga progresistă, culturală, independentă, nepartinică.
Dar tocmai pentru că cred în aceste valori, nu pot să tac când mai multe femei au vorbit public despre hărțuire și abuz sexual ale lui Vasile Ernu, un bărbat din acest spațiu mic de stânga, un bărbat care și-a construit o imagine de „tovarăș”, de „intelectual de stânga”, „o voce al celor fără voce” – în timp ce își permitea să abuzeze și să hărțuiască femei ca și cum consimțământul activ ar fi ceva opțional.
În loc să întrebăm „de ce abia acum?”, poate e timpul să întrebăm altceva: De ce bărbații nu pot reflecta asupra comportamentelor lor abuzive nici după șapte ani? De ce au nevoie de zeci de mărturii ca să asculte o femeie? Și de ce, când o femeie alege să vorbească public, vine imediat reacția: „de ce pe Facebook?”, „hai să discutăm față în față”, „justiția poporului e periculoasă”?
Pentru că „personalul e politic” de peste 50 de ani. Pentru că experiențele de abuz, de umilință, de violență simbolică și fizică nu sunt doar chestiuni de intimitate, dar și parte dintr-o ordine socială în care bărbații sunt crezuți și protejați, iar femeile sunt puse să dovedească, să nu deranjeze, să tacă.
Deși „personalul e politic” de peste 50 de ani, se pare că încă nu a ajuns în repertoriul bărbaților de stânga, care se simt ofensați când o femeie le contestă public imaginea, poziția, autoritatea. Care cred că „tovărășia” ar trebui să protejeze inclusiv tăcerea în jurul propriilor abuzuri.
Publicul este exact spațiul legitim în care o femeie poate spune: mi s-a întâmplat asta. mi-e frică. m-a durut. nu sunt singură. vreau ca ceilalți să știe. vreau să se oprească.
Nu e treaba femeilor să ofere dovezi. E treaba noastră, dar mai ales a bărbaților, să creeze spații sigure. Să reflecteze, cu onestitate, la felul în care se raportează la celelalte persoane, la propriul trecut, la felul în care au folosit puterea, imaginea, carisma, poziția.
E momentul ca bărbații să înceapă să se autoeduce. Să înțeleagă ce înseamnă și să practice consimțământul activ. Să învețe cum arată o relație în care ambii oameni sunt prezenți, disponibili și dornici – nu doar prin absența unui „nu”, ci prin prezența entuziastă, explicită și clară a unui „da”.
Un test simplu:
– ai simțit că cealaltă persoană era entuziasmată?
– Ai primit un ”da” verbal, clar, explicit?
– Ai fi putut întreba: „ești sigură că vrei asta?” și să accepți un eventual „nu”?
– Sau ai profitat de oboseală, alcool, presiune socială, statut, tăcere, putere, influență?
Dacă nu poți răspunde cu onestitate la aceste întrebări – atunci e cazul să reflectezi. Și dacă ți-ai dat seama că ai fost parte dintr-un astfel de dezechilibru – scrie. Cere-ți iertare. Nu ca exercițiu de imagine. Nu pentru reabilitare publică. Ci pentru că e drept. Pentru că nu putem vorbi de justiție socială fără să practicăm justiție relațională.
Acest moment nu e despre „cancel culture”.
Nu e despre o „justiție Facebook”.
Este despre femei care și-au găsit curajul să vorbească, unele după ani întregi de tăcere, unele pentru prima dată, unele în cor.
Mai departe ar trebui să ne întrebăm:
– Cum creăm mecanisme reale prin care femeile din jurul nostru să poată spune ce li s-a întâmplat fără să fie invalidate, ridiculizate, ignorate?
– Cum instituim proceduri și practici colective în cercurile noastre – culturale, academice, politice – care să răspundă acestor mărturii, nu să le acopere?
– Cum ne asigurăm că bărbații nu sunt automat re-validați și reabilitați doar pentru că „scriu bine”, „gândesc complex” sau „sunt ai noștri”?
Solidaritate cu toate femeile care au vorbit. Cu toate cele care nu au vorbit încă. Cu toate cele care au fost silite să plece din aceste spații pentru că nimeni nu le-a crezut.
