Un interviu cu jurnalistul Anand Gopal despre dictatura lui Assad și despre scenariile de viitor în Siria.
În această săptămână milioane de sirieni sărbătoresc sfârșitul dictaturii sângeroase a lui Bashar al-Assad. Avansarea rapidă a trupelor mișcării Hayat Tahrir al Sham (HTS) și prăbușirea regimului Assad i-au luat prin surprindere pe mulți observatori care-și pun acum întrebări cu privire la ideologia și programul HTS, precum și la ce urmează pentru sirieni în general și pentru minoritățile din Siria în particular.
Editorul fondator al Jacobin, Bhaskar Sunkara, a discutat cu jurnalistul Anand Gopal despre originile revoluției siriene, despre războiul civil și despre ce urmează.
BHASKAR SUNKARA: Înainte de a vorbi despre evenimentele care se desfășoară acum în Siria, ne puteți explica pe scurt originile baathismului sirian și despre rădăcinile nemulțumirii care au condus la revoluția din 2011?
ANAND GOPAL: Regimul sirian al familiei Assad datează de la lovitura de stat a Partidului Baath din anii 1960. Guvernul care a rezultat din aceasta a realizat reforma agrară și a câștigat o bază socială în rândul țărănimii.
Când Hafez al-Assad (tatăl lui Bashar al-Assad) a preluat puterea printr-o nouă lovitură de stat în 1970, el a stopat măsurile radicale redistributive ale predecesorilor săi și a creat un stat bazat pe o alianță între un aparat de securitate alawit și burghezia sunită.
Regimul lui Hafez al-Assad a oferit servicii sociale de bază care protejau săracii și clasa muncitoare de fluctuațiile pieței libere și a oferit milioanelor de țărani șansa de a ajunge a fi parte din clasa de mijloc. În schimb, însă, oamenii trebuiau să renunțe la toate drepturile politice. Regimul a fost incredibil de brutal și nu a permis nicio disidență. Assad a construit o rețea de închisori care erau cu adevărat fasciste în brutalitatea lor. Așadar, regimul Hafez a avut la bază un contract social pervers: un minim de redistribuire economică pentru cei săraci, în schimbul acceptării unei dictaturi extreme.
Atunci când Bashar al-Assad a preluat puterea în 2000, acest model era în curs de destrămare. El a lansat un val de reforme neoliberale care au demantelat statul bunăstării fără a efectua reforme politice semnificative. Astfel că singura bază pe care oamenii o aveau pentru a susține regimul dispăruse – aceștia nu mai aveau nici securitate economică, nici drepturi politice. Această situație a dus la revolta din 2011, care a fost o mișcare pașnică în masă compusă în principal din oameni din clasa muncitoare și din clasa de mijloc.
Forțele lui Assad au răspuns cu brutalitate protestelor, deschizând focul asupra mulțimilor și arestând și torturând zeci de mii de persoane. Pentru a se apăra pe ei înșiși și familiile lor, protestatarii au luat arme și au format grupuri de rebeli, acționând în general sub numele de Armata Siriană Liberă (ASL). Regimul a răspuns printr-o campanie care a inclus bombardarea și atacurile cu gaz asupra civililor.
BHASKAR SUNKARA: În afară de sprijinul străin, cum a reușit Assad să rămână la putere timp de peste un deceniu? Care a fost baza socială ce i-a mai rămas guvernului?
ANAND GOPAL: La început, baza loialistă a regimului Assad a fost Alawiții și burghezia sunnită din Damasc și Alep. Pe măsură ce revoluția s-a militarizat, regimul a exploatat cu pricepere temerile diferitelor comunități minoritare, cum ar fi creștinii. Oamenii din aceste comunități nu îl plăceau neapărat pe Assad, dar credeau că vor fi nimiciți dacă Assad cade. Așa încât, către anul 2012, baza socială a regimului era formată din alawiți și alte comunități minoritare.
BHASKAR SUNKARA: Pe măsură ce Assad a beneficiat de sprijinul Rusiei și al Iranului și pe măsură ce procesul revoluționar s-a domolit, se poate spune că opoziția față de Assad a devenit de natură mai islamistă? Puteți să ne povestiți despre diferențele ideologice în rândul rebelilor și despre modul în care socialiștii ar trebui să se raporteze la ei?
ANAND GOPAL: Ar trebui să analizăm mai întâi contextul din Siria înainte de revoluție. Regimul Assad deopotrivă a cooptat și eradicat stânga timp de cincizeci de ani, astfel încât ceea ce a mai rămas din stânga siriană nu mai era înrădăcinată în comunitățile clasei muncitoare, iar limbajul de stânga era străin de aceste comunități. Desigur, Siria nu este unică în acest caz – aceasta este povestea din întreaga lume.
Începând cu anii 1990 regimul a permis discursului islamic să pătrundă în societate ca parte a turnurii sale neoliberale. Acesta a încurajat proliferarea organizațiilor caritabile islamice, care și-au asuma unele sarcini îndeplinite anterior de stat. Aproximativ în aceeași perioadă milioane de sirieni au plecat în țările din Golf să muncească ca migranți și s-au întors cu o viziune mai islamică.
Astfel, către 2011, islamul politic a devenit un mod autentic de exprimare în rândul clasei muncitoare siriene. În momentul declanșării revoluției, protestatarii încă cereau un stat secular și democratic. Cu toate acestea, încă de la început, au existat două curente în cadrul revoltei. Majoritatea erau oameni din clasa muncitoare, care locuiau adesea în barăcile din jurul marilor orașe sau în mici orașe de provincie. Revendicările lor erau despre libertatea politică și un trai mai bun. O minoritate era formată din activiști din clasa mijlocie și mijlocie superioară, adesea cu diplome universitare, care se concentrau în primul rând pe revendicările privind libertatea politică și considerau revendicările legate de clasă ca fiind secundare sau irelevante. Acest ultim grup a fost conectat la rețelele internaționale de ONG-uri și a adoptat limbajul neoliberal occidental al drepturilor omului și al drepturilor individuale.
Pe măsură ce revoluția înainta, iar orașele se eliberau de regimul Assad, aceste două curente se deplasau în direcții diferite. Rebelii seculari din FSA s-au dovedit a fi corupți și ineficienți și nu au propus o ideologie care să poată oferi săracilor și clasei muncitoare o viziune pozitivă asupra unui alt tip de societate, în care nevoile oamenilor să fie satisfăcute. Islamiștii au fost cei care au oferit un program coerent pentru a răspunde acestor nemulțumiri. Aceștia s-au distins de rebelii seculari prin faptul că erau mult mai puțin corupți, iar în zonele pe care le controlau, au acordat prioritate unor aspecte precum distribuirea pâinii. Acesta este un motiv important pentru care islamiștii au devenit hegemonici în cadrul revoluției.
Așadar, dominația islamismului în revoluție nu s-a datorat doar intervenției externe – deși statele străine, în special Turcia și Qatar, au împins cu siguranță lucrurile în această direcție. Aceasta s-a datorat, în cele din urmă, naturii regimului Assad și diviziunilor de clasă din cadrul revoltei înseși.
Există puține grupuri de stânga semnificative în Orientul Mijlociu, iar acest lucru se datorează parțial eșecurilor stângii, parțial represiunii statului și parțial schimbării economiilor politice. Aceasta înseamnă că stânga occidentală nu ar trebui să aplice teste de puritate, ci ar trebui să analizeze condițiile de pe teren pe baza unei înțelegeri realiste a contextului. Rebelii islamiști înșiși sunt un amestec; unii sunt cu adevărat reacționari, în timp ce alții s-au moderat și au devenit vehicule importante pentru eliberarea națională.
BHASKAR SUNKARA: De ce sprijinul pentru Assad s-a topit brusc în ultimele zile?
ANAND GOPAL: Regimul Assad aproape că a mai căzut anterior de două ori. În 2013, în timp ce rebelii presau Damascul, regimul a fost salvat de Hezbollah. Această grupare libaneză a pătruns în țară și a întărit forțele lui Assad, comițând în același timp masacre oribile, inclusiv violuri și decapitări. Apoi, în 2015, rebelii au cucerit provincia Idlib și amenințau astfel coasta mediterană, inima loialilor lui Assad. De data aceasta, Rusia a intervenit iar forțele sale aeriene au lansat bombe care au ucis mii de bărbați, femei și copii.
Așadar, regimul a fost destul de slab tot timpul. Iar în anii care au urmat intervenției din 2015, chiar dacă liniile de luptă au fost înghețate, regimul a devenit și mai slab. Statul a fost golit de conținut și a fost cedat unor bande și căpetenii de război sub auspiciile diverselor persoane care aveau legături cu familia Assad și acoliții acesteia.
Economia oficială s-a prăbușit, parțial din cauza sancțiunilor și parțial din cauza imposibilității de a atrage investiții. Unul dintre principalele exporturi ale regimului a fost Fenetilina, un drog ilicit. Corupția în rândurile regimului a fost imensă – absolut nimic nu se putea mișca sau întâmpla fără mită. Uneori soldații în termen ai regimului nu erau plătiți sau chiar hrăniți. Comunități precum Alawiții își vedeau tinerii bărbați înrolați în armată și aruncați într-o situație în care privațiunile și moartea erau la ordinea zilei. Regimul pretindea că face parte din „Axa Rezistenței” împotriva Israelului, dar în realitate nu era vorba decât despre o grupare criminală fără ideologie, centrată pe Assad și familia sa, în care toți ceilalți – alawiți din clasa muncitoare, creștini și așa mai departe – funcționau ca și carne de tun. Singurul lucru care a împiedicat o revoltă din interiorul bazei sociale a lui Assad a fost frica de opoziție.
Acesta este contextul evenimentelor din ultimele câteva săptămâni. Gruparea Hezbollah a fost puternic slăbită de Israel, iar Rusia este implicată în Ucraina. Când rebelii au lansat o ofensivă, regimul s-au evaporat. Lipsiți de sprijinul aerian rusesc și cu un moral zero, oamenii au refuzat pur și simplu să moară pentru Assad. Prin urmare, cel care a dus la prăbușirea lui Assad a fost putreziciunea profundă a regimului, nu forța opoziției.
BHASKAR SUNKARA: Ce înseamnă căderea lui Assad pentru Siria în viitor? Există perspective pentru un guvern stabil sau ne putem aștepta la un război civil între diversele grupuri?
ANAND GOPAL: Este prea devreme să facem scenarii de viitor, dar știm un lucru sigur: dictatura lui Assad a fost unul dintre cele mai brutale regimuri ale secolului XXI. Orice va urma va fi mai bun decât ce a fost înainte. Siria a fost prinsă într-un război civil timp de treisprezece ani, și în acest război civil au fost uciși peste 500 000 de oameni și au fost strămutați chiar mai mulți. Acum, pentru prima dată, există o șansă reală ca suferința să ia sfârșit. Iar după cincizeci de ani de dictatură, în care aproape fiecare familie cunoaște pe cineva care a fost ucis sau a dispărut din cauza regimului, sentimentul de catharsis în rândul sirienilor este profund – chiar și în rândul fostei baze sociale a lui Assad.
Contrar propagandei assadiste, nu au existat masacre și nici epurări etnice în teritoriile fostului regim; de fapt, în cartierele creștine căderea regimului a fost sărbătorită. În vremuri pe care le putem considera ca fiind întunecate peste tot în lume, victoria revoluției siriene este un lucru pe care fiecare om de stânga și, într-adevăr, fiecare ființă umană ar trebui să îl sărbătorească.
Asta nu înseamnă că totul va fi roz. În timp ce HTS, grupul care conduce coaliția rebelă, a făcut eforturi mari pentru a se prezenta într-o lumină pozitivă în fața sirienilor și a lumii, acesta are o istorie lungă de suprimare a disidenței în provincia Idlib, colțul de țară pe care l-a controlat în ultimii câțiva ani. Nu există niciun motiv să ne așteptăm ca HTS să instaureze o democrație, cu excepția cazului în care sunt forțați de mișcări populare. Între timp, o altă alianță rebelă, Armata Națională Siriană (SNA), susținută de Turcia, poartă de mai mulți ani un război cu regiunile autonome kurde.
În timp ce HTS este o forță de cadre disciplinată și semiprofesionistă, SNA sunt mercenari și hoți. Joe Biden și Donald Trump au semnalat că nu îi vor sprijini pe kurzi, ceea ce înseamnă că zona autonomă va fi probabil invadată de SNA. Posibilitatea unei epurări etnice a kurzilor, susținută de Turcia, în orașe precum Kobani, este foarte ridicată. În cele din urmă, Israelul profită de situație pentru a distruge depozitele de arme ale Siriei – și, prin urmare, mijloacele țării de a se apăra – în timp ce, eventual, Israelul se extinde de pe Înălțimile Golan și fură și mai mult pământ sirian.
Viitorul pare extrem de neclar. Dar este important să reținem că, timp de cincizeci de ani, a fost efectiv imposibil să faci politică sau să fii politic în Siria lui Assad. Abia acum, odată cu căderea regimului, poate începe cu adevărat lupta pentru democrație.
Articolul a apărut inițial cu titlul Syria: What Comes After the Despot? pe platforma Jacobin și a fost tradus de redacția Platzforma.
Imagine de fundal: Un portret al fostului președinte sirian Bashar al-Assad aruncat la periferia orașului central Hama, după cucerirea zonei de către forțele antiguvernamentale la 7 decembrie 2024. (Omar Haj Kadour / AFP via Getty Images)
