a fost multă lume. la un moment dat majoritatea au degerat de-a binelea. a fost ca într-o viață trecută: cimitirul era închis, fie, deschis. podul este blocat, fie, poftim, treceți, vă dăm podul. dragi cetățeni (!), vă rugăm (!), atenție (!) pentru a vă lăsa să treceți… vă rugăm (!), organizați trecerea celor care ies din cimitir, apoi vom putea (!)…”
– nu vă putem lăsa pe toți să treceți acum, pentru că cimitirul este supraplin și…
– pur și simplu nu trebuia să ucideți, înțelegeți?
e de înțeles, de ce s-a decis cumva să se meargă pe jos, deși pentru a face acest lucru au coborât în pasajul unde era intrarea în metrou, și unde tuna „navalnîi”. oamenii chiar începeau să glumească fiind împreună, râsul este atotcuceritor și toate astea. râdeau. un om foarte caraghios vroia neapărat să strige strigături, una mai amară decât alta, striga sfâșietor, dar vocea i se frângea și hârâia. iar conținutul pe care-l livra, răsuna cam așa: „jos țarul” și apoi „el nu ne este țar”. un grup din trei indivizi care arătau foarte de-ai noștri i-au dăruit tipului ăstuia și amicului său niște burgheri ca să le închidă gurile pentru ceva timp. de fapt, în timp ce stăteau în partea de sus, în apropierea molului, se pare că era chiar pe la mijlocul traseului, au reușit să strige despre tot ce s-a născocit vreodată și să inițieze pe locul popasului îndelungat un memorial. și a fost imediat clar după „navalnîi” din metrou că nu vor fi consecințe pentru asta. „nu războiului”, desigur, se striga drept în fața cordonului. cimitirul nu a fost închis nici la cinci, nici șase și nici la opt. strigau „lăsați-ne să ne luăm rămas bun”. practic nu aveam semnal, unii s-au rătăcit, alții nu s-au găsit.
iar apoi, după o sută de ore, au început să lase să treacă câte o minusculă mulțime o dată la zece ani și tot așa ca de la o etapă la alta – alergând până la următorul cordon și din nou așteptam. un coridor din împrejmuiri, iar în exterior un coridor al omon*ului, la fiecare doi metri era un tip în negru. iar dupa cimitir, pana la stația de metrou borisovo, același lucru. uneori vorbeau între ei.
apoi am auzit o femeie mai în vârstă în apropiere povestind ceva despre „pereți”. au încercat să-și amintească versurile refrenului, dar nimeni din jur nu știa melodia. am îngânat eu ceva nervos.
apoi au început să cânte ceva undeva mai în față, apoi „schimbări”, apoi au cântat „pereții”. am auzit pentru prima dată „orchestrica micii speranței” interpretată de veteranii de pe bolotnaia la una dintre aniversările bolotnăi, pe când încă nu era din epoca antichității.
apoi, când toată lumea a înghețat de-a binelea, oamenii cu copii s-au adunat împreună și au cerut să li se facă un coridor. și a luat-o la sănătoasa cortegiul de cărucioare, iar în spatele cărucioarelor cei cu copii pe umeri. era un fel de respect inuman, desigur.
mulți ajungeau la următorul punct de privire al următorului melodii și se întorceau și spuneau „nu, va dura încă foarte mult timp”, „va fi până la unu noaptea” și așa mai departe. dacă e să te uiți la acest traseu pe hartă, poți să (futu-ți) din minți. când nu știi unde este intrarea, căci nu este după acel colț, nici după celălalt, și nici după celălalt. dar harta nu se încărca pe telefoanele nicicui.
Nu se știe de ce, deasupra intrării în cimitir se află doar jumătate din ceea ce ar trebui să se afle acolo în mod normal și arată astfel: «boris // cimi». încadrat. tot acolo erau șapte sticle cu apă și parcă, nu se cade așa, ei bine, era complet în acord cu impresia că încadrarea era necesară pentru șapte aleatori dintre primii, iar noi, în general, nu mai trebuia să ne scoatem cheile din buzunare, totul este posibil. prima situație din viața mea când puteam avea absolut orice în geantă și detectorul de metale nici măcar nu s-ar fi clintit în direcția ei.
cu ce loc au gândit ei, dar pur și simplu prima chestie în cimitirul borisov este alexei navalnîi. oamenii țin minte absolut totul. și rațuște și cocorași. și există un loc special pentru ei acolo. și movila de flori de pe mormânt. alunecau în noroi, un angajat al cimitirului le adună și le aranja ceva mai sus pe cealaltă parte. zăbovitul este interzis, desigur. dar în cimitir nu există cel puțin împrejmuiri (și nici loc pentru ele). iar noi când stăteam și așteptam afară, ne-am sprijinit așa cumva în ele, ca să fie clar că și o mulțime mai mică, dacă ar fi vrut le-ar fi demolat în pulă lejer, sunt de fapt foarte fragile, chiar și în cazul unui coridor.
și apoi în imediata apropiere a metroului un memorial lângă casă. fotografii, lumânări, flori în zăpadă. multe flori în zăpadă.
Îmi mai aduc aminte, nici nu știu de ce, bucățele din zona de pe vremea celor una-două vizite, când a fost convenit mitingul în marîino, toată lumea, desigur, a mers în dumbrava marîino, apoi se întorceau, zece ani de-a lungul liniei fără internet și încă zece minute pe jos până nicăieri. nici măcar nu-mi amintesc motivul, doară că imediat după nemțov, am citit scrisoarea lui oleg**, era toamnă și trebuia să-l găsești în mulțime pe bîkov lângă tribună și să spui „acum e rândul dumneavoastră”.
și mă întreb, cineva doar trebuie să trăiască în toate aceste case de-a lungul fragmentelor de traseu, trebuie să se fi găsit între visători, pentru că era zgomot, oamenii deschideau ferestrele. iar de acolo „dați-ne voie să trecem”, „le e frică de un erou mort”. aș vrea să mă uit din punctul acela din care mănânci supă, la etajul cinci, și afară are loc ceva.
în general, totul este făcut la repezeală, în tonul „în numele tuturor sfinților, numai să nu se întâmple ceva”. ei, așa era mulțimea. nu avea nevoie de ceva, doar lăsați-o să-și ia rămas bun. pe alocuri se înfuria vizibil din cauza asta. dacă ar fi la fel și din alt motiv, ar fi chiar înfricoșător. iar mai mergi și mai târăște-te până la duba pentru arestați printre îngrăditului înzăpezitului nicăieri.
și între „rusia va fi fericită” și „inima noastră cere schimbări” eu pur și simplu, „nu aș vrea să vă stric dispoziția” și tac.
chiar și acest „nu vom muri sub putin”, ca să zic așa, discutabil, dar fie și așa. în general, nu mi-a cam ieșit despre „luatul de rămas-bun” sau ceva de genul. e greu să-ți iei rămas bun în formație, ca într-un grajd, și fără zăboviri. Și totuși, încerc să spun altceva, „se pare că montatorul acestor zile – un neputincios înșiruitor de dezastre… după noi vin măcelarii noștri”.
Pur și simplu, va trebui să mă întorc mai târziu, da. deși, în acel loc, totuși, este puțin probabil să scap de senzația că voi fi „sub amenințarea armei”, pentru că eram sub amenințarea armelor. dar cumva barem fără mâinile sus.
și în timp ce ne apropiam de cimitir în marș forțat și iar trebuia să mai așteptăm pentru a câta oară, m-am dat la o parte să fumez, să nu dea fumul peste mulțime, m-am urcat pe un morman, iar acolo stătea cocoțat un ofițer omon. m-a privit și mi-a spus: așa nu vă ajunge vouă o pușcă. și am fost atât de șocată încât m-am uitat la el și i-am răspuns: mă bucur că înțelegeți asta. bine, am eu un revolver ascuns într-un vis vechi, dar ce mare scofală. apoi lumea s-a mișcat iar și am mers de-a lungul crestei mormanului de zăpadă, iar polițistul a luat-o din urma mea, m-a sprijinit de cot și m-a condus până la următorul punct de așteptare, să nu cădeți cumva, că de veți cădea ehei – și a plecat. Mama i-a glumit ceva în urmă. mă gândesc că chiar n-ar fi avut nimic împotrivă dacă aș fi avut un revolver. îmi pare că ar fi tras în aceeași direcție, dacă ceva. îmi pare doar. Cât de mult ne lipsește o pușcă, adevărat că.
*trupe speciale ale poliției
**fratele mai mic al lui alexei navalnîi
Traducere Teodor Ajder
Poemul a fost publicat inițial pe pagina Mămăliga de Varșovia.
