În acest eseu, istoricul și teoreticianul politic Ilia Budraitskis arată că Rusia lui Putin se află astăzi în avangarda unui „moment fascist” global. Acest „moment fascist” este reprezentat de generalizarea individualismului de piață ca logică a statului, el combină încrederea în violența goală și disprețul pentru orice universalism cu fatalismul „destinului istoric” și cu dorința de a restabili ierarhia de caste a societății.
Rusia lui Vladimir Putin și „momentul fascist” al lumii
„Un moment fascist” – așa putem caracteriza starea actuală a lumii. Nu este vorba doar de susținerea tot mai mare pentru extrema dreaptă în Europa și America Latină, de ascensiunea autoritarismului chinezesc sau de practicile regimului lui Vladimir Putin, care încă continuă războiul criminal din Ucraina.
Fascizarea, pe care o definesc ca un angrenaj complex al logicii instituțiilor de stat, a dinamicii mișcărilor politice și a psihologiei maselor, reprezintă o erupție spre exterior a unei tendințe imanente societății de piață în ansamblul ei.
Fascismul nu se prezintă în formele istorice familiare din prima jumătate a secolului XX, el nu „renaște”, deoarece, prin definiție, îi lipsește continuitatea istorică și nu a fost niciodată un proiect ideologic coerent. Dimpotrivă, fascismul se bazează pe estetizarea istoriei, din care subiectele și imaginile sunt extrase în mod arbitrar pentru a se potrivi necesităților curente ale imaginației politice. Istorismul îi este străin cu atât mai mult ca idee care presupune mișcarea lumii spre un viitor mai bun. Fascismul nu pornește de la ceea ce este potrivit sau dezirabil, ci de la ceea ce este real – o stare de fapt care se reproduce în mod constant, deoarece natura umană, bazată pe lupta nemiloasă și pe dorința de a domina, rămâne ea însăși neschimbată. Ca și acum un secol, „momentul fascist” din ziua de azi face totul ca aceste principii de bază ale comportamentului în economia de piață să fie totale, extinzându-le la politică, societate și relații internaționale.
Statele și culturile, la fel ca și persoanele, se află într-un conflict permanent, care se reproduce constant în timp.
Astfel, potrivit narativei oficiale a lui Putin, Rusia, de la un secol la altul, se află într-o luptă cu Occidentul agresiv, iar „marea cultură rusă” este una din armele principale în această luptă.
Ucraina, conform acestui concept, nu are o identitate esențială independentă și reprezintă un proiect artificial, o „anti-Rusia” (așa cum o definește Putin) a cărei singură rațiune de a fi este să acționeze ca un „berbece al Occidentului”, menit să distrugă Rusia.
Povestită astfel, această istorice nu conține nimic nou: fiecare eveniment nu face decât să repete un arhetip cunoscut de mult timp. Timpul se mișcă într-un cerc al „eternei reîntoarceri” în care agentivitatea individuală sau colectivă este nulă, iar oamenii trebuie să se supună puterii absolute a destinului.
Mitingul și concertul din 22 februarie 2023.
A existat oare cel de-al Doilea Război Mondial?
Acest mod de timp corespunde exact „dispariției sensului istoriei” în „capitalismul târziu” postmodern, despre care vorbea Fredric Jameson. Analizând mecanismele culturii de masă, el arată că consumul acesteia, bazat pe ruperea oricărei legături între imagini extrase din contexte și epoci diferite, este asemenea percepției unei persoane schizofrenice. „Sistemul nostru social modern”, scria Jameson, „a început să își piardă capacitatea de a se agăța de trecutul său, începând să trăiască într-un prezent repetitiv, într-o situație de schimbare repetitivă care anulează tradițiile pe care formațiunile sociale anterioare le păstraseră cumva” (1).
Această concluzie se referea la situația de la începutul anilor ’90, când răspândirea universală a principiilor neoliberale ale pieței fără restricții era însoțită de declarații privind „sfârșitul istoriei”. În „lupta civilizațiilor” geopolitice de astăzi, fiecare având propria sa „esență” neschimbată, asistăm la adevăratul sfârșit al istoriei. Avem în vedere istoria ca idee de devenire, în care nimic nu este veșnic și în care există întotdeauna orizontul unui alt viitor care redefinește și anulează ordinea existentă a lucrurilor. În acest sens, două explicații concurente ale lumii de după căderea Zidului Berlinului, cea a lui Francis Fukuyama și cea a lui Samuel Huntington, au fost conectate – și ajungem astfel la un înțeles al sfârșitului istoriei ca o ciocnire nesfârșită a civilizațiilor.
Această absență a istoriei se bazează pe reprimarea, din memoria colectivă, a evenimentelor care aveau statutul fundamental de a împărți timpul în „înainte” și „după”. Evenimente după care lumea, cu percepțiile și valorile sale, nu mai poate fi aceeași. „Momentul fascist” contemporan înseamnă eliminarea definitivă a două astfel de evenimente care au definit anterior sensul istoric al secolului XX: Revoluția rusă din 1917 și cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă primul eveniment ne-a reamintit de capacitatea celor oprimați de a-și schimba radical „destinul” pe cont propriu, cel de-al doilea ne atenționează despre necesitatea de a evita repetarea experienței monstruoase a războiului global.
Reflecția asupra celui de-al Doilea Război Mondial a dat naștere unui întreg set de idei morale și de instituții internaționale pe care, cu toate rezervele, a fost construită până de curând lumea modernă sau, mai precis, sentimentul nostru de „normalitate”. Chiar și criticile cele mai radicale ale acestei ordini a lucrurilor se refereau totuși, cumva, la un set de concepte care se bazau oricum pe lecțiile celui mai distructiv război din istorie – condamnarea necondiționată a agresiunii militare, drepturile universale ale omului și inadmisibilitatea oricărei forme de rasism. Această critică rămânea pe terenul „normalității”, deoarece în acest fel ea dezvăluia inconsecvența dintre realpolitik și norma general recunoscută a ordinii mondiale. Intervențiile militare occidentale în Afganistan sau Irak, care erau de fapt de natură agresivă, au fost acoperite de declarații „umanitare” sau explicate prin apărarea împotriva amenințării teroriste ori prin necesitatea de a răspândi democrația. A fost, pentru a folosi expresia lui Hannah Arendt, o „ofensă morală de tip vechi”, sau pur și simplu ipocrizie, care nu a căutat să creeze noi norme, ci le-a manipulat pe cele vechi.
Invazia rusă în Ucraina a realizat o adevărată ruptură cu această normalitate prin respingerea vocabularului de concepte familiare. Fără să propună un nou limbaj universal, Rusia lui Putin și-a propus ceva mai grav – să facă din relativismul absolut noua normă, redefinind constant conceptele de pe o poziție de forță. Conceptul de „lume multipolară” folosit de Kremlin se bazează pe interpretarea că argumentele morale sau istorice nu se referă la niciun limbaj comun și sunt reduse la calitatea de simplu atribut al puterii unui anumit stat. „Dispariția sensului istoriei”, menționată mai sus, se exprimă în jocul cu imagini dezistoricizate nu mai la nivelul culturii populare, ci în cadrul ideologiei de stat.
De exemplu, propaganda oficială rusă se referă de fapt la orice dușmani externi sau interni ca fiind „fasciști”, în timp ce „antifascismul” este proclamat ca parte a unei identități rusești distincte. Mai mult, narațiunea ideologică a lui Putin prezintă, în general, invazia Ucrainei ca pe o repetare a celui de-al Doilea Război Mondial, cu „antifasciștii” ruși confruntându-se cu Occidentul „fascist”. Astfel, amintirea unui război care nu ar trebui să se repete niciodată se transformă în opusul său: ne amintim de isprăvile acelui război pentru a le repeta din nou și din nou. „1941-1945: îl putem repeta” – așa cum a fost formulat succint pe autocolantele patriotice cu care milioane de ruși s-au obișnuit să-și decoreze mașinile la 9 mai în ultimii ani.
Reflecția asupra celui de-al Doilea Război Mondial a dat naștere unui întreg set de idei morale și de instituții internaționale pe care, cu toate rezervele, a fost construită până de curând lumea modernă sau, mai precis, sentimentul nostru de „normalitate”. Chiar și criticile cele mai radicale ale acestei ordini a lucrurilor se refereau totuși, cumva, la un set de concepte care se bazau oricum pe lecțiile celui mai distructiv război din istorie – condamnarea necondiționată a agresiunii militare, drepturile universale ale omului și inadmisibilitatea oricărei forme de rasism. Această critică rămânea pe terenul „normalității”, deoarece în acest fel ea dezvăluia inconsecvența dintre realpolitik și norma general recunoscută a ordinii mondiale. Intervențiile militare occidentale în Afganistan sau Irak, care erau de fapt de natură agresivă, au fost acoperite de declarații „umanitare” sau explicate prin apărarea împotriva amenințării teroriste ori prin necesitatea de a răspândi democrația. A fost, pentru a folosi expresia lui Hannah Arendt, o „ofensă morală de tip vechi”, sau pur și simplu ipocrizie, care nu a căutat să creeze noi norme, ci le-a manipulat pe cele vechi.
Invazia rusă în Ucraina a realizat o adevărată ruptură cu această normalitate prin respingerea vocabularului de concepte familiare. Fără să propună un nou limbaj universal, Rusia lui Putin și-a propus ceva mai grav – să facă din relativismul absolut noua normă, redefinind constant conceptele de pe o poziție de forță. Conceptul de „lume multipolară” folosit de Kremlin se bazează pe interpretarea că argumentele morale sau istorice nu se referă la niciun limbaj comun și sunt reduse la calitatea de simplu atribut al puterii unui anumit stat. „Dispariția sensului istoriei”, menționată mai sus, se exprimă în jocul cu imagini dezistoricizate nu mai la nivelul culturii populare, ci în cadrul ideologiei de stat.
De exemplu, propaganda oficială rusă se referă de fapt la orice dușmani externi sau interni ca fiind „fasciști”, în timp ce „antifascismul” este proclamat ca parte a unei identități rusești distincte. Mai mult, narațiunea ideologică a lui Putin prezintă, în general, invazia Ucrainei ca pe o repetare a celui de-al Doilea Război Mondial, cu „antifasciștii” ruși confruntându-se cu Occidentul „fascist”. Astfel, amintirea unui război care nu ar trebui să se repete niciodată se transformă în opusul său: ne amintim de isprăvile acelui război pentru a le repeta din nou și din nou. „1941-1945: îl putem repeta” – așa cum a fost formulat succint pe autocolantele patriotice cu care milioane de ruși s-au obișnuit să-și decoreze mașinile la 9 mai în ultimii ani.
Mitingul și concertul din 22 februarie 2023.
Un proces fără subiect
În acest mod „fascismul” și „antifascismul” devin sinonime cu perechea „prieten-dușman”, care, conform faimoasei definiții a lui Carl Schmitt, reprezintă baza politicii. Pentru Schmitt, această înțelegere a politicului însemna că toate conceptele morale și juridice nu au o semnificație regulatoare independentă și sunt redefinite constant în situații de conflict. Prin cochilia goală a „normei”, susținea Schmitt, pătrunde adevărata sursă a dreptului – suveranul care ia decizii.
Anume aceasta a fost baza justificării pe care Schmitt o oferă pentru lichidarea extrajudiciară în masă a oponenților politici de către Hitler în 1934, cunoscută sub numele de „noaptea cuțitelor lungi”. În opinia lui Schmitt, acte precum cel de a ieși din limitele statului de drept nu oferă un răspuns moral (cum ar trebui să se decidă), ci un răspuns politic (cine ar trebui să decidă).
În „momentul fascist” contemporan, însă, suveranul nu face istorie, ci reafirmă arhetipul.
În februarie 2022, atunci când justifica necesitatea lansării așa-numitei „operațiuni militare speciale” Putin insista asupra caracterului său impus prin constrângere. El nu a avut „altă alegere” și nu a făcut decât să se supună destinului și să reia confruntarea dintre Rusia și Occident, care apare astfel ca un „proces fără subiect”.
În această combinație paradoxală de voluntarism și fatalism, putem vedea legătura profundă dintre fascismul contemporan și raționalitatea neoliberală. Subiectul neoliberal recunoaște imposibilitatea de a schimba circumstanțele care îi dictează voința, dar, în același timp, acționează ca un decident, alegând în mod constant cea mai bună opțiune de comportament în condiții asupra cărora nu are nicio putere. Astfel, fiecare dintre deciziile sale particulare devine o modalitate de a se sustrage deciziei adevărate și de a recunoaște imposibilitatea de a atinge arbitrariul maxim, „suveranitatea” absolută.
Acțiunea constantă și neîntreruptă este modul de operare al agentului economiei de piață, care trebuie să reacționeze constant la circumstanțe și să accepte realitatea ca pe o multitudine de provocări externe.
Această realitate îi apare ca ceva de nerecunoscut și haotic, lipsit de conexiune și direcție internă.
Activitatea individului capitalist are un caracter rațional în raport cu întregul care este irațional. Un astfel de iraționalism la nivelul vieții private se găsește în tensiune cu sistemul democrației liberale, care presupune un fel de consens general asupra raționalității tuturor lucrurilor. Pierderea totală a acestui orizont al rezonabilului – adică a noțiunii (oricât de vagi) de interes comun și de creștere progresivă a moralității colective – conduce la extinderea fatalismului la nivel politic.
Fascismul nu înseamnă nimic mai puțin decât extinderea individualismului de piață ca logică a statului.
Lumea se transformă astfel într-o arenă a competiției nemiloase nu numai între diferite centre de putere, ci și între tipuri de conștiință particulariste și omogene. Aleksandr Dughin, cel mai cunoscut și mai consecvent ideolog al statului lui Putin, în lucrarea sa în mai multe volume Noomahia, a creat o întreagă teorie a „logosului” diferitelor civilizații. Fiecare civilizație, potrivit lui Dughin, posedă un arhetip unic de gândire, o imagine proprie a lumii, care este de natură anistorică și care este reprodusă inconștient de-a lungul mileniilor. De exemplu, există o legătură directă între ritualurile druizilor celți și psihanaliza lui Lacan, datorită existenței „Logosului francez”. Politica externă a Chinei sau particularitățile regimului politic din India urmează, de asemenea, conștiința particulară a civilizațiilor lor, ale căror trăsături de bază au rămas neschimbate. Conștiința nu se află într-o stare de devenire și nu este universală, ci repetă în mod constant aceleași mișcări în cadrul civilizației sale. Dughin se autodefinește ca fiind platonician, dar platonismul său se reduce doar la faptul că el crede că ideile sunt eterne și imobile, dar nu au calitatea de adevăr absolut – la urma urmei, „adevărul” rusesc nu este niciodată același cu cel japonez sau arab. Valorile superioare, spirituale, pe care statul le cere cetățeanului transmit acestuia din urmă necesitatea de a se supune necondiționat destinului colectiv.
Astfel, la începutul anului 2023, guvernul rus a anunțat începerea introducerii pe scară largă, în școli și universități, a unui program de cursuri reunite sub denumirea comună „ADN-ul Rusiei” (rus. ДНК).
În mod caracteristic, abrevierea ДНК a fost compusă aici din cuvintele ”cultură spirituală și morală” (rus. «духовно-нравственная культура»), dar prin faptul că reproduce acronimul ADN, unește în mod direct biologia și cultura. Sarcina unuia dintre cursurile principale, „Fundamentele statalității rusești”, care este obligatoriu în toate instituțiile de învățământ superior din țară, este formulată ca fiind necesitatea de a „depăși decalajul dintre identitatea reală a unei persoane și realizarea acestei identități”. Apartenența inconștientă, exprimată în limbaj și norme de comportament, ar trebui să devină o apartenență conștientă, așa încât persoană să aibă calitatea de sistem integral. Această memorie a apartenenței continuă să fie prezentă în mod biologic, ca să spunem așa, dar până acum a fost dislocată din conștiința majorității tinerilor, care se află încă sub influența culturii occidentale ostile. Cu ajutorul coerciției de stat, „ADN-ul” cultural este activat, iar cetățeanul se regăsește pe sine, amintindu-și de destinul său.
Cultura este înțeleasă, în această concepție, ca o proprietate înnăscută a cărei sarcină este de a proteja națiunea ca un corp unificat, consolidând-o în fața concurenței cu alte culturi (care sunt și ele, de fapt, specii biologice). O astfel de fidelitate față de biologie, care creează o armonie a corpului și a mentalului, este în același timp cea mai bună investiție în propria persoană. După cum susține programa cursului, națiunea este „capital uman”, care crește mereu pe măsură ce „își înțelege identitatea”. În mod revelator, tendința de autocreștere a capitalului în această abordare corespunde unei stări imobile de conștiință identică cu arhetipul său civilizațional.
Avem în fața noastră un exemplu extrem, extrem, a ceea ce György Lukács a definit ca fiind „obiectivarea conștiinței” – adică adoptarea de către conștiință a unei forme de marfă, transformarea individului într-o marfă printre alte mărfuri. „Capitalul uman” – un concept împrumutat direct din jargonul neoliberal – înseamnă cel mai înalt nivel de reducere a ființei umane la forma de marfă abstractă. Cetățenii cu o conștiință identică care este egală cu unitatea lor biologică (rasială, în versiunea anterioară, hitleristă) sunt transformați în capitalul pe care îl deține statul-civilizație. Statul devine astfel o formă de capital, expresia directă a acestuia. Fascismul se bazează pe depășirea și distrugerea instituțiilor politice și a drepturilor civile, care mediază relația dintre individ și stat și împiedică dispunerea nelimitată a oamenilor ca și capital.
Fascismul între abstract și concret
În mod paradoxal, fascismul ca puterea abstracției nu este în contradicție cu ura fascistă față de drepturile „abstracte” ale omului sau față de dreptul internațional. Încă conservatorii de la începutul secolului al XIX-lea au criticat Iluminismul și Revoluția Franceză ca fiind triumful unor principii abstracte care derivă din rațiune și nu se bazează pe experiența istorică. Așa cum scria Joseph de Maistre: „I-am văzut pe englezi, francezi și ruși, dar nicăieri nu am întâlnit un Om” (2). Omul abstract creat de Iluminism este lipsit de forma originală transmisă de strămoși și moștenită în tradițiile culturale și de stat (adică „codul cultural”, așa cum îl definește astăzi propaganda rusă). O astfel de persoană are drepturi inalienabile, deoarece aparține umanității ca o comunitate unică și, prin urmare, afirmă universalismul ca principiu. În același timp, recunoașterea universală a individului îi conferă acestuia libertatea de alegere, inclusiv a propriei sale identități.
Rasismul fascist este îndreptat împotriva tuturor celor care reprezintă abstracția întruchipată și se revoltă împotriva formelor tradiționale. Simbolul acestei lipse de formă a fost, pentru fascism în diferite momente, evreii secularizați, cu pasiunea lor pentru ideile universaliste, sau slavii ca agenți ai bolșevismului antistatal (3). Pentru fasciști, toate aceste forțe ale haosului erau concentrate în principalul adversar, clasa muncitoare organizată, cu adeziunea acesteia la ideile de egalitate socială și solidaritate internațională. În general, frica de masele dezrădăcinate și dezorganizate, care se lasă conduse de emoții imediate a jucat un rol-cheie pentru toate mișcările fasciste (4). Revenirea ierarhiei castelor, în care fiecare își cunoaște locul și se supune destinului său natural, rămâne, într-o formă sau alta, principalul proiect al fascismului, imaginea sa despre viitorul dorit.
Astăzi, în propaganda extremei drepte, locul „omului abstract” este ocupat în mod predominant de musulmani, ca migranți fără adăpost sau adepți ai ideilor unui „califat” global, precum și de persoanele LGBT+ și trans care își redefinesc liber genul. În Rusia lui Putin, care acționează ca avangardă a „momentului fascist” global, orice exprimare publică a identității LGBT+ este o infracțiune penală, iar schimbarea sexului este complet interzisă. Cetățeanul trebuie să fie concret în apartenența sa, iar locul său în viață prin faptul nașterii trebuie să fie ferm stabilit în ierarhia formelor sociale. Statul, conform sloganului al lui Putin, este vârful acestei ierarhii patriarhale – o „familie de familii” unită sub autoritatea paternă a liderului națiunii. „Occidentul colectiv” este proclamat principalul inamic al Rusiei, ca purtător al „liberalismului” universalist, cu principiile sale privind drepturile omului și libertatea de alegere individuală. Obiectul urii sunt „elitele liberale globale” care distrug „valorile tradiționale” – în primul rând, Occidentul însuși.
În opoziție cu aceste elite invizibile, cu planurile lor secrete de a crea un „biomecanism uman” golit de adevărata sa esență naturală, Rusia lui Putin își exprimă solidaritatea cu toate forțele de ultra-dreapta din lumea occidentală. Astfel, sprijinul Kremlinului pentru Trump sau Le Pen nu este de natură oportunistă, ci ideologică și programatică.
Critica Occidentului, înrădăcinată în tradiția reacționară rusă, se combină în mod paradoxal cu occidentalo-centrismul. La fel ca în secolul al XIX-lea, astăzi „Occidentul colectiv” din imaginarul politic rusesc rămâne singurul subiect real de la care Rusia imperială cere recunoașterea ca un egal. Retorica „anticolonială” a lui Putin și „turnura” declarată spre Est nu trebuie să înșele – ele sunt doar instrumentele de presiune necesare pentru ca, în cele din urmă, Rusia să își ocupe poziția care i se cuvine printre națiunile europene dominante. Pentru a atinge acest obiectiv Rusia trebuie să readucă Occidentul la adevăratele sale fundamente spirituale și să îl facă să își amintească de tradiția sa.
Mai recent, pe fundalul războiului în curs de desfășurare din Ucraina, Vladislav Surkov, unul dintre ideologii Kremlinului, a publicat un articol provocator în care a prezis viitoarea creare a unui ”Nord Mare” – o triplă alianță a Rusiei, Statelor Unite și Europei, construită pe principii de egalitate, care va domina lumea. Drumul spre această alianță va fi lung, crede Surkov, dar este inevitabil datorită moștenirii romane mesianice comune.
Imperiul și imperialismul
Ideea că imperiul ar fi „destinul” Rusiei, singura formă posibilă de existență a acesteia, rămâne unul dintre principiile cheie ale ideologiei oficiale a lui Putin. În paradigma conservatoare rusă (descrisă cel mai viu în secolul al XIX-lea de Konstantin Leontiev), forma imperială a fost definită ca existând în afara timpului: spre deosebire de statele-națiune moderne, imperiul nu se străduiește să atingă perfecțiunea și egalitatea, ci, dimpotrivă previne ca „diversitatea” nesfârșitelor diferențe de clasă și culturale să fie înghițită de istorie.
Povara imperiului, după cum susținea Leontiev, este de a rezista progresului și de a păstra un echilibru al diferențelor care apare ca fiind atemporal. Totuși, această inamovibilitate a imperiului ca formă a creat întotdeauna nevoia unei mobilități constante a granițelor sale. Pentru a rămâne neschimbător, imperiul trebuie să se străduiască în permanență să se extindă în exterior, crescându-și teritoriul. Această expansiune externă permanentă este cea care, așa cum scria același Vladislav Surkov, ajută la menținerea stabilității politice prin „exportul de haos” și „anexarea de noi teritorii”.
În această interpretare, ideea arhaică, antică, de imperiu coincide complet cu imperialismul, un fenomen al modernității și al sistemului capitalist. Chiar și Rosa Luxemburg a considerat imperialismul ca fiind un fenomen predeterminat de însăși structura acumulării de capital, care are nevoie în mod constant să își depășească propriile limite și să exproprieze teritorii și modele economice care nu sunt încă incluse în economia capitalistă (5).
În lucrarea sa „Originile totalitarismului” (6), Hannah Arendt dezvoltă această linie de gândire a imperialismului ca precursor direct al fascismului european. În viziunea Hannei Arendt, imperialismul înlocuiește ideea politică a statului ca o comunitate bazată pe acord cu logica economică a expansiunii continue. Imperialismul nu implică extinderea granițelor comunității politice, ci creează o frontieră impenetrabilă între metropolă și colonie. Puterea politică, a cărei sarcină anterioară era de a preveni violența în interiorul țării, devine un instrument al violenței necontrolate în afara ei. Identitatea de putere și violență stabilită de imperialismul european se întoarce apoi în inima Europei sub forma deportărilor și a lagărelor de exterminare. Practicile coloniale de exterminare în masă și de dezumanizare a populațiilor subjugate devin practici ale statului totalitar pe teritoriul său intern.
Astfel, imperialismul afirmă granițele insurmontabile dintre exterior și interior, dar le face în același timp fluide și contingente. Expansiunea imperialistă rusă în Ucraina începând cu 2014 a fost însoțită de crearea unor „republici populare” fictive, care erau complet dependente de Moscova, însă regimul lor juridic era net diferit. În timp ce până în 2022, Rusia lui Putin a rămas un regim autoritar care a recurs doar la o represiune selectivă, în Donețk și Luhansk, violența grupurilor armate afiliate liderilor locali a fost practic nelimitată. Odată ce a început invazia pe scară largă a Ucrainei, transformarea regimului rus într-o dictatură brutală deschisă a fost însoțită în mare măsură de exportul acestei culturi a violenței de la periferie către centrul imperial.
Fascizarea statului, care înlocuiește politica (adică instituțiile democratice și statul de drept) cu economia (expansiunea și concurența fără restricții), începe adesea tocmai în zonele opace, periferice. După cum arată Michael Mann (7), în Italia, după Primul Război Mondial, mișcarea fascistă a fost deosebit de puternică în regiunile de frontieră nordice cu populații mixte și statut teritorial disputat. Activiștii Mișcării pentru drepturile civile în SUA din anii 1960 vedeau, în violențele poliției îndreptate asupra minorității afroamericane trăsături fasciste combinate cu democrație și drepturi civile pentru majoritatea albă (8).
Astăzi, în Uniunea Europeană, cu valorile sale liberale declarate oficial, migranții și refugiații trăiesc într-o realitate juridică diferită, în care rasismul ia de fapt o formă instituționalizată. La nivel global, Rusia, ca țară care ocupă o poziție de graniță între centru și periferie, a devenit „veriga slabă” a capitalismului neoliberal și a fost prima care realizează tendința sa latentă spre fascism.
„Momentul fascist” ca împlinire a modernității
Această tendință, care combină tensiunea descrisă mai sus între interior și exterior, este atât o accelerare a capitalismului neoliberal, cât și o formă de critică a acestuia. Resentimentul anti-occidental, care este unul dintre principalele motive ale propagandei lui Putin, include adesea o critică a „neoliberalismului radical”, iar „colectivismul” particular al poporului rus este pus în contrast cu „individualismul” occidental. În mod similar, populiștii europeni de dreapta denunță „elitele globaliste” care distrug modul de viață al oamenilor ordinari.
Cu toate acestea, fascismul din prima jumătate a secolului XX a fost chiar mai radical și a atacat direct „capitalismul plutocratic”, oferind o alternativă sub forma unei „comunități populare” corporatiste care depășea conflictele de clasă.
„Momentul fascist” de astăzi s-a născut din „prezentul etern” neoliberal și se deosebește de fascismul clasic prin absența completă a unui orizont utopic, oricât de reacționar ar fi acesta. Cu toate acestea, la fel ca în urmă cu un secol, fascismul se naște din lipsa de sincronicitate a capitalismului, din coexistența în cadrul aceleiași realități a unei experiențe diferite a timpului. Este vorba despre ceea ce Ernst Bloch numea „simultaneitatea non-simultanului”.
Bloch a susținut că nazismul german a permis intrarea în arena politică a unor grupuri sociale intermediare care nu se încadrau în modernitate și ale căror viziuni asupra lumii erau, ca să spunem așa, „în urma” epocii lor (9). Cu toate acestea, această „înapoiere” nu este doar o parte legitimă a unei modernități complexe, ci se dovedește a fi capabilă să conducă tendințele sale interne, până atunci ascunse.
În zilele noastre, extrema dreaptă, cu apelurile sale de a „recupera” o anumită armonie pierdută a statului-națiune, reprezintă atât o reacție la contradicțiile capitalismului neoliberal, cât și o expresie a curentului său principal. „Modernitatea” noastră contingentă se manifestă în întregime în măsura în care scoate la lumină tot ceea ce a fost depășit anterior, ceea ce a fost tratat recent ca fiind arhaic și o relicvă a trecutului.
În urmă cu două decenii, critica de dreapta prezenta globalizarea ca o amenințare la adresa suveranității naționale și era prezentată de către curentul liberal occidental drept o încercare neputincioasă de a bloca nașterea unui viitor în care nu vor exista bariere în calea liberei circulații a bunurilor și a persoanelor.
Astăzi, putem afirma că globalizarea neoliberală s-a dovedit a fi un pas necesar pe drumul către de-globalizare și extinderea logicii concurenței de piață la nivelul statelor într-o nouă și minunată „lume multipolară”. Rusia post-sovietică, care în anii 1990 a fost un teren de testare pentru reformele radicale ale pieței, a sintetizat apoi raționalitatea neoliberală supremă și ideologia sa reacționară anti-liberală sub forma unui regim neofascist. Acest regim nu oferă lumii un proiect alternativ și nici nu deschide orizontul unui viitor comun, chiar dacă înfricoșător. Dimpotrivă, acest regim este în întregime înrădăcinat în prezent ca „oroare fără sfârșit”, acționând ca o concentrare a „momentului fascist” al lumii.
REFERINȚE:
(1). Fredric Jameson, Postmodernism and Consumer Society, în The Cultural Turn: Selected Writings on the Postmodern, 1983–1998 (Verso, 1998), p. 20.
(2). Joseph de Maistre, Considerations on France, trans. Richard A. Lebrun (Cambridge University Press, 1994), p. 53.
(3). Carl Schmitt. Roman Catholicism and Political Form. Bloomsbury Academic, 1996.
(4) Ishay Landa. Fascism and the Masses. The Revolt Against the Last Humans, 1848-1945. Routledge, 2019.
(5). Люксембург Р. Накопление капитала. Том I и II. М.-Л., 1934
(6). Hanna Arendt. The Origins of Totalitarianism (Meridian, 1962), p.124.
(7). Michael Mann. Fascists. Cambridge University Press, 2004.
(8). Alberto Toscano. Late Fascism. Verso, 2023.
(9). Ernst Bloch. The Heritage of Our Times.Polity, 2009
Acest text a fost scris pentru colecția „Oameni și demoni”, ed. de Ekaterina Degot și David Riff, care va fi publicată în curând în limba engleză și a apărut inițial, în limba rusă, pe platforma Syg.ma
Traducere din limba rusă: redacția PLATZFORMA.
Imagine de fundal: Vladimir Putin la concertul din Lujniki din 22 februarie 2023.
Alte articol ale lui Ilia Budraitskis publicate pe PLATZFORMA.
Alegerile în Rusia: un plebiscit fără alternativă.
Contradicțiile politicii culturale rusești: conservatorismul ca instrument al neoliberalismului.
Nașterea și moartea ”lumii ruse”: istoria unui concept
Decolonizarea Rusiei: cum, de către cine, în ce fel?
