”Lumea rusă” este unul din elementele cheie a ideologiei putiniste utilizat pentru a justifica intervenția militară în Ucraina. Cercetătorul Ilia Budraitskis analizează genealogia acestui concept.
În discursul său în ajunul războiului Vladimir Putin a numit Ucraina ca fiind ”parte indivizibilă a propriei (a Rusiei.V.S.) noastre istorii, culturi, a spațiului nostru spiritual”. Din această afirmație rezulta o concluzie militaro-politică directă: hotarele ”spațului spiritual” trebuie să coincidă în mod exact cu granițele statului rus.
Ideea acestei congruențe a culturii și armatei, a statului și limbii, a identității naționale și cetățeniei – cunoscută ca fiind doctrina ”lumii rusești” a fost dezvoltată în mod consecvent de Kremlin pe parcursul ultimelor două decenii. Astăzi ea s-a transformat definitiv într-un element cheie al justificării războiului agresiv și a negării dreptului la existență a unui întreg popor. Ce stă în spatele conceptului ”lumea rusă” și cum a apărut acesta?
Expresia ”lumea rusă” apare în mediul intelectual rus încă în anii 1990 ca răspuns la nevoia unei definiții mai largi a identității ruse, ce ar fi putut fi contrapusă ideilor naționaliste și revanșarde. Totuși, deja către începutul anilor 2000 ”lumea rusă” capătă un conținut nou și se transformă treptat în doctrină oficială de stat. În octombrie 2001, vorbind în cadrul Congresului Mondial al Compatrioților, Putin explică, pentru prima oară așa cum înțelege el această doctrină: ”lumea rusă” înseamnă ”milioane de oameni care vorbesc, gîndesc și simt rusește” și care locuiesc în afara hotarelor Federației Ruse.
Apartenența la ”lumea rusă”, conform lui Putin, e un act voluntar, o chestiune ce ține de ”autoidentificarea spirituală”. Ținînd cont de faptul că ”Rusia s-a angajat cu hotărîre pe o cale a integrării în comunitatea și economia mondială, compatrioții noștri au toate posibilitățile de a-și ajuta Patria în dialogul său constructiv cu partenerii externi”.
Din acest discurs al lui Putin este clar că, la acel moment, acesta era mai degrabă interesat de ”cei care simt rusește” în Londra, Paris sau New York decît de cei din Donbass sau Kazahstanul de Nord.
Mai trebuie să amintim că anul 2001 este anul de miere al lui Putin cu Occidentul: Rusia sprijină activ operațiunea militară a SUA în Afganistan, iar în interiorul țării sînt promovate reforme economice liberale, inclusiv reforme orientate spre atragerea investițiilor străine. În acest fel termenul ”lume rusă” încă este înțeles ca unul ce desemnează diaspora influentă și bogată ce poate deveni un avantaj concurențial pentru Rusia în contextul globalizării.
Însăși ideea ”lumii ruse” ca ”resursă umană și culturală” pe piața mondială a fost descrisă în detalii și mai devreme, în anul 2000, de către polit-tehnologul Petru Șcedrovițkii, un apropiat al Kremlinului. Șcedrovițkii conceptualizează ”lumea rusă” în cheie umanitar-tehnologică și o contrapune în mod direct scenariului sîrbesc al ”soluției prin forță a problemelor teritoriale și etno-culturale”.
Către mijlocul anilor 2000 Rusia lui Putin își găsește nișa în economia mondială ca furnizor de materie primă. În aceste condiții dezvoltarea ”resurselor culturale” ale ”lumii ruse” nu mai este o prioritate.
În același timp victoria ”revoluțiilor colorate” în Georgia în 2003 și în Ucraina în 2005 subminează serios dominația politică a Moscovei în spațiul ex-sovietic. Miza Kremilinului pe reprezentanții elitelor locale nu aduce roade, iar răcirea treptată a relațiilor cu Occidentul necesită un efort informațional constant.
Din acest moment ”lumea rusă” este definită în totalitate în funcție de interesele statului: populația vorbitoare de rusă din străinătatea apropiată trebuie să devină un instrument de influență, iar simpatiile pentru Rusia, istoria și cultura ei (și anume pentru Rusia în calitate de moștenitoare a Uniunii Sovietice) trebuie în mod necesar transformate în sprijin pentru politica sa externă.
Pentru a realiza aceste scopuri la mijlocul anilor 2000 sînt create proiecte precum Fundația ”Lumea Rusă”, postul de televiziune Russia Today (RT), Institutul pentru Democrație și Cooperare. Tot atunci, în baza centrului cultural de pe lîngă Ministerul Afacerilor Externe este creată o nouă agenție federală – Rossotrudnicestvo”. Fiecare dintre aceste proiecte are de îndeplinit funcții specifice în promovarea puterii soft rusești. Astfel, RT îi revine rolul de a furniza ”știri alternative” prin contestarea pozițiilor mass-media occidentale și promovarea unor interpretări ale evenimentelor care convin Kremlinului. Institutul pentru Democrație și Cooperare a creat o rețea de experți conservatori, care au promovat idee că Rusia lui Putin ar reprezenta un bastion de apărare a Europei adevărate de ”liberalismul stîngist” și de feminism.
În acest context, ”lumea rusă” este înțeleasă nu doar ca o comunitate internațională a tuturor celor care vorbesc în limba rusă, ci ca un corp de ”valori”, promovarea cărora corespunde intereselor statului.
Se întîmplă procesul pe care cercetătoarea Vera Agheeva îl numește ”securizarea lumii rusești” – influența culturală nu mai este aproape deloc separată de ”securitatea națională” și apărarea de amenințările externe.
Este simbolic că, încă în 2008, șeful-adjunct al Statului Major Rus, Aleksandr Burutin, salutînd crearea Institutului pentru Democrație și Cooperare, sublinia importanța acestuia în ”războaiele informaționale”, obiectul cărora îl constituie ”oamenii și viziunea lor despre lume”.
Într-o asemenea interpretare distincția dintre ”puterea soft” (moale) și ”puterea tare” (forța, inclusiv militară) este nesemnificativă și fragilă: conținutul ”lumii rusești” – limba, cultura, conștiința unei legături cu Rusia – devine doar o nouă armă într-un război invizibil.
Din punctul de vedere al Kremlinului, ”lumea rusă” nu este decît un răspuns la expansiunea Occidentului care ar fi utilizat noțiuni precum ”alegeri democratice” sau ”drepturile omului” ca instrumente de slăbire a Rusiei.
Din această interpretare reieșea că nici o ”valoare” nu poate avea sens și conținut autonom, ci este condamnată cu necesitate să fie un instrument al diverselor interese naționale. Și dacă orice activist pentru drepturile omului sau opozant în interiorul Rusiei era definit ca fiind un agent al influenței occidentale, atunci orice purtător al culturii ruse dincolo de hotarele Federației Ruse trebuia să se transforme în agent al influenței politice rusești.
După anexarea Crimeii și începutul conflictului în Donbass în 2014, ”lumea rusă” se lipsește definitiv de orice indiciu de putere și devine o construcție ideologică iredentistă – adică un program de re-unificare a ”teritoriilor istorice” pierdute, dacă nu în componența Federației Ruse, atunci măcar în orbita prezenței militare și politice a acesteia. ”Lumea rusă”, așa cum explica în unul din discursurile sale patriarhul Kirill, este ”o civilizație aparte, de care aparțin oameni care se identifică cu diverse nume – ruși, ucraineni, belaruși”.
Apartenența la ”lumea rusă”, în acest fel, nu mai reprezintă o alegere personală, ci e predestinată de soartă – de origine și de teritoriu. Vladislav Surkov, strategul Kremlinului, afirmă că ”lumea rusă” se găsește acolo unde oamenii ”apreciază cultura rusă, au frică de armele rusești și îl respectă pe Putin”. Adică, a fi parte a ”lumii ruse” înseamnă să fii supus al lui Putin într-o formă sau alta, să recunoști puterea acestuia și să i te supui.
E greu să găsim o formulă care ar rezuma și ar arăta mai clar eșecul tuturor concepțiilor precedente a ”lumii rusești” ca instrument de putere soft: Rusia nu poate fi iubită pur și simplu din cauza culturii ei înalte, modelul său politic și social nu sînt atractive pentru nimeni – dar ea e capabilă să impună frică prin intermediul puterii sale militare.
Toate instituțiile statului care au fost reponsabile, pe parcursul a zeci de ani, de construcția ”lumii rusești” au lucrat inutil și s-au dovedit a fi mecanisme ordinare de ”valorificare” a unor enorme resurse bugetare.
Printre pierdanții morali se numără și Biserica Ortodoxă Rusă de care, la începutul războiului, s-au separat momentan milioane de enoriași în Ucraina. Eșecul ”lumii ruse” ca strategie a puterii soft e legat nu doar de corupție – în primul rînd acesta se datorează viziunilor despre lume profund antidemocratice ale elitelor de stat ruse, care sînt profund convinse că oamenii ordinari nu pot și nu trebuie să fie în stare, în orice condiții, să își aleagă o soartă proprie.
Adevărata ”lume rusă” – zecile de milioane de oameni din afara Federației Ruse care vorbesc în limba rusă sînt percepuți nu ca parteneri egali în cadrul unui dialog ci ca un ”activ” al statului, pe care aceasta îl gestionează și pe care îl poate folosi în interesele sale.
Astăzi această ”lume rusă” a devenit, în cel mai direct sens al cuvîntului, prizonier și victimă a statului rus care poartă un război criminal. Anume ucrainenii vorbitori de rusă au murit sub bombele rusești în Mariupol și Harkov ori și-au abandonat casele și au devenit refugiați. Logica Kremlinului astăzi s-a redus, de facto, la o formulă strașnică: dacă ”lume rusă” nu poate fi subordonată, atunci nu rămîne decît să fie nimicită.
Iar asta înseamnă că, dacă limba și cultura rusă au un viitor, acesta poate fi construit doar pe ruinele statului putinist.
Articolul lui Ilia Budraistskis (Илья Будрайтскис) a apărut inițial cu titlul ”Рождение и гибель «русского мира»: к истории одного понятия” pe portalul POSLE.media.
Articolul a fost tradus din limba rusă de Vitalie Sprînceană.
Proiectul POSLE reprezintă o inițiativă a unor activiști și activiste, cercetători și cercetătoare din Rusia, Ucraina și alte țări, mulți dintre care au părăsit Rusia după începerea agresiunii militare rusești.
Proiectul poate fi sprijinit aici.
