În ce constă particularitatea noii Concepții a politicii externe a Rusiei și care este rolul ei? De ce a ajuns retorica propagandiștilor de la televizor să fie preluată în documentele diplomatice oficiale? Profesorul Vyacheslav Morozov de la Universitatea din Tartu explică nuanțele diplomației rusești.
– Ce reprezintă această Concepție a Politicii Externe a Rusiei? Care este funcția și obiectivul acestui document? Pentru cine este el destinat?
– Concepția Politicii Externe a Federației Ruse este un document destinat în primul rând altor țări. Acesta explică, pentru alte state ale lumii, elementele majore ale politicii externe a Rusiei. Este un instrument pe care Rusia îl folosește pentru a comunica mesaje și se încadrează în aceeași serie de mesaje din care fac parte și câteva declarații cheie făcute de Putin. Un exemplu clasic ar fi discursul de la München din 2007, care oferă o anumită înțelegere a peisajului internațional, precum și a intereselor Rusiei și oferă unele indicații despre modul în care Rusia intenționează să acționeze în viitorul apropiat.
Concepția mai are o altă funcție. Pentru birocrația de stat aceasta joacă mai degrabă rolul unei colecții de citate decât cel al unui manul de instrucțiuni. În cazul în care apare o situație în care e nevoie să fie descrisă poziția Rusiei în materie de politică externă, orice birocrat poate să deschidă Concepția și să aleagă termenii și expresiile cele mai potrivite pentru fiecare caz concret în parte.
„Rusia așa și nu a reușit să se îndepărteze de eurocentrism: ea încă își dorește recunoaștere și acceptare din partea Europei”
Cât privește privește politica externă a Rusiei ca atare, Concepția joacă un rol foarte mic în determinarea modului în care va arăta diplomația rusă în realitate, deoarece procesul de luare a deciziilor, în special în domeniul politicii externe, este extrem de centralizat.
Toate deciziile legate de direcțiile și prioritățile descrise de Concepție țin de atribuțiile președintelui rus.
Având în vedere că, în prezent, ar fi corect să îl numim pe președintele Putin ca fiind un suveran absolut, este în întregime în puterea sa să stabilească cursul strategic al politicii externe.
Concepția, deci, nu stabilește direcțiile strategice ale politicii externe rusești ci mai degrabă nu face altceva decât să îl explice. De asemenea, Concepția va fi utilizată pentru a clarifica și legitima deciziile președintelui. În același timp, președintele însuși ar putea recurge la Concepție atunci când își redactează deciziile. În afară de președinte, și subalternii săi vor recurge la Concepție pentru a prezenta omologilor lor punctele lor de vedere cu privire la evoluțiile mondiale.
– Oare Concepțiile anterioare au îndeplinit același rol? Ori s-a schimbat în ultimii ani?
– Prima Concepție de politică externă a Rusiei a fost adoptat în 1993. La acea vreme, ea a jucat rolul clasic de document strategic care stabilea cursul politicii externe a țării și funcționa ca un ghid pentru diplomați. Concepția din 1993 era pro-occidentală și în mod clar eurocentrică: aceasta proclama drept prioritate cooperarea Rusiei cu cele mai importante și mai dezvoltate țări occidentale, considerând în același timp periferia globală (Sudul global) ca fiind o zonă de conflict care ar putea genera amenințări.
Trebuie să avem în vedere faptul că politica Rusiei în anii 1990 era haotică: aceasta putea trece rapid de la un occidentalism naiv la o politică de autosuficiență (deja consolidată sub Primakov). Deși conceptul a stabilit inițial un curs strategic în politica externă, direcția politicii externe ca atare s-a schimbat foarte repede după aceea.
Odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin la începutul anilor 2000, Concepția Politicii Externe a început să se transforme într-un document care trimite semnale în primul rând Occidentului. Deja în 2000, Concepția a fost actualizată, dar ca spirit aceasta era foarte similară cu versiunea anterioară. În 2008, după discursul de la München al lui Putin, a fost publicată noua Concepție a Politicii Externe care era foarte diferită în ceea ce privește conținutul său de Concepțiile anterioare.
Pentru prima oară, în Concepția din 2008 remarcăm turnura Rusiei către o politică anti-occidentală. Din acest moment, rolul documentului se schimbă și el. Acum Concepția un document care trimite semnale țărilor occidentale cu privire la politica externă a Rusiei.
– Orientarea anti-occidentală a Concepției Politicii Externe rămâne, dar acum putem observa că a crescut ponderea retoricii agresive în acesta. În Concepție apar cuvinte și expresii extrem de dure folosite pentru a descrie atitudinea Rusiei față de Occident. De ce a fost transferată retorica propagandiștilor de la televizor în documentele oficiale ale statului?
– Unica explicație logică este războiul. Această schimbare retorică a avut loc pentru că Rusia a început să afirme că ea este nevoită să se apere pentru asupra ei era pregătit un atac. Găsim asta în documentul însuși: în lume este în desfășurare un nou tip de război hibrid, în cadrul căreia SUA folosesc Ucraina ca instrument pentru propria agresiune împotriva Rusiei. Drept consecință vedem această trecere la o retorică agresivă, care este construită în jurul conceptelor de „state- civilizații”, „lumea rusă” și „lumea multipolară”. În această retorică citim poziția unui stat care consideră că a fost tratat în mod nedrept pentru o perioadă lungă de timp, iar nedreptatea ar fi ajuns în cele din urmă la agresiune, iar acum acest ripostează împotriva agresiunii.
„În lumea văzută de autorii Concepției, nu există loc pentru cooperare, deoarece toată lumea concurează cu toată lumea, iar cei slabi sfârșesc prin a se supune celor mai puternici”.
Este important să remarcăm faptul că nivelul retoricii agresive a politicii externe rusești a crescut treptat începând cu 2008. Concepțiile din 2008 și 2013 încă reușeau să mențină un ton relativ corect din punct de vedere politic; Concepția din 2016 este deja foarte diferită, iar Concepția din 2023 nu este nici măcar timidă în utilizarea limbajului. Acesta explică în mod clar care sunt intențiile agresive ale Occidentului și ce anume va face Rusia pentru a se apăra.
– Noua Concepție a politicii externe rusești se referă la necesitatea de a acționa pe baza Cartei ONU, în timp ce modelul de ordine internațională bazată pe reguli este respins de Federația Rusă. Este aceasta doar o contradicție aparentă? Ce înseamnă acest lucru?
Fac referință aici la P.22, alin. 4: „Mecanismul de formare a normelor juridice internaționale universale trebuie să se bazeze pe voința liberă a statelor suverane, iar ONU trebuie să rămână forumul principal pentru dezvoltarea progresivă și codificarea dreptului internațional. Promovarea în continuare a conceptului de ordine mondială bazată pe reguli poate avea drept efect distrugerea sistemul juridic internațional dar și alte consecințe periculoase pentru omenire”.
– Aceasta nu reprezintă o contradicție nici în ceea ce privește Concepția, nici în ceea ce privește retorica Rusiei. Conceptul de „ordine mondială bazată pe reguli” a apărut în limbajul politicii externe rusești relativ recent, ca o traducere directă a termenului englezesc „rule-based order„. Semnificația sa este explicată la punctul 9 din Concepție. Aici este menționată ONU, apoi se afirmă că „Sistemul juridic internațional contemporan se află în pericol: un grup restrâns de state încearcă să îl înlocuiască cu conceptul de ordine mondială bazată pe reguli (impunerea de reguli, standarde și norme, care nu au fost elaborate cu participarea egală a tuturor statelor interesate)„.
Are loc un împrumut al conceptului din lexicul politic occidental, în care acest concept joacă un rol similar, dar mai difuz – se presupune că ordinea mondială modernă existentă, care este în general benefică pentru Occident, funcționează în continuare în interesul tuturor statelor și contribuie deopotrivă la prosperitatea acestora.
Ce se întâmplă în documentul rusesc? Acesta preia noțiunea de „ordine mondială bazată pe reguli” și argumentează că este vorba de retorica goală a Occidentului care impune lumii o ordine de care beneficiază doar SUA și sateliții săi – în esență vorbim de un sistem imperialist (termenul însuși nu este folosit, dar vedem în schimb multă critică la adresa neocolonialismului).
De fapt, noțiunea de „ordine mondială bazată pe reguli” descrie în Concepție încercările SUA de a domina în mod unilateral. Dar același document afirmă că nu mai este posibil ca SUA să mențină o „ordine mondială bazată pe reguli”, deoarece lumea a devenit multipolară. În ciuda acestui fapt, SUA continuă să se agațe de hegemonia sa. De altfel, „hegemonia” este, de asemenea, o inovație terminologică în viziunea 2023.
„Vedem în Concepție o încercare de a construi o nouă identitate pe o bază imperială. O astfel de identitate implică faptul că există o ierarhie a diferitelor grupuri și culturi, în vârful căreia se află cultura rusă.”
Din punctul de vedere al Kremlinului, formula „ordine mondială bazată pe reguli” este, dacă să vorbim în termeni marxiști simpliști, o falsă conștiință pe care SUA o impune tuturor celorlalți pentru ca aceștia să accepte dominația americană. Rusia nu acceptă acest lucru, așa că proclamă apărarea unei „adevărate ordini mondiale”, în care toate statele sunt cu adevărat egale, așa cum garantează Carta ONU. Deoarece Rusia este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, cu drept de veto, această ordine mondială este în primul rând în avantajul său.
– Carta ONU consacră anumite prevederi normative pe care statele membre ale ONU nu le pot încălca (de exemplu, invadarea teritoriului unui alt stat suveran). Această normativitate și rolul disuasiv al Consiliului de Securitate s-au găsit în criză după invazia americană în Irak. Pe de altă parte, structura ONU este în mod clar construită pe principiul dominației „marilor puteri” și al echilibrului intereselor acestora. Putem spune că Rusia alege unul dintre aceste modele ONU?
– Da, Rusia favorizează unul dintre principiile pe care se bazează ONU. Dreptul internațional ca atare este caracterizat de un grad ridicat de incertitudine, deoarece se bazează pe un compromis între principiul suveranității și necesitatea cooperării internaționale, iar aceasta include și limitarea suveranității în interesul păcii și securității internaționale. Cu toate acestea, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate se află într-o poziție specială, deoarece au drept de veto. Această regulă derivă din ideea unui „Concert al marilor puteri”, sau a unei ordini mondiale bazate pe consensul marilor puteri (eng. great power management). În lucrarea The Anarchist Society, Headley Bull scrie despre Concertul Marilor Puteri ca fiind una dintre instituțiile societății internaționale, alături de dreptul internațional, diplomația, războiul și echilibrul puterilor.
Această abordare datează încă de la Congresul de la Viena din 1815 și a fost consacrată în Carta ONU după cel de-al Doilea Război Mondial, când învingătorii și-au consolidat dominația în treburile mondiale.
Conceptul de „concert al marilor puteri” se potrivește cel mai bine Rusiei, deoarece presupune că fiecare mare putere este responsabilă de ordine în zona sa de influență, că așa-zisele mari puteri se înțeleg între ele la nivel global și că ele încearcă să nu intervină în zonele de influență ale celorlalte. Deoarece aceasta pare a fi starea ideală pentru Rusia, aceasta susține Carta ONU. În plus, în Carta ONU, există și articolul 51, care garantează dreptul statelor la autoapărare. Acest drept este menționat de două ori în Concepția Politicii Externe a Rusiei, dar fără o referire specifică la „autoapărare” – se pare că redactorilor Concepției le-a fost teamă să acuze în mod deschis Ucraina de agresiune împotriva Rusiei. Dar aceasta este menționată destul de clar în afirmațiile despre un nou tip de război hibrid care ar fi început împotriva Rusiei, iar Rusia ar fi forțată să se apere împotriva Occidentului, care o atacă printr-o țară dependentă. Referințele din Concepție la articolul 51 din Carta ONU ar trebui interpretate în acest context. Carta ONU consacră și alte principii: egalitatea suverană a statelor, principiul neintervenției și interzicerea războiului de agresiune. Toate aceste principii sunt încălcate de Rusia, ceea ce îi vulnerabilizează propria poziție. Toată lumea înțelege acest lucru, dar, în afara Occidentului, puțini sunt cei care doresc să își afecteze relațiile cu Rusia. În plus, orice proiect de reformă a ONU este condamnat dinainte din cauza pozițiilor ireconciliabile ale puterilor conducătoare, fiecare dintre ele încercând să își asigure poziția cea mai avantajoasă. Prin urmare, fiecare parte continuă să își exercite dreptul de veto. În același timp, există puțin sprijin direct pentru acțiunile Rusiei – după cum se poate vedea, de exemplu, din votul Adunării Generale a ONU.
– Noul document vorbește în mod constant despre o „lume multipolară”. De ce această expresie nu a fost prezentă în conceptele anterioare? În plus, tema unei lumi multipolare este însoțită de sintagma „stat-civilizație”. Ce înseamnă aceasta?
– Termenul de ”lume multipolară” apare pentru prima dată în Concepția din 2000, dar numai ca obiectiv strategic, iar apoi, în 2008, în expresia „multipolaritate emergentă”. Este ulterior înlocuit de un alt termen, „policentricitate”, care este utilizat în toate Concepțiile până în 2023. Conținutul sintagmei continuă să se schimbe, iar în 2016 se vorbește deja despre existența unei lumi policentrice.
Această lume policentrică ar provoca nemulțumirea SUA și a aliaților săi: influența lor slăbește, ei încep să se agațe de vechea lor putere, iar acest lucru duce la destabilizare. Astfel, din punctul de vedere al Rusiei, această noțiune reflectă conținutul principal al politicii mondiale: Occidentul se împotrivește creării unei lumi multipolare, în timp ce Rusia, împreună cu China și alte țări, afirmă multipolaritatea pentru a obține drepturi egale pentru toate statele pe scena internațională. Înlocuirea multipolarității cu policentricitatea la începutul anilor 2000 poate fi explicată prin faptul că cuvântul ”multipolaritate” a fost asociat cu politicile lui Primakov și cu orientarea Rusiei către o retorică antioccidentală. Acum, politica Rusiei a devenit mai agresivă, iar retorica sa mai deschisă, astfel că s-a decis revenirea la termenul „multipolaritate”.
„Un moment relevant este și utilizarea termenului „străinătate apropiată” în Concepție…Acest termen are acum un sens imperial și afirmă superioritatea Rusiei”.
Termenul de „stat-civilizație” este legat de multipolaritate. „Statul-civilizație” se revendică de la o viziune a Rusiei ca fiind o unitate de popoare diferite, legate între ele printr-o identitate civilizațională comună. Pe de o parte, discursul civilizațional din Concepție indică faptul că liderii ruși contemporani nu au o simpatie deosebită pentru naționalismul etnic. În discursurile recente ale lui Putin se vede cu ochiul liber că acesta încearcă să evite retorica naționalistă, vorbind în mod constant despre diferitele popoare din Rusia. Atunci când ”își permite” să menționeze poporul ucrainean, Putin vorbește despre acesta cu respect, dar totodată nu uită să adauge că poporul ucrainean face parte din aceeași comunitate civilizațională. Prin urmare, conceptul de „lume rusă” din acest document este folosit în sens civilizațional: lumea rusă este reprezentată de toți cei care au legătură cu Rusia. Nu este vorba neapărat de etnicii ruși.
Astfel, asistăm la o încercare de a construi o nouă identitate pe baze imperiale.
O astfel de identitate se construiește pe modelul că există o ierarhie a diferitelor grupuri și culturi, în vârful căreia se află cultura rusă.
În același timp, această identitate, la fel ca orice identitate imperială, este deschisă și gata să accepte alte popoare și culturi doar dacă acestea recunosc supremația culturii ruse și a poporului rus ca popor formator de stat. Această abordare se opune ideii de suveranitate națională a „națiunilor mici” (pentru a folosi acest termen incorect din punct de vedere politic).
Națiunea ucraineană nu se încadrează în niciun caz în definiția unei națiuni mici, dar din perspectiva imperialismului rus, națiunea ucraineană este cu siguranță o „națiune mică”. Conform poziției Rusiei, națiunea ucraineană poate exista doar într-o legătură civilizațională comună cu națiunea rusă. Dacă ucrainenii se îndepărtează de Rusia, ei se transformă într-un apendice al Occidentului, de care nimeni nu are nevoie și își pierd identitatea. Acest lucru este valabil nu numai pentru Ucraina, dar și pentru Belarus, Kazahstan și Asia Centrală în ansamblu, precum și pentru popoarele care trăiesc pe teritoriul Rusiei. Acestora li se dă de înțeles că istoria, identitatea și memoria lor sunt legate de Rusia și de civilizația sa și că, în afara Rusiei, aceste popoare și-ar pierde specificul național și civilizațional, ar fi colonizate și ar înceta să mai existe.
De asemenea un alt moment interesant al Concepției este utilizarea termenului „străinătate apropiată”, care pentru o perioadă de timp a fost exclus din limbajul politic oficial. În timp ce în anii ’90 termenul reflecta într-o oarecare măsură realitatea moștenită de la Uniunea Sovietică, acum are un sens imperial și afirmă superioritatea Rusiei.
Cu alte cuvinte, în lupta dintre principiile naționale și cele imperiale, cel imperial este acum câștigător. Declarația lui Putin potrivit căreia „granițele Rusiei nu se termină nicăieri” reprezintă o expresie a acestui principiu imperial.
– Putem oare spune că imperiul cu care se confruntă Rusia este reprezentat de Statele Unite, care este principalul destinatar al Concepției Politicii Externe?
– Bineînțeles că da. Dacă ne uităm la structura documentului, în lista de priorități regionale, pe primul loc se află străinătatea apropiată, apoi statele cu diferite grade de prietenie, iar la final se vorbește despre statele din Europa, care sunt numite sateliți ai SUA (Uniunea Europeană nu este menționată deloc). Europa este recunoscută ca având o anumită subiectivitate potențială, care se va realiza atunci când se va elibera de dominația SUA și va recunoaște dreptatea Rusiei. Țările anglo-saxone sunt discutate în continuare, și anume SUA și aliații săi, Marea Britanie, precum și Canada, Australia și Noua Zeelandă.
Când vine vorba de Sudul global, apare o retorică anticolonială și emancipatoare. Această turnură discursivă a avut loc în discursul lui Putin din 30 septembrie, în care acesta a folosit cuvântul „hegemonie” de cel puțin cinci ori, a vorbit mult despre colonialism și a încercat să construiască o legătură între lupta Rusiei împotriva dominației occidentale în Ucraina și lupta împotriva colonialismului în Sudul global. Potrivit Concepției Politicii Externe, Rusia pretinde că ar fi în avangarda mișcării globale anticoloniale, însușindu-și o parte din moștenirea sovietică.
Este demn de remarcat faptul că Uniunea Sovietică, cu sprijinul său pentru decolonizare, este prezentată în document ca fiind întruchiparea unei anumite Rusii eterne și neschimbătoare, în timp ce internaționalismul său oficial și ideologia de stânga sunt tăcute cu grijă.
Rezultatul acestor acrobații retorice este imaginea unei confruntări globale dintre imperiul Statelor Unite și popoarele iubitoare de libertate. Apoi, însă, are loc o schimbare ideologică. Aceste popoare, potrivit documentului, nu își doresc autonomie, nu își doresc autoguvernare, nu își doresc democrație, ci luptă identitatea lor civilizațională. La prima vedere, critica imperialismului american pare anticolonială, dar este exprimată în tonuri conservatoare de dreapta și este complementată cu motive civilizaționale și elemente culturale și religioase (familia tradițională, homofobia și alte „valori” pe care statul rus încearcă să le impună atât propriilor popoare, cât și altor popoare). Se presupune că, pe această bază, ar trebui să fie posibilă construcția unui fel de solidaritate globală. Nu aș afirma că aceasta este o retorică cu totul goală – este cu siguranță o acțiune retorică, o mișcare destul de bine gîndită din punctul de vedere al conducerii actuale a Rusiei. Ideile descrise mai sus pot avea susținere, inclusiv în rândul liderilor din Sudul global, ele găsesc rezonanță în rândul celor care critică liberalismul, SUA, NATO, UE și așa mai departe. Totuși, în același timp, sub retorica anticolonială se ascunde politica imperială a Rusiei, care are un interes direct în dezvoltarea unui sistem de relații neocoloniale. Elitele rusești sunt beneficiarii direcți ai acestui sistem; ele doresc să se întoarcă la o stare de lucruri în care marile puteri decid treburile lumii împreună, în timp fiecare dintre ele face ce dorește în periferia sa. Vorbim aici de controlul colonial și ideologic, precum și de exploatarea economică a resurselor naturale și umane.
– Despre ce fel de „atitudini neoliberale” este vorba și de ce Putin le critică: „O formă obișnuită de ingerință în afacerile interne ale statelor suverane a fost impunerea unor politici ideologice neoliberale distructive, care contrazic valorile spirituale și morale tradiționale”?
– Pentru început aș vrea să spun că, personal, am impresia că Concepția Politicii Externe din 2023 a fost scris de oameni noi, care nu au jucat anterior un rol atât de important în acest proces. În comparație cu versiunile anterioare, documentul din 2023 este scris într-un limbaj ceva mai puțin birocratic, iar prezentarea este mai coerentă. Dar, cel mai important, face anumiți pași care nu pot fi întâmplători. De exemplu, utilizarea retoricii anticoloniale, utilizarea termenilor „hegemonie” și „neoliberalism”.
Presupun că cei care au scris conceptul sunt suficient de citiți pentru a avea o închipuire despre cât de răspândită este astăzi critica neoliberalismului, în special în rândul mișcărilor de stânga. Poate că autorii conceptului nu înțeleg foarte bine neoliberalismul (sau pretind că nu-l înțeleg). Dar ei au decis că ar putea, în interesul Rusiei, să direcționeze o critică a neoliberalismului împotriva Occidentului, deoarece această critică vizează într-adevăr adesea imperialismul occidental, globalizarea neoliberală, care amplifică și mai mult inegalitățile globale. Procedând astfel, autorii Concepției preferă să treacă cu vederea faptul că Rusia este un exemplu tipic de hegemon local integrat într-o structură neoliberală globală. Aceștia își îndreaptă critica neoliberalismului exclusiv împotriva Occidentului și, ca urmare, redefinesc noțiunea de neoliberalism.
În Concepția Politicii Externe ruse de politică externă rusă drept ”neoliberalism” sunt prezentate valorile occidentale presupus a fi impuse Rusiei din exterior (inclusiv discursul „părintelui 1 și părintelui 2”, „propaganda homosexuală”, feminismul etc.). Neoliberalismul este astfel prezentat ca o nouă versiune a liberalismului, care este îmbibat cu valorile culturale occidentale și reflectă războaiele culturale privind genul, identitățile queer, inegalitățile rasiale, marxismul cultural și moștenirea sa, precum și postcolonialismul. Pentru autorii acestui concept, orice valori ale Occidentului, inclusiv drepturile omului, drepturile femeilor, drepturile minorităților, devin neoliberalism.
„Sub retorica anticolonială se ascunde politica imperială a Rusiei, care are un interes direct în dezvoltarea unui sistem de relații neocoloniale.”
Interesant, însă, este faptul că Concepția Politicii externe a Rusiei este ea însăși plină de un spirit neoliberal. Conținutul neoconservator și neoliberal coexistă în ea, iar acest lucru nu este deloc nou – să ne amintim de Ronald Reagan.
Conceptul central al Concepției – „concurența loială”, este, de asemenea, folosit pentru a critica Occidentul, care, din această perspectivă, concurează necinstit. ”Concurența neloială” este, de fapt, un termen neoliberal cheie care postulează că toți ar trebui să concureze între ei. Indivizii, statele și națiunile ar trebui să investească în propria dezvoltare, să acumuleze capital și să devanseze pe ceilalți.
Occidentul, potrivit Kremlinului, interferează în acest mecanism de concurență loială dintre state, civilizații și corporații – de exemplu, prin impunerea de sancțiuni și prin împiedicarea corporațiilor rusești să intre pe piața mondială.
În lume, așa cum o văd autorii Conceptului, nu există loc pentru cooperare, deoarece toată lumea concurează cu toată lumea, iar cei slabi sfârșesc prin a se supune celor mai puternici. Atitudinea față de valori este esențialmente formală: acestea sunt necesare doar ca element necesar pentru a uni constelațiile civilizaționale. Prin urmare, „neoliberalismul” a devenit aici un semnificant gol. Vedem că în limbajul politic rusesc acest concept este folosit în același mod în care era folosit conceptul de „democrație”. Pe vremea lui Vladislav Surkov, Rusia a criticat Occidentul pentru că impunea versiunea sa de democrație tuturor. În zilele noastre, să vorbim despre democrație, chiar și despre democrația „suverană”, a devenit destul de incomod, astfel încât se poate critica Occidentul pentru „liberalism”.
În mod ironic criticile la adresa „neoliberalismului” vin dintr-o poziție cât se poate de neoliberală.
De asemenea, este important atragem atenție la eurocentrismul tuturor Concepțiilor de politică externă rusească, inclusiv ultima. Pe de o parte, aceasta e un anti-occidental, la fel ca toate conceptele anterioare, cu excepția celei din 1993. Pe de altă parte, Rusia încă privește Occidentul ca fiind principalul său partener de discuție. Deși Rusia încearcă să dezvolte un dialog cu Sudul global, acest dialog se limitează la critica Occidentului și a politicilor occidentale, adică mesajul principal este în continuare adresat Occidentului. Iar acest mesaj principal este că, dacă Occidentul își revine și lansează o politică „constructivă” față de Rusia, Rusia va fi gata să coopereze cu Europa și să revină la relații de bună vecinătate. Se poate spune că Rusia nu a reușit niciodată să scape de eurocentrism; ea dorește în continuare să fie recunoscută și acceptată de Europa.
– Oare ce ar putea însemna faptul că referințele la necesitatea controlului armelor și la întreaga problemă a dezarmării dispare din noul concept?
– Nu este chiar adevărat, problema controlului armelor este menționată în Concepția din 2023. Dar apare sub următoarea formă: în toate este vina Occidentului, iar noi nu avem nimic de-a face cu aceasta, deoarece nu ne-am retras din niciun acord și suntem gata să restabilim toate acordurile. Din punct de vedere istoric, acest lucru este chiar parțial adevărat: dezmembrarea sistemului de control al armamentului a început cu retragerea SUA din Tratatul privind rachetele anti-balistice (ABM) sub George W. Bush, iar ulterior acest subiect nu a fost în mod clar o prioritate pentru Washington. În circumstanțele tensionate din acest moment este puțin probabil să fie posibilă restabilirea fostului sistem, dar Concepția semnalează faptul că Rusia este pregătită pentru un dialog pe tema armelor și înarmării. Dacă, la un moment dat, situația militară va ajunge la o rezolvare sau la o stabilizare și se va ajunge la un dialog între Rusia și Occident, problema dezarmării va fi probabil una dintre primele. Dar, deocamdată, războiul este în prim-plan și, atât timp cât Ucraina nu este în siguranță, o conversație serioasă între Rusia și Occident pe această temă este imposibilă.
– Oare forma de comunicare intransigentă și de tip ultimatum a Rusiei cu Occidentul o ajută pe aceasta să-și atingă obiectivele?
– Conducerea rusă crede probabil că această formă de comunicare este eficientă. La urma urmei, au încercat-o în decembrie 2021, când au înaintat un ultimatum SUA și NATO. Refuzul SUA și al NATO de a negocia în termenii propuși de Rusia a fost principalul pretext pentru începerea războiului. Acum diplomația rusă continuă aceeași linie. E clar că această formă de comunicare nu va atinge obiectivele declarate, mai ales acum în plin război. Atunci când, la cumpăna anilor 2021-2022 avea loc discuția ultimatumului, au existat voci care cereau ca părțile să se asculte și să fie luată în calcul poziția Rusiei. Toată lumea se temea atunci de un eventual război cu Rusia, dar acum este clar pentru toată lumea că Rusia nu este atât de înfricoșătoare pe cât părea la începutul anului 2022.
Toată lumea înțelege că Rusia nu poate câștiga războiul.
Rusia nu poate câștiga un război împotriva Ucrainei, care este susținută de Occident.
Rusia nu poate câștiga un război mare împotriva SUA.
Rusia poate cuceri unele teritorii, dar nu poate obține o mare victorie.
Prin urmare, tonul ultimativ al Rusiei este total neproductiv: doar o mică parte a comunității de experți ia în serios aceste declarații. Părerea predominantă despre declarațiile rusești este că acestea sunt propagandă sau pur și simplu iraționale. De fapt, așa cum am spus mai devreme, retorica rusă are sens, iar aceasta se reflectă, printre altele, în noua Concepție a politicii externe. Este imposibil să fim de acord cu acest conținut, dar trebuie să lucrăm cu el atunci când ne definim politica pentru moment față de statul rus. Retorica agresivă a Rusiei împiedică cu siguranță ca aceasta să fie înțeleasă. Dar profesioniștii ar trebui să fie capabili să vadă dincolo de retorică, lăsând deoparte agresivitatea. Sperăm cu toții că va exista o schimbare în bine în Rusia în viitorul apropiat, dar nu putem amâna elaborarea politicii până atunci. Nu solicit în niciun caz să se adopte o „poziție constructivă” chiar acum, în limbajul documentului în discuție. Dar cel puțin ar trebui să se înțeleagă că există o anumită logică în acțiunile Kremlinului și că aceasta îi permite să obțină succese diplomatice locale. Această logică nu trebuie acceptată deloc, dar fără a o înțelege este imposibilă chiar și o politică de izolare sau îngrădire (eng. containment), ca să nu mai vorbim de elaborarea unor planuri care ar merge și mai departe.
Interviul a apărut inițial pe platforma POSLE.media în limba rusă cu titlul Антизападная по форме, неолиберальная по содержанию și în limba engleză cu titlul Anti-Western in Form, Neoliberal in Content.
Traducere din limbile rusă și engleză: redacția PLATZFORMA.
