DEZBATERI RECENTE

O scrisoare din Kiev către stânga occidentală

Autor: Redacția

Taras Bilous

Scriu aceste rînduri din Kiev, în timp ce orașul este sub asediul artileriei.

Pînă în ultima clipă am sperat că trupele rusești nu vor lansa o invazie la scară largă. Acum nu pot decît să le mulțumesc celor care au divulgat informația către serviciile de informații americane.

Ieri mi-am petrecut jumătate de zi gîndindu-mă dacă ar trebui să mă alătur unei unități de apărare teritorială. În timpul nopții care a urmat președintele ucrainean Volodimir Zelenski a semnat decretul de mobilizare totală, iar trupele rusești s-au deplasat și s-au pregătit să încercuiască Kievul, ceea ce a determinat decizia mea.

Înainte de a-mi prelua postul, aș dori totuși să comunic stîngii occidentale ce cred despre reacția acesteia la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei.

În primul rînd, le sunt recunoscător acelor stîngiști care protestează acum în fața ambasadelor rusești – chiar și celor care au avut nevoie de ceva timp pentru a-și da seama că Rusia este agresorul în acest conflict.

Le sunt recunoscător politicienilor care exercită presiune asupra Rusiei pentru a opri invazia și a-și retrage trupele.

Și sunt recunoscător delegației de parlamentari britanici și galezi, sindicaliștilor și activiștilor care au venit să ne susțină și să ne asculte în zilele de dinaintea invaziei rusești.

De asemenea, sunt recunoscător Campaniei de solidaritate cu Ucraina din Regatul Unit pentru ajutorul acordat pe parcursul mai multor ani.

Acest articol se referă la cealaltă parte a stîngii occidentale. Cei care și-au imaginat „agresiunea NATO în Ucraina” și care nu au putut să vadă agresiunea rusă – cum ar fi filiala din New Orleans a Democratic Socialists of America (DSA).

La Comitetul Internațional al DSA, care a publicat o declarație rușinoasă, și nu au spus măcar un cuvânt critic la adresa Rusiei (le sunt foarte recunoscător profesorului și activistului american Dan la Botz și celorlalți pentru criticile aduse acestei declarații).

Sau la cei care au criticat Ucraina pentru că nu a pus în aplicare acordurile de la Minsk și au păstrat tăcerea cu privire la încălcările acestora de către Rusia și așa-numitele „republici populare”.

Sau la cei care au exagerat influența extremei drepte în Ucraina, dar nu au observat extrema dreaptă din „Republicile Populare” și au evitat să critice politica conservatoare, naționalistă și autoritară a lui Putin. O parte din responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă vă aparține.

Aceste lucruri fac parte dintr-un fenomen mai larg din cadrul mișcării „anti-război” occidentale, numit de obicei „campism” (preferință pentru o tabără) de către criticii de stânga. Autoarea și activista britanico-siriană Leila Al-Shami i-a dat un nume mai puternic: „anti-imperialismul idioților”. Citiți minunatul ei eseu din 2018, dacă nu ați făcut-o încă. Voi repeta aici doar teza principală: activitatea unei mari părți a stîngii occidentale „anti-război” cu privire la războiul din Siria nu a avut nimic de-a face cu oprirea războiului. Aceasta s-a opus doar intervenției occidentale, ignorînd sau chiar sprijinind angajamentul Rusiei și al Iranului, ca să nu mai vorbim de atitudinea lor față de regimul Assad „ales în mod legitim” din Siria.

„O serie de organizații anti-război și-au justificat tăcerea față de intervențiile rusești și iraniene argumentînd că „principalul inamic este acasă”, a scris Al-Shami. „Acest lucru îi scutește de a iniția vreo analiză serioasă a puterii pentru a determina cine sunt de fapt principalii actori din spatele războiului”.

Cu regret, am asistat la repetarea aceluiași clișeu ideologic și în cazul Ucrainei. Chiar și după ce Rusia a recunoscut independența „Republicilor Populare” la începutul acestei săptămîni, Branko Marcetic, un scriitor al revistei americane de stînga Jacobin, a scris un articol dedicat aproape în întregime criticii SUA. Cînd a venit vorba de acțiunile lui Putin, s-a limitat doar la a remarca faptul că liderul rus a „semnalat ambiții nu tocmai binevoitoare”. Serios?

Eu nu sunt un fan al NATO. Știu că după sfîrșitul Războiului Rece blocul și-a pierdut funcția defensivă și a dus politici agresive. Știu că expansiunea NATO spre est a subminat eforturile îndreptate spre dezarmarea nucleară și formarea unui sistem de securitate comună. NATO a încercat să marginalizeze rolul ONU și al OSCE și să le discrediteze ca fiind „organizații ineficiente”. Chiar și așa, noi nu putem aduce înapoi trecutul și trebuie să ne orientăm în funcție de circumstanțele actuale atunci cînd căutăm o cale de ieșire din situație.

Oare de cîte ori și-a amintit stînga occidentală de promisiunile informale ale SUA față de fostul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, cu privire la NATO („nici un centimetru spre est”) și de cîte ori a menționat Memorandumul de la Budapesta din 1994, care garantează suveranitatea Ucrainei? Cît de des a susținut stînga occidentală „preocupările legitime de securitate” ale Rusiei, stat ce deține al doilea cel mai mare arsenal nuclear din lume? Sau cît de des și-a amintit de preocupările de securitate ale Ucrainei, un stat care a fost nevoit să renunțe la armele nucleare, sub presiunea SUA și a Rusiei, pentru o bucată de hîrtie (Memorandumul de la Budapesta) pe care Putin a călcat-o ferm în picioare în 2014? S-au gîndit vreodată criticii de stînga ai NATO că Ucraina este principala victimă a schimbărilor provocate de extinderea ei?

De nenumărate ori, stînga occidentală a răspuns la critica în adresa Rusiei prin menționarea agresiunilor SUA împotriva Afganistanului, Irakului și a altor state. Desigur, aceste state trebuie aduse în discuție – dar cum, mai exact?

Argumentul stîngii ar trebui să fie că în 2003 alte guverne nu au exercitat suficiente presiuni asupra Statelor Unite în privința Irakului. Nu că acum este necesar să se exercite mai puțină presiune asupra Rusiei cu privire la Ucraina.

O greșeală evidentă

Imaginați-vă pentru o clipă că în 2003, cînd SUA se pregăteau să invadeze Irakul, Rusia s-ar fi comportat așa cum au făcut-o SUA în ultimele săptămâni: cu amenințări de escaladare.

Acum imaginați-vă ce ar fi putut face stînga rusă în acea situație, dacă ar fi procedat conform dogmei „principalul nostru inamic este acasă”. Ar fi criticat oare guvernul rus pentru această „escaladare”, spunînd că „nu ar trebui să primejduiască contradicțiile inter-imperialiste”? Este evident pentru toată lumea că un astfel de comportament ar fi fost o greșeală în asemenea caz. De ce nu a fost evident acest lucru și în cazul agresiunii împotriva Ucrainei?

Într-un alt articol din Jacobin de la începutul acestei luni, Marcetic a mers pînă la a spune că Tucker Carlson de la Fox News a avut „perfectă dreptate” în ceea ce privește „criza ucraineană”. Ceea ce a făcut Carlson a fost să pună la îndoială „valoarea strategică a Ucrainei pentru Statele Unite”. Chiar și Tariq Ali, în New Left Review, a citat în mod aprobator calculele amiralului german Kay-Achim Schönbach, care a spus că a-i acorda „respect” lui Putin în privința Ucrainei e „la cost redus, chiar niciun cost”, avînd în vedere că Rusia ar putea fi un aliat util împotriva Chinei. Vorbiți serios? Dacă SUA și Rusia ar putea ajunge la un acord și ar putea începe un nou Război Rece împotriva Chinei ca aliați, ar fi asta ceea ce ne dorim cu adevărat?

Reformarea ONU

Nu sunt un fan al internaționalismului liberal. Socialiștii ar trebui să îl critice. Dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să sprijinim împărțirea „sferelor de interes” între statele imperialiste. În loc să caute un nou echilibru între cele două imperialisme, stînga trebuie să lupte pentru o democratizare a ordinii internaționale de securitate. Avem nevoie de o politică globală și de un sistem global de asigurare a securității internaționale. Pe acesta din urmă îl avem: este vorba de ONU. Da, are o mulțime de defecte și este adesea ținta unor critici întemeiate. Dar putem critica fie pentru a respinge ceva, fie pentru a-l îmbunătăți. În cazul ONU, varianta doi. Avem nevoie de o viziune de stînga asupra reformei și democratizării ONU.

Desigur, acest lucru nu înseamnă că stînga ar trebui să sprijine toate deciziile ONU. Dar o consolidare generală a rolului ONU în rezolvarea conflictelor armate ar permite stîngii să minimizeze importanța alianțelor politico-militare și să reducă numărul victimelor. (Într-un articol anterior, am scris cum ar fi putut ajuta forțele de menținere a păcii ale ONU la rezolvarea conflictului din Donbas. Cu regret, și-a pierdut relevanța). La urma urmei, avem nevoie de ONU și pentru a rezolva criza climatică și alte probleme globale. Reticența multor stîngiști internaționali de a face apel la ea este o greșeală teribilă.

După ce trupele rusești au invadat Ucraina, editorul pentru Europa al Jacobin, David Broder, a scris că stânga „nu ar trebui să își ceară scuze pentru că se opune unui răspuns militar american”. Oricum, aceasta nu a fost intenția lui Biden, așa cum a menționat-o de mai multe ori. Dar o mare parte a stîngii occidentale ar trebui să recunoască în mod onest că a dat-o complet în bară în formularea răspunsului său la „criza ucraineană”.

Perspectiva mea

Voi încheia prin a scrie pe scurt despre mine și despre perspectiva mea.

În ultimii opt ani, războiul din Donbas a fost principala problemă care a divizat stînga ucraineană. Fiecare dintre noi și-a format poziția sub influența experienței personale și a altor factori. Prin urmare, un alt stîngist ucrainean ar fi scris acest articol în mod diferit.

Eu m-am născut în Donbas, doar că într-o familie naționalistă și vorbitoare de ucraineană. Tatăl meu a făcut parte din extrema dreaptă în anii 1990, observînd declinul economic al Ucrainei și îmbogățirea fostei conduceri a Partidului Comunist, cărei i s-a opus încă de la mijlocul anilor 1980. Bineînțeles, el are opinii foarte antirusești, dar și antiamericane. Încă mai țin minte cuvintele sale de la 11 septembrie 2001. În timp ce privea la televizor căderea Turnurilor Gemene, a spus că cei responsabili erau „eroi” (nu mai crede asta – acum crede că americanii le-au aruncat în aer intenționat).

Cînd a început războiul din Donbas în 2014, tatăl meu s-a alăturat batalionului de extremă dreaptă „Aidar” ca voluntar, mama a fugit din Lugansk, iar bunicul și bunica mea au rămas în satul lor care a căzut sub controlul „Republicii Populare Lugansk”. Bunicul meu a condamnat revoluția Euromaidan din Ucraina. Îl susține pe Putin, care, spune el, a „restabilit ordinea în Rusia”. Cu toate acestea, încercăm cu toții să continuăm să vorbim unii cu alții (deși nu despre politică) și să ne ajutăm reciproc. Eu încerc să fiu înțelegător cu ei. La urma urmei, bunicul și bunica mea și-au petrecut întreaga viață lucrînd într-o fermă colectivă. Tatăl meu a fost muncitor în construcții. Viața nu a fost deloc blîndă cu ei.

Evenimentele din 2014 – revoluția urmată de război – m-au împins în direcția opusă față de majoritatea oamenilor din Ucraina. Războiul a ucis naționalismul din mine și m-a împins spre stînga. Vreau să lupt pentru un viitor mai bun pentru umanitate, și nu pentru națiune. Părinții mei, cu trauma lor post-sovietică, nu înțeleg viziunile mele socialiste. Tatăl meu este ironic față de  „pacifismul” meu și am avut o conversație neplăcută după ce am apărut la un protest antifascist cu o pancartă care cerea desființarea regimentului de extremă dreaptă „Azov”.

Cînd Volodimir Zelenski a devenit președinte al Ucrainei în primăvara anului 2019, am sperat că acest lucru ar putea preveni catastrofa care se desfășoară acum. La urma urmei, este dificil să demonizezi un președinte vorbitor de limbă rusă care a cîștigat cu un program de pace pentru Donbas și ale cărui glume au fost populare atît în rîndul ucrainenilor, cît și al rușilor. Cu regret, am greșit. Deși victoria lui Zelenski a schimbat atitudinea multor ruși față de Ucraina, acest lucru nu a împiedicat războiul.

În ultimii ani, am scris despre procesul de pacificare și despre victimele civile din ambele părți ale războiului din Donbas. Am încercat să promovez dialogul. Acum totul s-a dus pe apa sîmbetei. Nu va exista niciun compromis. Putin poate plănui ce vrea, dar chiar de Rusia va cuceri Kievul și își va instaura un guvern de ocupație, noi vom opune rezistență. Lupta va dura pînă cînd armata rusă va pleca din Ucraina și va plăti pentru toate victimele și pagubele sale. 

Prin urmare, ultimele mele cuvinte se adresează poporului rus: grăbiți-vă și răsturnați regimul Putin. Este atît în interesul vostru, cît și al nostru.


Taras Bilous este istoric, editor la Спільне/Commons și activist la asociația Sotsialnyi Rukh.
Articolul a apărut pe platforma platforma Спільне/Commonso platformă de stînga din Ucraina ce scrie pe teme de politică, economie, societate.  
Traducerea a fost realizată de Cristian Doroftei. 

Despre autor

Redacția

Portalul https://platzforma.md (PZF) îşi propune să fie un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică.

Lasa un comentariu