Aparent după alegeri toate partidele se declară mulțumite: chiar învingătoare. Primele cinci care vor compune Puterea următorului legislativ, Parlamentul și Guvernul, se declară chiar victorioase. Cei sub 5% nu mai contează – cine pierde e scos din istorie. Politica e a acelora care înving pentru că politica nu e despre bine și rău, ci despre putere, scrie scriitorul Vasile Ernu.
Cine a pierdut cu adevărat? Au pierdut cetățenii acestei țări – sau marea lor parte. Scena politică arată ruptă în două, fragmentată și sfărâmată. Ca să faci un guvern, o putere unitară care să poată construi ceva e aproape imposibil. Ca să faci o putere cât de cât funcțională e nevoie să inventezi un Frankenstein politic – grupuri cu interese diferite, cu forțe antagoniste lipite și cârpite forțat etc. Un „monstru politic”. Experiența ne arată că astfel de „cârpeli politice” nu durează și dau roade catastrofale. Cazul Convenția Democrată Română (CDR) – poate cea mai proastă guvernare post-90 – ne trezește groază și azi. NU vrem un astfel de viitor – l-am mai avut.
Al doilea lucru, care e poate și mai grav, este problema legitimității. Avem o putere care este legitimată de 33% din populația acestei țări cu drept de vot. Ce drept și ce legitimitate are o astfel de putere să ia decizii majore: să reconfigureze anatomia acestei țări, viitorul ei? Legitimitatea unei astfel de puteri, legale și constituționale că așa e în democrație, are un suport minim.
De ce? Pentru că în noua configurație a puterii din țara aceasta este reprezentat doar unul din trei cetățeni. În diaspora, unul din douăzeci.
Li se poate reproșa simplu: de ce nu s-au prezentat la vot? E dreptul lor. Nu s-au prezentat atunci trebuie să suporte consecințele, să tacă.
Amintesc: votul pentru un partid sau candidat înseamnă transferul de reprezentare politică a intereselor unui individ sau grup.
De ce votează un om ce votează? E greu de explicat pentru că sunt mulți factori în joc. Dar la baza votului se află interesul şi negocierea reprezentării acestui interes. În societate, fiecare individ sau grup de indivizi – adică fiecare clasă socială – pot avea interese foarte diferite. Bancherii au un interes, țăranii şi muncitorii cu totul alt interes; clasa de mijloc un anumit interes, micii întreprinzători alt interes ş.a.m.d.
Interesele deseori sunt în conflict și rareori coincid. Votantul ar fi bine să conștientizeze cărei pături sociale îi aparține, cărei clase sociale, și care sunt interesele lui și cine îi poate reprezenta interesele?
Atenție! Reforma și Justiția se fac mereu, dar mereu în primul rând în interesul grupului sau clasei sociale care deține puterea și care e reprezentată. Abia secundar în „interesul” celor fără putere strict ca un „gard de protecție” pentru a păstra pacea socială și politică. Puterea cedează drepturi „în jos” în măsura presiunilor politice care vin de jos: nu vin, nu oferă. Cum se spune: drepturile nu se oferă, ci se câștigă.
În acest moment, un grup mic, chiar foarte mic, care reprezintă interesele unor grupuri mici, dar puternice, va decide felul în care se va dezvolta țara, va produce mari reforme în numele cui și pentru cine?
De ce nu au ieșit oamenii la vot? Președintele USR, noua speranță a politicii locale, ne explică: „rezultatele complicate arată cât de greu este pentru România să iasă din această logică de pesedism coclit”. Și mai toți cred aceasta: problema e la alegători. Singura problemă a acestei țări – poporul. Practic, în țara aceasta totul merge bine: partidele își fac treaba, instituțiile statului la fel – doar poporul nu se ridică la nivelul așteptărilor. Nu e ascultător, e leneș, e indisciplinat, e necivilizat, are o mentalitate veche etc. – asta auziți zilnic începând cu „intelectualii epocii Băsescu” până la actualul președinte, de la discursurile liderilor de partide până la vocile mainstream ale mass-mediei și spațiului public.
Mesajul lor: „poporul e coclit”, trebuie să schimbăm poporul – poporul nu ne merită. Marea vină pentru tot ce merge prost în țara aceasta este a poporului: schimbăm poporul, cetățenii și totul va fi bine.
Am scris de nenumărate ori că poate cea mai mare problemă a acestei țări este abandonul de către putere, de către stat și instituțiile lui a unui segment imens al populației. Avem un stat cu peste 60 % dintre cetățeni abandonați. Pentru ei nu există stat și instituții care să-i slujească, partide care să vrea să-i reprezinte, programe care să le prezinte interesele și nevoile, pentru ei nu există nici măcar interes electoral. O mică atenție, o mică promisiune. Ei sunt oamenii nimănui – sunt oamenii inutili și abandonați. Ce a oferit „elita nouă” cetățenilor acestei țări, grosul lor: ură, dispreț și abandon.
Pentru ei statul este „minimal”, ceva cu care se intersectează de cinci ori în viață: la naștere, la căsătorie, la școală, la impozite și la moarte – de obicei ca să primească un act sau să plătească ceva. În rest statul nu le oferă mai nimic. De ce să mai vină la vot? Ei sunt scoși în afara câmpului politic.
Partidele și statul a decis să se adreseze unor grupuri foarte mici privilegiate și să le slujească: marelui capital, capitalului mijlociu, clasei de mijloc gălăgioase și grupurilor birocratice care stau la intersecția dintre resursele statului și business. Firește, și structurilor de forță: mai ales cele mai puțin vizibile. Lor și familiilor lor. Adică taman cam 35 % din populația acestei țări. Restul sunt abandonați.
Situația seamănă cu un regim de ocupație care a capturat statul sau ceva medieval unde curtea, aristocrația, boierimea, paza și oamenii acestora au un tratament privilegiat, controlează tot fluxul de putere și resurse, iar restul trăiesc după alte reguli și alte realități, buni doar de muncă ieftină și impozite. Ei sunt resursa pentru clasa privilegiată.
Ce spune toată această situație. Spune un lucru foarte important, fundamental pentru existența acestei țări. În acest moment între putere și popor, dintre aleși și alegători s-a rupt, s-a sfărâmat, s-a dizolvat orice Contract social. Puterea și-a abandonat cetățenii, iar cetățenii nu mai au minimă încredere în ea pentru că nu le mai reprezintă interesele și singura lor formă de a le spune asta este boicotul alegerilor.
Ruptura dintre putere și cetățeni e o prăpastie, e un abis. Și acest abis crește și nu prevestește nimic bun. Până și câinii de pază – presa, experții de tot felul și vocile publice – deveniți de ceva vreme „câini de companie” nu mai pricep realitatea: cântă în unison cu puterea fără a mai înțelege problemele elementare care vin dinspre baza societății.
Cine sunt ei cei care nu votează – cei aproape 70% din cetățenii acestei țări care se află aici sau în exil economic? Cum trăiesc, din ce trăiesc, ce probleme și nevoi au, ce dorințe au? Ce educație primesc, ce sistem de sănătate li se oferă, ce ascensoare sociale și sprijin instituțional primesc?
Nimeni nu-i întreabă, nimeni nu-i reprezintă. Ei știu că sunt pe cont propriu și se descurcă cum pot. Dar cândva, cumva, ei vor vorbi – și tăcerea lor poate deveni un sunet asurzitor. AUR nu e un accident, ci e un avertisment.
Țara asta are nevoie în acest moment de un nou Contract social cu o Române reală, nu iluzorie. Mă tem că nu cetățenii acestei țări trebuie schimbați, ci toată „elita ei” prădătoare și inconștientă. E nevoie stringentă de un nou consens și un Nou contract social. Ajunge! Noi nu vrem în viitorul vostru care nu ne aparține pentru că suntem excluși.
Foto: Hepta
Articolul a apărut inițial în LIBERTATEA.
