Vineri, 9 octombrie, va avea loc discuția Inegalitate și descreștere – perspective de dezvoltare în antropocen cu antropologul economic Jason Hickel. Ca pregătire pentru discuție publicăm un fragment din prima sa carte apărută în română: Diviziunea. Scurt ghid despre inegalitatea globală și soluțiile sale (Editura Idea, 2019, traducere: Ovidiu Ţichindeleanu).
Cînd am început să predau în 2005 la Universitatea Virginia, îmi începeam orele din fiecare semestru cu un exerciţiu de brainstorming, cerînd studenţilor să răspundă la următoarea întrebare: de ce sînt sărace ţările sărace? Răspunsurile studenţilor erau cam aceleaşi în fiecare an. Probabil le puteţi ghici. Erau mereu cîţiva care credeau că e din cauză că oamenii sînt mai leneşi, că au prea mulţi copii sau că au valori culturale “înapoiate”. Alţii sugerau că e ceva legat de corupţie sau guvernare proastă sau instituţii slabe; sau de probleme de mediu precum solurile infertile care nu permit productivitatea fermelor, ori clima care incubează boli tropicale[1]. În fine, unii credeau că ţările sărace sînt sărace pur şi simplu pentru că aşa sînt. Ţările sărace sînt în mod natural sărace, presupuneau ei, şi nimeni nu e de vină pentru asta. În fond, sărăcia e doar prima fază, normală, a dezvoltării. Ţările sărace sînt ca nişte copii, ele încă nu au crescut. Încă nu s-au dezvoltat.
Acest tip de gîndire provine direct din discursul lui Truman. În fond, povestea născocită de acesta ne cere să vedem ţările lumii ca pe o serie de indivizi neconectaţi, ca nişte atleţi ce aleargă pe piste separate. Unii alergători sînt în urmă, alţii sînt în faţă; unii alergători sînt rapizi, alţii sînt înceţi. Indiferent dacă aceasta se datorează instituţiilor, guvernării sau climei, fiecare ţară e responsabilă pentru propriile realizări[2]. Aşadar, dacă ţările bogate sînt bogate, asta se datorează talentului şi muncii lor asidue. Dacă ţările sărace sînt sărace, doar ele sînt de vină pentru asta. Această abordare ne încurajează să gîndim cu un fel de “naţionalism metodologic” – să analizăm destinul fiecărei naţiuni fără a ne uita dincolo de frontierele sale.
A fost o mutare oarecum stranie a lui Truman. Atribuind ţărilor bogate şi celor sărace destinuri separate şi neconectate, povestea sa ignora relaţiile evidente dintre acestea. Se trecea astfel peste istoria lungă şi complexă a amestecului între Vest şi Rest, odată cu interesele politice respective. De fapt, Truman nu ignora acea istorie. El ştia că Statele Unite interveniseră violent în ţările din America Latină încă din secolul XIX, pentru a-şi asigura accesul la materiile prime ale continentului. Într-adevăr, armata SUA invada şi ocupa state ca Honduras şi Cuba în anii 1920-1930 – adică în perioada de început a carierei lui Truman – în numele companiilor americane de zahăr şi banane.
În plus, desigur, puterile europene controlaseră vaste regiuni ale Sudului încă din 1492. Revoluţia Industrială a Europei a fost posibilă doar datorită resurselor extrase din colonii. Aurul şi argintul sifonate din munţii Americii Latine au furnizat capitalul necesar pentru investiţiile industriale şi mai mult, le-au permis puterilor europene să îşi transfere propria forţă de muncă din agricultură în industrie. Mai tîrziu, Europa s-a bazat pe zahăr şi bumbac – produse de africani înrobiţi – mărfuri care erau transportate din coloniile lor din Lumea Nouă, pe grîul din India colonială şi pe resursele naturale din Africa colonială. Toate acestea au furnizat energia şi materiile prime necesare pentru asigurarea dominaţiei industriale. Dezvoltarea Europei nu ar fi fost posibilă fără jaful colonial[3].
Dezvoltarea Europei a avut însă consecinţe dezastruoase pentru colonii. Jefuirea Americii Latine a lăsat 70 de milioane de indigeni morţi în urma sa. În India, 30 de milioane de oameni au murit de foamete sub administraţia britanică. Nivelul mediu de viaţă din India şi China, care fusese la acelaşi nivel cu Marea Britanie înainte de perioada colonială, s-a prăbuşit[4]. Acelaşi lucru s-a întîmplat cu cota lor parte din venitul global, care a căzut de la 65% la 10%, în timp ce cota Europei s-a triplat. Iar pentru prima oară în istoria Indiei şi Chinei, sărăcia în masă a devenit o problemă, în timp ce capitalismul European – guvernat de imperativele creşterii şi profitului – rupea oamenii de pe pămînturile lor şi le distrugea capacităţile de subzistenţă autosuficientă. Dezvoltarea unora a însemnat subdezvoltarea celorlalţi. Toate acestea au fost însă şterse cu grijă din povestea livrată de Truman.
* * *
Punctul Patru a fost formulat iniţial pentru audienţele occidentale – explica inegalitatea globală de o manieră care absolvea naţiunile occidentale de orice culpabilitate. În anii 1950 şi 1960, guvernele SUA, Angliei şi Franţei au realizat însă că Punctul ar putea prinde şi dincolo de propriile frontiere, şi au început să îl utilizeze ca pe o armă din arsenalul lor de politici externe.
Guvernele SUA, Angliei şi Franţei erau îngrijorate de ideile progresiste ce clocoteau în Sudul global după căderea colonialismului. Liderii noilor naţiuni independente respingeau povestea lui Truman despre inegalitatea globală. Pornind de la conceptele unor gînditori precum Karl Marx, Aimé Césaire şi Mahatma Gandhi, ei arătau că subdezvoltarea Sudului global nu era o condiţie naturală, ci o consecinţă a modului în care puterile occidentale organizaseră sistemul mondial timp de sute de ani. Ei doreau să schimbe regulile economiei globale, pentru a o face mai justă pentru majoritatea lumii. Voiau să oprească jefuirea resurselor proprii de către străini, să preia controlul asupra acestor materii prime abundente şi să îşi construiască industriile fără interferenţă occidentală. Pe scurt, voiau justiţie – pe care o considerau precondiţia fundamentală a dezvoltării.
Din punctul de vedere al puterilor occidentale, aceasta era o mişcare periculoasă care trebuia oprită, fiindcă ameninţa să tulbure dominaţia lor economică. Era nevoie de o modalitate de a dezamorsa furia oamenilor. Şi au găsit-o în opera economistului american Walt Whitman Rostow. Rostow – un universitar care lucra şi consilier pe politici externe al Preşedintelui Dwight Eisenhower – susţinea că subdezvoltarea nu era o problemă politică, ci una tehnică. Subdezvoltarea nu avea nicio legătură cu colonialismul sau intervenţionismul occidental, ci cu probleme interne. Dacă ţările sărace voiau să se dezvolte, tot ce trebuiau să facă era să accepte ajutorul şi sfatul Occidentului, să implementeze politici ale pieţei libere şi să urmeze calea occidentală a “modernizării”. Istorisind o poveste despre sărăcie care se concentra pe politici domestice, teoria lui Rostow nu doar că a distras atenţia oamenilor de la injustiţia sistemului economic global, ci a şters cu totul acel sistem din perspectivă.
Rostow şi-a publicat teoria în 1960, în The Stages of Economic Growth [Etapele creşterii economice]. I-a făcut reclamă susţinînd că e un “manifest noncomunist”, iar cartea a devenit rapid populară la cele mai înalte niveluri ale politicii în guvernarea SUA. În anii 1960 şi 1970, guvernarea SUA a promovat teoria lui Rostow peste tot în Sudul global ca strategie de limitare a influenţei comunismului – o modalitate de a depolitiza problema inegalităţii globale. S-a dovedit a fi o unealtă atît de promiţătoare, încît Preşedintele Kennedy l-a angajat pe Rostow într-o poziţie înaltă la Departamentul de Stat al SUA, iar Preşedintele Johnson l-a promovat ulterior în poziţia de consilier pe probleme de securitate naţională. Urmînd calea indicată de Truman, Rostow a făcut din povestea dezvoltării un exerciţiu de relaţii publice, deşi de acum nu mai ţintea doar urechile americane, ci şi pe cele ale restului lumii.
Cu toate acestea, povestea lui Rostow nu a funcţionat după plan. De-a lungul Sudului global, noile ţări independente ignorau sfaturile SUA şi îşi urmau propriile agende de dezvoltare, construindu-şi economiile prin politici protecţioniste şi redistribuţioniste – prin tarife comerciale, subsidii şi cheltuieli sociale pe sănătate şi educaţie. Şi funcţiona de-a dreptul briliant. Din anii 1950 pînă în anii 1970, veniturile au crescut, cotele sărăciei au scăzut iar diviziunea între ţările bogate şi cele sărace a început să se apropie pentru prima oară în istorie. Iar acest lucru nu ar trebui să ne surprindă; în fond, ţările din Sudul global foloseau exact aceleaşi politici pe care ţările occidentale le folosiseră în timpul propriilor perioade de consolidare economică.
Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi celelalte puteri occidentale nu s-au bucurat însă deloc de aceste evoluţii. Politicile propuse de guvernele din Sudul global subminau profiturile corporaţiilor occidentale, accesul lor la muncă şi resurse ieftine, şi interesele lor geopolitice. În răspuns, au intervenit pe ascuns, răsturnînd zeci de lideri aleşi democratic din Sudul global, înlocuindu-i cu dictatori prietenoşi cu interesele economice occidentale, pe care i-au susţinut apoi cu ajutoare. Oricine observa aceste fenomene cu atenţie, vedea că loviturile de stat evidenţiau minciunea din povestea susţinută de figuri ca Truman şi Rostow, şi demonstrau tocmai argumentele pe care liderii din Sudul global le avansaseră. Într-adevăr, loviturile de stat sprijinite de Occident au început încă din anii 1950 – inclusiv în Iran şi Guatemala – adică în momentele cînd Rostow îşi scria cartea. Iar Rostow ştia foarte bine ce se întîmplă, ca apropiat al aministraţiei Eisenhower, care a comis acele prime lovituri de stat. Mai mult, e posibil ca el să fi fost implicat în lovitura de stat sprijinită de SUA împotriva liderului Braziliei din anii 1960, care a avut loc în timpul mandatului lui Rostow la Departamentul de Stat.
În ciuda acestor atacuri, Sudul continua să crească şi să solicite justiţie economică. Pe coridoarele Naţiunilor Unite, guvernele din Sud susţineau necesitatea unei ordini internaţionale mai juste, şi aveau succes de cauză. Datorită noilor reguli ale democraţiei globale, Nordul părea incapabil să oprească ascensiunea Sudului. Dar la începutul anilor 1980 totul s-a schimbat pe neaşteptate. Statele Unite şi Europa Occidentală au descoperit că îşi puteau folosi puterea de creditori pentru a dicta politica economică a ţărilor îndatorate din Sud, guvernîndu-le de fapt de la distanţă, fără nevoia unor intervenţii sîngeroase. Folosind greutatea datoriilor, au impus “programe de ajustare structurală” care au răsturnat toate reformele economice introduse cu migală de ţările Sudului global. Pe parcurs, au mers atît de departe, încît au interzis tocmai politicile pe care ele însele le folosiseră pentru propria dezvoltare, dînd astfel jos, pur şi simplu, scara succesului.
Ajustarea structurală – o formă de terapie de şoc a pieţei libere – a fost promovată ca precondiţie necesară pentru succesul dezvoltării în Sudul global. În cele din urmă, a înfăptuit exact opusul. Economiile s-au micşorat, veniturile s-au prăbuşit, milioane de oameni au fost deposedaţi iar nivelurile sărăciei au străpuns plafonul. Ţările Sudului global au pierdut în medie 480 de miliarde USD pe an din PIB-ul potenţial în timpul perioadei ajustărilor structurale[5]. În zilele noastre, universitarii recunosc, în general, că ajustarea structurală a fost una din cele mai puternice cauze singulare ale sărăciei în Sudul global, după colonialism. Ea s-a dovedit însă a fi enorm de benefică pentru economiile Nordului.
Pe măsură ce ajustarea structurală forţa deschiderea pieţelor în jurul lumii, un nou sistem a luat fiinţă la mijlocul anilor 1990, asigurînd guvernarea economiei internaţionale. Sub acest nou sistem – condus de Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO) – puterea era determinată de mărimea pieţei, permiţînd ţărilor bogate din Nord să impună politici conform propriilor interese, chiar dacă aceasta era în detrimentul intereselor Sudului. De pildă, ţările din Sudul global trebuiau să elimine subsidiile lor în agricultură, în timp ce Statele Unite şi Uniunea Europeană continuau să plătească subsidii propriilor fermieri, permiţîndu-le să submineze cota parte din piaţă a producătorilor din Sudul global, în unicul sector în care se presupunea că aceştia aveau un avantaj competitiv natural. Astăzi se estimează că astfel de dezechilibre ale puterii, impuse în runda din Uruguay a WTO, costă ţările sărace în fiecare an aproximativ 700 de miliarde USD în pierderi ale veniturilor din export[6].
* * *
Dacă reintroducem istoria în analiză, povestea inegalităţii globale începe să ia o nuanţă mult mai complexă şi chiar sinistră. Ideea că ţările bogate ar fi salvatoarele ţărilor sărace începe să pară mai mult decît naivă. Problema nu e că ţările sărace întîmpină dificultăţi în urcuşul lor pe scara dezvoltării; problema e că sînt împiedicate în mod activ să o facă. Industria dezvoltării preferă să se refere la ţările sărace folosind adjectivul pasiv “subdezvoltate”. Poate că ar fi mai potrivit să facem din acest termen un verb tranzitiv, “subdezvoltare”: obstrucţionarea, anularea sau inversarea cu intenţie a dezvoltării proprii de către o putere externă[7]. În fond, după cum vom vedea, sărăcia nu există pur şi simplu. E creată.
REFERINȚE:
[1] Teza că subdezvoltarea e legată de climă şi geografie a fost propusă de Jared Diamond, Guns, Germs, and Steel: The Fates of Human Societies, New York, W. W. Norton, 1997.
[2] Teza că soarta ţărilor bogate şi a celor sărace e determinată de calitatea instituţiilor lor a fost propusă în mod faimos de Daren Acemoglu şi James Robinson, Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, New York, Crown Business, 2012. Argumentul a fost criticat fiindcă nu lua în considerare geopolitica.
[3] Kenneth Pomeranz, The Great Divergence: China, Europe, and the Making of the Modern World Economy, Princeton, Princeton University Press, 2009.
[4] Ha-Joon Chang, Bad Samaritans, New York, Bloomsbury Press, 2008, p. 25. Vezi Samaritenii cei răi, trad. de Cătălin Drăcsineanu, Iaşi, Polirom, 2012.
[5] Robert Pollin, Contours of Descent, New York, Verso, 2005, p. 133.
[6] David Sogge, Give and Take: What’s the Matter with Foreign Aid?, London, Zed Books, 2002, p. 35.
[7] Precum în titlul faimoasei cărţi a lui Walter Rodney din 1972, How Europe Underdeveloped Africa.
Jason Hickel, originar din Swaziland, e Fellow al Royal Society of Arts din Anglia. A predat la London School of Economics, University of Virginia, și coordonează masterul de Antropologie și Politici Culturale la Universitatea Goldsmiths din Londra. Lucrează în Comisia de dezvoltare internațională a Partidului Laburist, e director de politici al colectivului The Rules și membru executiv al asociației Academics Stand Against Poverty (ASAP). Autor al The Divide: A Brief Guide to Global Inequality and its Solutions (2017), Democracy as Death: The Moral Order of Anti-Liberal Politics in South Africa (2015), coeditor al volumelor Ekhaya: The Politics of Home in KwaZulu-Natal (2014) și Hierarchy and Value: Comparative Perspectives on Moral Order (Berghahn, 2018). Contributor la The Guardian, Foreign Policy, Fast Company, Prospect, Jacobin, Le Monde Diplomatique, Red Pepper, Truthout, și Monthly Review.
De ce chestia asta există în California?!