Vineri, 9 octombrie, va avea loc discuția Inegalitate și descreștere – perspective de dezvoltare în antropocen cu antropologul economic Jason Hickel. Ca pregătire pentru discuție publicăm un fragment din prima sa carte apărută în română: Diviziunea. Scurt ghid despre inegalitatea globală și soluțiile sale (Editura Idea, 2019, traducere: Ovidiu Ţichindeleanu). Fragmentul evaluează raportul dintre ajutorul pe care îl primesc țările sărace și fuxurile de capital care ”ies” din aceste țări. Autorul concluzionează, univoc și fără apel, că cifra de capital care ”iese” din țările sărace și merge spre țările bogate (prin diverse scheme) este mult mai mare decît ”ajutorul” pe care îl primesc țările sărace. În cuvintele autorului: ţările sărace sînt creditoare nete ale ţărilor bogate.
Adesea, cînd predau această istorie, unii studenţi se simt incomfortabil. Da, răspund ei, lucruri îngrozitoare s-au întîmplat în trecut, însă noi trăim într-o lume mai justă, cu mai multă compasiune. Ca evidenţă invocă în mod invariabil bugetul ajutoarelor umanitare, arătînd că ţările bogate acordă ţărilor sărace ajutoare în valoare de aproximativ 128 de miliarde USD în fiecare an[1].
E o idee puternică. Laolaltă cu marile afirmaţii despre reducerea sărăciei globale şi presupoziţia naţionalismului metodologic, creşterea bugetului pentru ajutoare tronează în centrul poveştii oficiale a dezvoltării. Ideea ajutorului a fost folosită încă din timpurile lui Truman, dar puterea sa contemporană se datorează în mare parte eforturilor unui singur om: economistul american Jeffrey Sachs, fostul director al Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului şi consilier special al Secretarului General al ONU, Ban Ki-moon. Sachs, afabil şi arătos – o schimbare binevenită de la stereotipul tehnocratului – a devenit evanghelistul ajutorului în zilele noastre şi un fel de rock star pe parcurs, apărînd de două ori în lista celor mai influenţi 100 de oameni din lume întocmită de revista Time. Cartea sa de succes din 2005, The End of Poverty [Sfîrşitul sărăciei], susţinea o teză simplă şi convingătoare. Nimeni nu e de vină pentru continua sărăcie a ţărilor sărace, spunea Sachs. Sărăcia se datorează accidentelor naturale ale geografiei şi climei, care nu pot fi combătute cu uşurinţă. Dar dacă ţările bogate şi-ar mări contribuţiile la ajutorul extern pînă la 0.7% din PIB-ul lor, am putea eradica sărăcia globală în doar 20 de ani. Ţările sărace nu au nevoie decît de strictul necesar pentru a plăti pentru tehnologiile agricole esenţiale, serviciile de bază de sănătate, apă curată, educaţie primară şi electricitate, iar din acel moment se vor porni în sus pe scara dezvoltării.
Ceea ce contează aici nu e conţinutul propunerii (cu care puţini ar fi în dezacord), ci povestea pe care o implică. Nu doar că ţările bogate nu sînt responsabile pentru cauzarea subdezvoltării în ţările sărace, după cum insistase şi Rostow altădată, dar de fapt ele se întind peste diviziune, cu o grijă afectuoasă. Ideile lui Sachs au dat viaţă poveştii ajutorului în rîndul unei noi generaţii şi au fost celebrate de guvernele majorităţii ţărilor bogate; într-adevăr, multe şi-au crescut în mod corespunzător constribuţiile la ajutorul extern. Naraţiunea ajutorului era folositoare fiindcă eroda orice sugestie că puterile occidentale ar fi fost responsabile pentru suferinţa Sudului. SUA şi Marea Britanie tocmai invadaseră Irakul, cel puţin parţial pentru a-şi asigura accesul la vastele rezerve de petrol ale regiunii, iar administraţia Bush tocmai răsturnase guvernarea progresistă a lui Jean-Bertrand Aristide în Haiti şi sprijinise tacit o lovitură de stat împotriva Venezuelei lui Hugo Chávez, continuînd lunga istorie a intervenţionismului agresiv pornită de Eisenhower în anii 1950. Cu toate acestea, fluxul ajutoarelor era dovada irefutabilă a benevolenţei Occidentului. A fost o chestiune de control al percepţiei.
Dacă ne uităm mai îndeaproape, chiar şi această dimensiune a poveştii dezvoltării se fărîmă în incoerenţă. Nu susţin că cele 128 de miliarde de ajutor n-ar exista de fapt – ele există. Dar dacă lărgim perspectiva pentru a observa contextul, se poate observa că această sumă e cu mult depăşite de resursele financiare care se scurg în direcţia opusă. În comparaţie cu acestea, bugetul ajutorului e doar o picătură.
La sfîrşitul lui 2016, Global Financial Integrity (GFI) din SUA şi Centrul pentru Cercetare Aplicată al Şcolii de Economie din Norvegia au publicat cîteva date capabile să schimbe cu adevărat această paradigmă. Pentru prima oară, au fost coroborate toate resursele financiare care sînt transferate între ţările bogate şi cele sărace, în fiecare an: nu doar ajutorul, investiţiile străine şi fluxurile comerciale, cum făcuseră studiile anterioare, ci şi alte transferuri precum remitenţele, anularea datoriilor şi evaziunea de capital. E cea mai cuprinzătoare evaluare a transferurilor de resurse care a fost făcută vreodată. Şi au descoperit că în 2012, ultimul an al datelor înregistrate, ţările în dezvoltare au primit ceva mai mult de 2 trilioane USD, incluzînd aici toate ajutoarele, investiţiile şi venitul din exterior. Dar în acelaşi an, o cantitate mai mult decît dublă de fonduri, circa 5 trilioane, au ieşit din acelaşi ţări[2]. Cu alte cuvinte, ţările în dezvoltare au “trimis” în restul lumii cu 3 trilioane mai mult decît au primit. Iar dacă facem socotelile pentru toţi anii după 1980, ieşirile acestei balanţe negative totalizează suma uluitoare de 26.5 trilioane USD. Atîţia bani s-au scurs din Sudul global în ultimele decenii. Ca să ne facem o idee despre dimensiuni, 26.5 trilioane USD însumează aproximativ PIB-ul combinat al Statelor Unite şi Europei Occidentale.
În ce constau aceste ieşiri enorme? Ei bine, o parte sînt constituite de plata datoriilor. Astăzi, ţările sărace plătesc peste 200 de miliarde USD în fiecare an doar pe dobînda datorată creditorilor externi, în mare parte pentru vechi împrumuturi, a căror valoare a fost deja plătită de mai multe ori. Unele din aceste împrumuturi au fost acumulate de dictatori lacomi[3]. Din 1980, ţările în dezvoltare au plătit peste 4.2 trilioane USD doar pe dobînda pe împrumuturi – cu mult mai mult decît totalitatea ajutorului primit în aceeaşi perioadă. Iar multe din aceste plăţi au mers către creditorii occidentali – transferuri de bani gheaţă către marile bănci din New York şi Londra.
O altă mare parte a ieşirilor e constituită din venitul pe care străinii îl fac din investiţii în ţările în dezvoltare şi pe care apoi îl repatriază. Gîndiţi-vă la toate profiturile extrase de Shell din rezervele de petrol ale Nigeriei, de exemplu, sau cele pe care le extrage corporaţia Anglo-American PLC din minele de aur ale Africii de Sud. Investitorii străini obţin în ţările în dezvoltare profituri de aproape 500 miliarde USD, din care cea mai mare parte se întorc în ţările bogate[4]. Apoi mai sînt profiturile pe care europenii şi americanii obişnuiţi le cîştigă din investiţii în acţiuni şi hîrtii de valoare pe care le deţin în Sudul global, de pildă prin fondurile lor de pensii. Apoi mai sînt numeroase fluxuri mai mici, precum cele 60 miliarde USD pe an pe care ţările în dezvoltare trebuie să le plătească deţinătorilor externi de licenţe, conform acordului WTO asupra drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS), pentru a avea aces la tehnologii şi produse farmaceutice care sînt adesea esenţiale pentru dezvoltare şi sănătatea publică[5].
Dar de departe, cea mai mare parte a ieşirilor e constituită de evaziunea de capitalul[6]. GFI calculează că ţările în dezvoltare au pierdut un total de 23.6 trilioane USD din evaziuni de capitalul din 1980 pînă în prezent. O mare parte din evaziuni iau forma “scurgerilor” din balanţa de plăţi între ţări, prin care ţările în dezvoltare pierd în jur de 973 miliarde USD în fiecare an. O altă parte are loc printr-o practică ilegală cunoscută sub numele de “facturare comercială falsă” (trade misinvoicing). Corporaţiile – atît cele străine cît şi cele domestice – raportează preţuri false pe facturilor lor comerciale pentru a scoate bani din ţările în dezvoltare direct în paradisuri fiscale şi jurisdicţii confidenţiale. Ţările în dezvoltare pierd 875 miliarde USD în fiecare an prin facturarea comercială falsă. O cantitate similară se scurge anual prin “preţuri abuzive de transfer” (abusive transfer pricing), un mecanism folosit de companiile multinaţionale pentru a fura bani din ţările în dezvoltare prin mutarea ilegală a profiturilor între filialele proprii din ţări diferite[7]. De obicei, scopul acestor practici este cel de evaziune fiscală, însă uneori sînt folosite pentru spălarea banilor sau evitarea controlului asupra capitalului.
Trei trilioane de dolari, adică totalul net al ieşirilor din fiecare an, constituie de 24 de ori bugetul anual al ajutorului. Cu alte cuvinte, pentru fiecare dolar primit în ajutor de ţările în dezvoltare, ele pierd 24 de dolari în ieşiri nete. Desigur, aceasta e o cifră medie; pentru unele ţări proporţia e mai mare, pentru altele mai mică. Dar în toate cazurile, ieşirile nete spoliază ţările în dezvoltare de o sursă importantă de venituri şi finanţe, care ar fi putut fi folosită pentru dezvoltare. Raportul GFI arată că ieşirile nete, care continuă să crească (din 2009 au crescut la o rată de 20% pe an) au provocat declinul creşterii economice al ţărilor în dezvoltare şi sînt direct responsabile pentru căderea standardelor de trai.
* * *
Toate acestea înseamnă că ţările sărace sînt creditoare nete ale ţărilor bogate – adică exact opusul presupoziţiilor obişnuite. Dar dacă luăm în considerare bugetul ajutorului într-un context lărgit, ar trebui să ne uităm şi dincolo de ieşirile balanţei, la acele pierderi şi costuri suferite de ţările în dezvoltare ca urmare a politicilor concepute de ţările bogate. De pildă, cînd ajustarea structurală a fost impusă Sudului global în anii 1980 şi 1990, acesta a pierdut circa 480 miliarde USD din PIB-ul potenţial în fiecare an. Asta înseamnă aproape de patru ori bugetul anual al ajutorului din prezent. Mai recent, Organizaţia Mondială a Comerţului a cauzat pierderi de 700 miliarde USD pe an din venituri potenţiale din exporturi, adică mai mult de şase ori bugetul ajutorului.
Poate cea mai semnificativă pierdere are loc prin exploatarea comercială. De la începuturile colonialismului pînă la globalizare, principalul obiectiv al Nordului a fost micşorarea forţată a costului muncii şi bunurilor achiziţionate din Sud. În trecut, puterile coloniale puteau să dicteze în mod direct termenii lor coloniilor. Astăzi, deşi comerţul e “liber”, din punct de vedere tehnic, ţările bogate pot de fapt să se impună fiindcă au o putere de negociere mult mai mare. Pe lîngă aceasta, acordurile comerciale împiedică adesea ţările sărace să îşi protejeze muncitorii de aceeaşi manieră ca ţările bogate. Iar deoarece corporaţiile multinaţionale au acum abilitatea de a cutreiera toată planeta în căutarea muncii şi a bunurilor celor mai ieftine, ţările sărace sînt forţate să intre în competiţie pentru a scădea costurile. Ca urmare, există mereu un decalaj ce se deschide între “valoarea reală” a muncii şi bunurilor vîndute de ţările sărace, de o parte, şi preţurile care sînt plătite în realitate pe ele, de cealaltă. Economiştii numesc această situaţie “schimbul inegal”. La mijlocul anilor 1990, la apogeul epocii ajustării structurale, Sudul pierdea pînă la 2.66 trilioane USD (la valoarea din 2015 a dolarului) în schimburi inegale în fiecare an. Acest transfer ascuns al valorii însumează de 21 de ori mărimea de azi a bugetului ajutoarelor, şi e uriaş în comparaţie cu fluxul investiţiilor străine directe[8].
Există multe alte costuri şi pierderi structurale pe care le-am putea lua în considerare. De pildă, ActionAid raportează următorul fapt: corporaţiile multinaţionale extrag circa 138 miliarde USD din ţările în dezvoltare în fiecare an sub forma scutirilor temporare de impozite (tax holidays)[9]. Această cifră depăşeşte de una singură bugetul global al ajutorului umanitar. Iar remitenţele trimise acasă de muncitorii migranţi sînt reduse de comisioanele exorbitante de tranzacţii, ce costă familiile cîte 33 miliarde USD în fiecare an[10]. În plus, economiile din Sudul global pierd circa 27 miliarde USD din PIB în fiecare an din cauză că vărsămîntul efectiv al ajutorului e atît de volatil încît planificarea investiţiilor şi gestionarea bugetelor devine foarte dificilă[11]. Apoi mai există formele de extracţie care sînt mai dificil de cuantificat, precum cele 162 milioane de acri de pămînt (mai mult de cinci ori mărimea Angliei) care au fost acaparate din ţările Sudului global începînd din anul 2000[12]. În fine, desigur, mai sînt şi daunele suferite de ţările în dezvoltare din cauza schimbării climaterice – care e cauzată aproape în întregime de ţările bogate – pierderi estimate în prezent la 571 miliarde USD pe an[13].
Concluzia e simplă: bugetul de ajutoare e diminutiv, aproape ridicol, atunci cînd îl comparăm cu pierderile structurale şi fluxul ieşirilor suferite de Sudul global. Da, anumite ajutoare contribuie mult la îmbunătăţirea vieţii oamenilor, însă nu compensează nicidecum daunele cauzate de înşişi donatorii ajutoarelor. Într-adevăr, o parte din aceste daune sînt cauzate tocmai de grupurile care guvernează agenda ajutorului: Banca Mondială, de pildă, care profită din urma datoriilor Sudului global; fundaţia Gates, care profită din urma regimului de proprietate intelectuală care blochează medicamente ce salvează vieţi şi tehnologii esenţiale, în spatele unor bariere de plăţi exagerate; ori Bono, care profită din urma sistemului de paradisuri fiscale care sifonează veniturile din ţările Sudului global[14].
Acesta nu e un argument contra ajutorului în sine. Mai degrabă, încerc să arăt că discursul despre ajutoare ne distrage şi ne împiedică să vedem perspectiva mai largă. Ascunde schemele de extracţie care cauzează în mod activ însărăcirea Sudului global azi şi împiedică în mod activ dezvoltarea semnificativă. Paradigma carităţii ascunde adevărata problemă: produce aparenţa că Occidentul e cel care “dezvoltă” Sudul global, cînd lucrurile stau în realitate pe dos. Ţările bogate nu dezvoltă ţările bogate; dimpotrivă, în realitate ţările sărace sînt cele care dezvoltă ţările bogate – şi au făcut acest lucru încă de la sfîrşitul secolului XV. Nu doar că naraţiunea ajutorului nu înţelege cauzele reale ale sărăciei, dar le interpretează pe dos. La fel ca în epoca lui Truman, ajutorul e un fel de propagandă folosită pentru a-i face pe cei ce iau să pară a fi cei ce dau, ascunzînd modul în care lucrează de fapt economia globală.
Frantz Fanon, celebrul filosof din Martinica, gînditor de frunte a luptei anticoloniale a Algeriei, a spus-o, probabil, cel mai bine: “Colonialismul şi imperialismul nu şi-au achitat datoria prin retragerea de pe teritoriile noastre. Bogăţia naţiunilor imperialiste e şi bogăţia noastră. Europa e literalmente creaţia Lumii a Treia. Bogăţiile care o sufocă sînt jefuite de la popoarele subdezvoltate. Aşa că nu vom accepta ajutorul pentru ţările subdezvoltate ca pe o ‘caritate’. Asemenea ajutor trebuie să fie considerat stadiul final al unei duble conştientizări– conştiinţa colonizaţilor că le-a venit rîndul, şi conştiinţa puterilor capitaliste că pur şi simplu trebuie să plătească“.
Frantz Fanon a înţeles că sărăcia Sudului global nu e vreo condiţie naturală, aşa cum nici bogăţia Occidentului nu e. Sărăcia e, în mod fundamental, rezultatul inevitabil al unor jafuri în continuă desfăşurare – procese în urma cărora beneficiază un grup relativ mic de oameni, pe costul vastei majorităţi a umanităţii. E o iluzie să crezi că ajutorul constituie o soluţie corespunzătoare, ca să nu zicem onestă şi semnificativă, la acest tip de problemă. Paradigma ajutorului le permite ţărilor bogate şi indivizilor bogaţi să pretindă rezolvarea cu o mînă, în timp ce distrug cu cealaltă, distribuind mici bandaje în timp ce provoacă răni adînci, ba pretinzînd prin aceasta chiar superioritatea morală.
* * *
Acum cîţiva ani am avut oportunitatea de a vizita West Bank în Palestina. Într-o după-amiază deosebit de fierbinte, gazdele mele m-au condus pe Valea Iordanului, unde am făcut interviuri cu fermieri despre problemele legate de apă. Pe drumul hurducăit pe o şosea de pietriş, am dat de un panou mare de publicitate ce ieşea în evidenţă pe fondul pietrelor deşertului. Semnul anunţa o iniţiativă USAID de a “ajuta la îmbunătăţirea deficitului repetat de apă” prin adăugarea unei noi fîntîni în zonă. Era însemnat cu steagul american şi purta cuvintele mîndre: “Acest proiect este un dar al poporului american către poporul palestinian”.
Un observator obişnuit ar putea fi impresionat: banii strînşi din impozitele americane sînt oferiţi, cu generozitate, în spiritul umanitarismului, pentru a ajuta palestinienii însărăciţi să supravieţuiască în deşert. Cînd Israel a invadat şi ocupat West Bank în 1967, cu susţinerea armatei SUA, a luat sub control toate acviferele de sub acest teritoriu. Israel foloseşte majoritatea acestor ape – aproape 90% – în colonii şi pentru irigarea fermelor industriale de mari dimensiuni. Şi pe măsură ce masa de apă scade, fîntînile palestiniene se usucă. Palestinienilor nu li se permite să sape mai adînc fîntînile lor sau să facă altele noi fără permisiune israeliană – iar permisiunea nu e acordată aproape niciodată. Iar dacă se apucă să construiască fără permisiune, buldozerele israeliene vin a doua zi. Ca urmare, palestinienii sînt forţaţi să îşi răscumpere propria apă din Israel, la preţuri arbitrar de mari.
Acesta nu e un secret. Toate acestea au loc în public, iar fermierii cu care am vorbit o ştiu foarte bine. Pentru ei, panoul USAID doar înrăutăţeşte lucrurile. Problema nu e că nu ar avea apă, cum implică USAID, ci că apa le-a fost furată. Şi a fost furată cu sprijinul SUA. În 2012, cu doar două luni înainte de vizita mea, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite adoptase rezoluţia 66/225, care cerea restaurarea drepturilor la propria apă a palestinienilor. O sută şaizecişişapte de naţiuni au votat în favoarea rezoluţiei. Statele Unite şi Israelul au votat împotriva ei.
Nu spun această istorie doar ca exemplu al modului în care ajutoarele dau adesea pe lîngă, ci pentru a ilustra un adevăr mai cuprinzător. Ţările sărace nu au nevoie de ajutorul nostru, ci au nevoie ca noi să nu le mai însărăcim. Pînă nu vom ţinti motivele structurale ale sărăciei globale – arhitectura ce susţine extracţia şi acumularea bogăţiei – eforturile pentru dezvoltare vor continua să eşueze, deceniu după deceniu. E un adevăr dificil de acceptat de milioanele de oameni bine intenţionaţi care au înghiţit povestea dezvoltării. Cel puţin pentru mine a fost dificil. Dar pe această cale se deschide o lume de noi posibilităţi şi un altfel de viitor.
REFERINȚE:
[1] Conform datelor OECD, asistenţa oficială pentru dezvoltare oferită de ţările DAC pentru ţările în dezvoltare totaliza 128 miliarde USD în 2012.
[2] Global Financial Integrity, Financial Flows and Tax Havens: Combining to Limit the Lives of Billions of People, Washington, DC, Global Financial Integrity, 2016. Studiul GFI raportează 2.97 trilioane USD în ieşiri nete între 1980 şi 2012 în transferuri înregistrate (cele mai multe din ţări cu mari surplusuri ale contului curent, precum China), 6.6 trilioane USD în evaziune de capital prin scurgeri din balanţa plăţilor, şi 6.8 trilioane prin “facturări false” din comerţul cu bunuri. Ei estimează pierderea a încă 6.8 trilioane USD prin “falsificarea facturilor” sau “preţuri abuzive de transfer” al bunurilor. Dacă includem comerţul din sectorul de servicii, falsificarea facturilor comerciale şi preţurile abuzive de transfer se ridică la cîte 8.5 trilioane USD fiecare. Toate acestea însumează circa 26.5 trilioane USD în ieşiri nete din 1980. Despre metodologia GFI, vezi capitolul 7 şi notele de subsol. De remarcat: calculele GFI referitoare la transferurile nete de resurse nu includ evaziunea internă de capital. GFI susţine că, din moment ce evaziunea de capital din interiorul ţărilor în dezvoltare nu contribuie la dezvoltare, nu poate fi comparată cu evaziunea de capital în exterior, care subminează activ dezvoltarea. Pe lîngă aceasta, GFI susţine că nu are sens calcularea netă a evaziunii de capital din ambele direcţii, fiindcă conceptul de “crimă netă” nu are sens.
[3] Ţările în dezvoltare au plătit 211 miliarde USD (INT), în valoarea internaţională actuală, pentru dobînzi ale datoriilor externe totale în 2015. Sursă: Banca Mondială, International Debt Statistics.
[4] Investitorii internaţionali şi-au repatriat 486 miliarde USD de profituri în 2012. Jesse Griffiths, “The State of Finance for Developing Countries, 2014”, Eurodad, 2014.
[5] Meena Raman, “WIPO Seminar Debates Intellectual Property and Development”, Our World is Not For Sale network, 10 mai 2005.
[6] 23.6 trilioane USD includ scurgerile de capital din balanţa plăţilor, plus prin facturarea comercială falsă şi falsificarea facturii unice pentru bunuri şi servicii. Global Financial Integrity, Financial Flows and Tax Havens: Combining to Limit the Lives of Billions of People, Washington, Global Financial Integrity, 2015.
[7] Aceste cifre referitoare la facturarea falsă şi abuzarea preţurilor de transfer includ estimări atît pentru bunuri, cît şi pentru serrvicii. Global Financial Integrity, Financial Flows and Tax Havens: Combining to Limit the Lives of Billions of People, Washington, Global Financial Integrity 2015.
[8] Gernot Köhler, “Unequal Exchange 1965–1995: World Trend and World Tables”, 1998, wsarch.ucr.edu/archive/papers/kohler/kohler3.htm. Vezi şi Gernot Köhler, Arno Tausch, Global Keynesianism: Unequal Exchange and Global Exploitation, New York, Nova Science Publishers, 2002. Köhler calculează schimbul inegal din 1995 la 1.752 trilioane USD, la valoarea actuală a dolarului. Metoda lui Köhler presupune calcularea diferenţei între nivelul nominal al cursului valutar şi ratele reale de schimb (ajustate la puterea de cumpărare) pentru bunurile comercializate. De pildă, să ne imaginăm o rată nominală de schimb între dolarul SUA şi rupia indiană de 1:50. Acum să ne imaginăm că India trimite bunuri în valoare de 1.000 de rupii în SUA, primind în schimb bunuri în valoare de 20 USD. Problema e că rata nominală de schimb nu e foarte precisă. În India, cu 50 de rupii poţi cumpăra mult mai multe decît bunuri în valoarea echivalentului de 1 USD. De pildă, poţi cumpăra bunuri de o valoare apropiată de 2 USD. Ca urmare, rata reală de schimb, în termenii puterii de cumpărare, e 1:25. Aceasta înseamnă că atunci cînd India a trimis bunuri în valoare de 1000 de rupii în SUA, aceasta constituia de fapt echivalentul a 40 USD, în termenii valorii care poate fi cumpărată cu 1000 de rupii în India. Cu toate acestea, India primeşte doar 20 USD în schimb, care în termeni reali valorează doar 500 de rupii. Cu alte cuvinte, din cauza distorsiunii între ratele reale şi nominale de schimb, India a trimis cu 20 USD (500 de rupii) mai mult decît a primit. O manieră de a concepe acest fenomen e să considerăm faptul că bunurile de export ale Indiei valorează mai mult decît preţul primit pe piaţa mondială. O alta e să observăm că munca din India e plătită sub valoarea pe care o produce. Desigur, problema acestei metode e că se bazează pe calcule PPP, care pot fi incorecte. Alţi universitari au făcut estimări mai recente ale schimbului inegal. Zak Cope estimează că schimbul inegal din 2009 a atins între 2.8 trilioane şi 4.9 trilioane USD, în funcţie de metoda de calcul folosită. Vezi Zak Cope, Divided World Divided Class: Global Political Economy and the Stratification of Labour Under Capitalism, Montreal, Kersplebedeb, 2012.
[9] Luke Balleny, “Corporate tax breaks cost poor nations $138 billion a year – report”, Reuters, 4 iulie 2013.
[10] Remitenţele au însumat 432 miliarde USD în 2015, iar media taxelor pe tranzacţii e 7.68%.
[11] H. Kharas, Measuring the Cost of Aid Volatility, Wolfensohn Center for Development Working Paper nr. 3, Washington, Brookings Institution, 2008. Kharas calculează că volatilitatea ajutorului cauzează pierderi egale cu 20% din valoarea totală a ajutorului.
[12] Conform bazei de date Land Matrix (www.landmatrix.org), cu date actualizate pînă în ianuarie 2017.
[13] Conform raportului din 2012 al Climate Vulnerability Monitor.
[14] Au existat mai multe încercări făcute de cîteva ONG-uri de a organiza campanii pe aceste probleme mai structurale: Oxfam a organizat campania Make Trade Fair, de pildă, sau campania Jubilee Debt. Chiar şi Make Poverty History au amestecat comerţul şi datoria, iar Christian Aid şi ActionAid au făcut campanie contra evaziunii fiscale cîţiva ani, reuşind treptat să facă mai multe ONG-uri conservatoare să recunoască cel puţin problema. Asemenea eforturi au fost însă complet înecate de încadrarea dominantă a ajutorului şi carităţii promovată de aceleaşi ONG-uri.
