E ultimul mohican al emisiunilor TV despre cărți. Tip de stînga, fără partizanat de partid, Costi Rogozanu e unul dintre acei oameni inteligenți cu care poți sta de vorbă, chiar și atunci cînd nu ești de acord cu el. Sau el cu tine.
Cristian Teodorescu: Mai aduce careva cartea la televizor în afară de tine?
Costi Rogozanu: Nu cred, dar e plin YouTube-ul de vlogăreală despre cărți, sînt și destule site-uri cu așa ceva, mai sînt și cîteva reviste literare cu recenzii bune. Singura problemă e cu ceea ce se cheamă ”spirit critic” și marketing. Dacă marketingul rupe critica de film, de pildă, de ce n-ar sufoca și o industrie mai mică, precum cea a cărții? Televizorul nu mai aduce cartea și pentru că e clar că nu e o emisiune să o măsori în audiențe. Așa ceva ții dacă vrei măcar să stimulezi ipocrizia clasică a telespectatorului: bă, dacă tot nu mai citesc, măcar mă uit la maimuța aia la televizor cum dă din mîini despre o carte. Nu fac vreo emisiune extrem de populară, eu nu fac decît să dau o fărîmă din viața mea de cititor, Bookface a fost o invenție a foștilor mei colegi Vera Secrieru și Sergiu Toader. A fost meritul lor că au văzut un cititor compulsiv și l-au băgat în acvariul video. Iar Realitatea TV a ținut în viață micul proiect pentru că s-a înțeles că, dacă ai probleme de vreun fel, nu e musai să tai două minute de cultură ca să-ți revii. Restul televiziunilor au crezut, se pare, că, dacă tai cîteva minute despre cărți, devii un business mai respectabil și mai echilibrat. Le înțeleg într-un fel, cititul are ceva indecent în el: pare că stai în timp ce restul lumii se agită, poate deveni frustrant.
C.T.: Cît citești și cît recitești într-o săptămînă obișnuită?
C.R.: M-a întrebat unul în 41, dar așa, cu nervi și obidă: tu chiar citești alea? Le citesc, nene, sau le-am citit deja și acum doar le prezint, că doar nu m-am apucat de citit cînd mi-au dat ăștia emisiune. Sau, cînd nu le citesc, spun la TV: frate, n-am putut citi din prostia asta decît 100 de pagini sau 50. Am reflexe formate de la 14-15 ani. Adică, oricît de ocupat, nu sînt om dacă într-o zi nu zac pe undeva cu o carte în mînă (sau cu Kindle-ul, că 80% din lectură e electronică la mine, mai comod de cărat o bibliotecă după tine). Recitesc clasici constant, e un act obligatoriu dacă vrei să rîzi sănătos la 40 de cît de prost erai la 20. Verificarea propriei ignoranțe prin relectură nu se compară cu nimic din practicile culturale. Mă ajută și transportul în comun. Pot băga și o sută de pagini dintr-un Zola în traficul de pînă la job (dacă e vreun accident după Casa Presei).
C.T.: Ce s-a întîmplat la noi de nu mai citește lumea?
C.R.: Lumea citește destul de mult prin noile tehnologii. De aia, cam jumate din ce prezint nu mai e carte clasică. Recomand articole ample, rapoarte FMI, despre încălzirea globală, rapoarte despre piața muncii, interviuri etc. Sînt texte foarte interesante care pot fi parcurse după noile reguli ale cititului la repezeală. E clar că telefonul, tableta au schimbat stilul de citit. În rest, cititul e rezultatul direct al infrastructurii și al structurii societății. Nu ai investit în încurajarea lecturii și nu ai destui oameni care să nu alerge 20 de ore pe zi după un trai la limita decentului? Atunci nu ai citeală. De ce nu citim? În primul rînd pentru că nu avem destui concetățeni care să fie liniștiți că masa și acoperișul de deasupra capului nu dispar cît timp parcurg Moromeții. De partea cealaltă, în zona clasei de mijloc, ignoranța e cît casa. Nu se citesc decît fantasme despre cum e mic-burghezul elegant dacă citește despre străzile de altădată din București. Sau ceva ”self-help”. Uneori îmi doresc să nu mai citească deloc, decît să o ardă atît de previzibil și să folosească cititul ca să se distingă de sărăcanii inculți. Da, cititul poate fi și un manierism scîrbos, de diferențiere, de statut, aproape la fel de scîrbos ca un Maserati alb.
C.T.: Ce mai face stînga de la noi?
C.R.: Te referi probabil la stînga extra-PSD, că PSD-ul e oportunist-conservator, nu prea ai cum să-i fii complice. Avem artiști care pot fi lipiți de temele stîngii și în teatru, și în arte vizuale, și în eseul politic sau activist. Oamenii se izolează în bule creatoare tocmai pentru că trăiesc vremuri reacționare. Acuma, și dacă ceri un pahar de apă gratis pentru fiecare ești bolșevic. Și te calcă în picioare chiar și pîrliții pe care teoretic vrei să-i susții pentru că ei nu înțeleg decît atașamentul față de patron, precum al cîinelui față de stăpîn. Stînga asta underground s-a mai diversificat, cuvîntul ”social” e folosit chiar și de dreapta uneori, asta însemnînd că măcar atît s-a lipit de ei de prin UE. Treaba stă rău deocamdată pentru stînga europeană – social-democrația plătește pentru propriile păcate, s-au dezghețat diverși ghețari preistorici și reapar bacteriile populare de extrema dreaptă. Situația e nasoală, dar ne putem mîngîia cu gîndul că e totuși OK acum, va fi mult mai nasoală.
C.T.: Dar dreapta?
C.R.: Dreapta de la noi se bate cu propriul primitivism. Ai noștri încă îi dau cu piața liberă sălbatică și antreprenoriat, deși n-au mai văzut un antreprenor să reușească de la zero de pe cînd cărau românii pungi de rafie cu marfă din Turcia. Dreapta europeană însăși e uimită de talibanismul românesc – să biciuim asistații să muncească gratis dacă se poate, să tăiem salariul minim că oricum e prea mult. Ăștia n-au înțeles nici lecția de bază că trebuie să ai totuși o masă de consumatori, adică salarii cît de cît mai mari, dacă vrei să ai și tu o versiune de capitalism mai de mileniul III. Dreapta de la noi e un bărzăune prins într-un geam dublu: anticorupție și anticomunism. Bîzîie mult și ineficient, dar dacă scapă îți poate da o înțepătură fatală. Există o luptă amuzantă între o dreaptă corporatistă, o dreaptă Uber, cu mulți aspiranți care nu mai văd salvarea decît într-un job bun într-o clădire de oțel și sticlă, și o dreaptă tradițională care dorește un soi de clasă de vătafi locali care să stoarcă mînă de lucru ieftină sau să facă blocuri ilegale în Cluj-Constanța-București și să le vîndă la suprapreț. Istoric, dreapta corporate e mai avantajată, mai vioaie, numai că și acolo mulți nu-și înțeleg propriul rol, sînt o combinație de călugăr ortodox radicalizat și geek care se radicalizează împotriva ”corectitudinii politice”. Dreapta și-a atrofiat organul democratic: pe lîngă visul corporatist, chiar designul societății noastre s-a dus dracului. Dacă majoritatea copiilor noștri visează să se facă jandarmi, sereiști, asta dacă nu prind middle-management la corporație, atunci noi sîntem de vină, nu ei. Asta le-am construit: o lume fie de rente, fie de darwinism corporate.
C.T.: După tot circul cu Brexit-ul, cum mai e cu „voința poporului”?
C.R.: Unii se cred prea frumoși și deștepți. Alții, mai fără dinți și fără job-uri bune, nu au chef decît de dat cu establishment-ul de pămînt. Aceste fenomene ”Trump”, ”Brexit” sînt și caricaturale, dar sînt semnale serioase că ”dacă ne mai frecați mult cu dinastia Clinton sau cu o UE numai pro-business și deloc socială vom face tot posibilul să aruncăm corabia în aer”. Asta nu înțeleg ”elitele” europene azi și reacția lor e ridicolă: demonizăm masele cele proaste că nu ne înțeleg. Aceste elite chiar ar vrea, cum zicea Brecht, să dizolve poporul și să aleagă altul.
C.T.: De ce se tot duc ziarele în jos?
C.R.: Ziarele pe hîrtie au pierdut în prima schimbare tehnologică, acum vreo 15 ani. Ziarul ca publicație care filtrează cît de cît informația și nu stă chiar ca o cutie poștală de marketing în drumul cititorului e și el pe ducă pentru că e săpat de modelul Facebook-Google de vînzare a informației furnizate de altul. Sîntem distruși economic. Cine va vrea presă bună va trebui să investească public în jurnalism pe anumite teme. În versiunea clasică, jurnalismul era un braț neînarmat al burgheziei, dar avea sisteme de reglaj fin social. În versiunea actuală, jurnalismul e fie un soi de ONG-ism, fie un soi de scriitură în genunchi pentru click-uri sau pentru finanțatori. Cei care rezistă sînt niște excepții curioase.
C.T.: Ne putem vaccina de fake news?
C.R.: Nu. Fake-news sînt o invenție pentru a privatiza cenzura. Era nasoală cenzura de stat, dar stați să vedeți cum e să te cenzureze Facebook sau Google sau firma de cablu la care ești abonat după criteriile lor obscure. Elitele liberale iubesc termenul ”fake news” pentru că le explică, cred ei, propria impotență politică. În timp ce se ridică valuri xenofobe, ultranaționaliste, fasciste pe față chiar, ei chiar cred că totul e de la faptul că niște ruși sau niște oameni răi în general cumpără reclamă pe Facebook și ne fut feng shui-ul. Sînt ăia care îți vor explica, de exemplu, că o temă banală precum dublul standard în supermarket-uri e o conspirație rusă, nu e o problemă reală certificată chiar de Comisia Europeană. Fenomenul fake-news în varianta brută există de cînd lumea sau, în orice caz, de cînd a apărut tiparul (primele cărți populare, după măreața invenție a lui Gutenberg, au cuprins manuale de vînat vrăjitoare, fanatisme religioase etc.) și te poți apăra de el prin educație. Fake-news acum sînt o armă politică foarte la modă prin care democrații cred că pot apăra democrația subcontractînd cenzura unor neni proprietari de megacorporații. Să mai urli împotriva cenzurii de stat îți dădea măcar șansa unei aure de disident. Să te văd cum urli împotriva unei cenzuri care îți taie chiar mediul de expresie. Probabil așa va reapărea literatura de sertar.
Interviul a apărut pe portalul CAȚAVENCII.
Dacă rogo crede că dreapta e antreprenoriatul sălbatic, atunci spun și eu că stânga e PSD.