La cinci ani după ce protestele ”EuroMaidan” din Kiev si din alte regiuni au răsturnat guvernul fostului președinte Viktor Ianucovici, în prezent în exil, poporul ucrainean urmează să-și aleagă un nou lider. Peste 34 de milioane de cetățeni ucraineni sunt eligibili să voteze la alegerile din 31 martie. Totuși, cîteva milioane vor fi împiedicați să participe din cauza conflictului armat ce se desfășoară în regiunea estică Donbass. Dacă nici un candidat nu obține o majoritate absolută, atunci pe data de 21 aprilie va avea loc un al doilea tur.
Ucraina în mod constant se găsește printre cele mai sărace țări din Europa – anul trecut a întrecut Moldova, devenind cel mai sărac stat. Fiind, după Federația Rusă, a doua cea mai mare țară post-sovietică după numărul populației, Ucraina este sfâșiată între Uniunea Europeană, care oferă integrare economică și un grad modest al libertății mobilității, și Moscova, cel mai mare consumator de exporturi Ucrainene, cu care este legată de secole de istorie, tradiții si conflicte repetate, și care propune o aprofundare a relației.
EuroMaidanul a exacerbat declinul economic în desfășurare al țării și a agravat presiunile sociale din anii 2013 – 14, declanșând în cele din urmă războiul din regiunea Donbass și anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia. Aceste tensiuni au facilitat ascensiunea unui naționalism ucrainean vicios, pe care guvernul condus de actualul președinte Petro Poroshenko ezită să-l utilizeze în propriile scopuri. Atacurile asupra activiștilor de stânga și asupra minorităților etnice devin din ce în ce mai frecvente, în timp ce paramilitarii înarmați de extremă dreaptă precum așa-numitul „regiment Azov” sunt normalizați și integrați în viața politică mainstream.
Evident nu toată lumea din Ucraina este mulțumită de aceste evoluții. Deși nici unul dintre candidații la viitoarele alegeri nu oferă o viziune deosebit de radicală sau progresistă pentru țară, alegătorii vor putea cel puțin să decidă dacă să aprobe cursul actual al lui Poroshenko sau să susțină alt candidat(ă). Loren Balhorn de la Fundația Rosa-Luxemburg a vorbit cu sociologul Volodimir Ișcenco din Kiev pentru a înțelege candidați, starea țării și mizele alegerilor din 2019 pentru oamenii din Ucraina.
Alegerile prezidențiale se vor desfășura la sfârșitul lunii, înainte de alegerile pentru Rada Supremă. Are vreo insemnătate timpul ales? Care este rolul președintelui în sistemul politic ucrainean și ce implicații va avea votul pentru alegerile parlamentare din octombrie?
Logica temporală este simplă. Au trecut cinci ani de la revolta Maidan din 2014, când au avut loc alegerile anticipate. In urma acestor alegeri, Viktor Ianukovici și Partidul Regiunilor au pierdut puterea. Prima rundă a alegerilor prezidențiale va avea loc la sfârșitul lunii și este foarte probabil că va exista un al doilea tur de scrutin, deoarece nici un candidat(ă) nu va obține peste 50 la sută – cel puțin așa sugerează sondajele de opinie.
Președintele este foarte important în politica ucraineană. În mod formal, sistemul este unul parlamentar-prezidențial – nici pe deplin parlamentar, nici pe deplin prezidențial – fapt ce produce un echilibru dificil de putere. Primul ministru este o funcție importantă, aleasă de majoritatea parlamentară, însă Președintele are, printre altele, influență asupra unor miniștri importanți. Similar cu multe alte state post-sovietice, dincolo de această diviziune instituțională formală a competențelor, diviziunile informale sunt mult mai decisive. Cine este loial cui și care depinde de cine joacă un rol mult mai mare în politica Ucraineană decât competențele și privilegiile formale.
Actualul președinte, Petro Poroșenko, este cea mai importantă persoană din politica ucraineană. Puterile sale sunt limitate în mod formal, însă el dispune de alte pârghii de a exercita influență. Partidul său, „Blocul Petro Poroșenko”, care formează guvernul împreună cu „Frontul Popular”, partidul fostului prim-ministru Arseniy Iațeniuk, nu este decât o extensie a puterii sale. O altă figură importantă în această ecuație este actualul ministru al afacerilor de interne, Arsen Avakov, care prin coincidență, este un om foarte bogat.
Avakov cultivează legături cu Regimentul Azov, corect?
Acest lucru este suspectat pe scară largă, dar natura exactă a acestor legături nu a fost niciodată dovedită. Sunt sceptic față de ideea că Regimentul Azov este doar o marionetă a lui Avakov. Bănuiesc că relația este o cooperare reciproc benefică.
Dacă Poroșenko pierde vom vedea multe defecțiuni ale parlamentarilor din blocul său. Politica ucraineană operează în baza la ceea ce oamenii din științele politice numesc un „regim neopatrimonial”. Acest sistem este caracterizat de blocuri de putere informale. Dacă Blocul Poroșenko pierde, loialitatea în Parlament se va transfera de la un patriarh la altul.
Ce doriți să spuneți prin „regim neopatrimonial”?
Spun că politica ucraineană este caracterizată prin concurență între diferite blocuri de putere, adică piramide sau clanuri. Atât Poroșenko cât și Arakov își construiesc propriile piramide. Actualul prim-ministru Volodymyr Groisman a fost inițial perceput ca un loialist al lui Poroshenko, dar și el pare să-și cultiveze propria piramidă și probabil va încerca să manevreze între diferite blocuri politice.
Cum a ajuns Groisman să-l înlocuiască pe Iațeniuk?
În timp ce fricțiunile dintre Poroșenko și Iațeniuk a ucrescut, Poroșenko a finanțat o campanie publică împotriva lui, atacându-l și cerând demisia prim-ministrului. Dar Iațeniuk a avut multă susținere din vest, mai ales de la vice-presedintele SUA, Joe Biden. În cele din urmă, s-a ajuns la un acord între cei doi că Iațeniuk va demisiona și va fi înlocuit de Groisman.
Acest lucru a reprezentat un conflict între diferite structuri patrimoniale din elita guvernării, dar, de asemenea, a fost un conflict mai larg dintre oligarhi ucraineni și Occident. Multe mișcări d stânga din Ucraina văd țara ca o colonie a Statelor Unite, dar situația este mult mai complicată decât atât. Ucraina este cu siguranță dependentă de ajutorul economic și financiar și sprijin politic împotriva Rusiei, însă nu este o colonie – nu este condusă de la Ambasada Americană. Oligarhii locali ca Poroșenko și Avakov au propriile interese pe care le apără cu înverșunare împotriva Occidentului. În esență, acest conflict este intre capitalul transnațional si burghezia locală.
Un aspect esențial al acestor dezbateri, precum și chestiunea crucială pentru Occident și FMI, a fost corupția și înființarea instituțiilor „anticorupție” pentru a asigura reguli transparente de joc în Ucraina. Dar ceea ce ei numesc „corupție” este, în esență, cel mai important avantaj pe care burghezia ucraineană îl are împotriva capitalului transnațional. Proprietatea lor este asigurată de stat în timp ce a concurenților lor nu este. Aceasta este ceea ce sperie potențialii investitori internaționali. Din cauza acestei temeri, investițiile străine directe (ISD) sunt în declin în ciuda pașilor guvernului ucrainean spre integrarea occidentală.
Deci teama de corupție dăunează investițiilor?
Da, deși mai este un alt factor – războiul.
La început, în 2014 și 2015, am avut o mulțime de oameni în guvern fără cetățenie ucraineană, care au primit posturile lor deoarece erau profesioniști neoliberali, orientați spre Vest. Un exemplu ar fi cetățeanul lituanian Aivaras Abromavičius, care a fost un ministru sub Iațeniuk. Treptat, acei reformatori neoliberali au fost împinși și înlocuiți de oameni loiali oligarhilor de la conducere. Iațeniuk fiind înlocuit de Groisman a fost doar un exemplu deosebit de important al acestui proces.
Sună ca un scenariu destul de sumbru. Dar chiar dacă politica electorală este doar concurența între facțiuni oligarhice, cu siguranță, există alte probleme care sunt dezbătute cel puțin la suprafață? Care sunt temele dominante pe care le folosesc candidații pentru a atrage sprijinul alegătorilor?
Poroșenko a fost cel mai de succes în stabilirea agendei cu o campanie agresivă naționalistă. Sloganul său principal este „Armata, Credința, Limba”. El a umbrit aspectele sociale populiste abordate de Yulia Timoșenko, portretizând campania electorală ca fiind o alegere între el sau Putin, înfățișând oponenții săi ca marionete ale Moscovei.
Asta lucrează?
Da, în oarecare măsură. Sprijinul său a crescut în sondaje de când a fost recunoscută independența Bisericii Ortodoxe Ucrainene de către Patriarhatul Ecumenic al Constantinopolului.
A fost susținută de către stat divizarea între Biserica Ucraineană și Moscova?
Da. Separarea a fost organizată în mod activ de către Poroșenko ca o strategie pentru a câștiga alegerile. În mod formal, Biserica Ortodoxă Ucraineană s-a bucurat de o autonomie amplă, dar depindea de Patriarhia Moscovei și a fost recunoscută de alte biserici ortodoxe. O altă biserică, Patriarhia de la Kiev, a fost fondată la începutul anilor 1990, însă n-a fost recunoscută de către orice altă biserică internațională, dar este destul de populară în țară. În realitate, majorității oamenilor nu le păsa la ce biserică merg. Divizarea era pur politică, nu existau diferențe teologice.
Poroșenko a început să împingă tema în 2017 și 2018 că Biserica Ortodoxă Ucraineană a fost un „agent al Moscovei” în Ucraina. Detaliile sunt destul de complicate, iar mulți oameni din Ucraina nu au înțeles cu adevărat aceste structuri până anul trecut. Totuși, pentru persoanele cu care rezonează problemele naționale și care susțin afirmarea Ucrainei împotriva Rusiei, acesta a fost un pas important. Cu toate acestea, se pare ca majoritatea parohiei locale vor continua să fie subordonate Patriarhiei din Moscova.
Ați făcut aluzie că conflictul cu Rusia stabilește termenii dezbaterii și permite politicienilor să distragă atenția față de problemele sociale, concentrându-se pe naționalism. Există vreo opoziție socială vagă progresivă în țară?
Majoritatea politicienilor, în frunte cu cei trei candidați principali la președenție, nu diferă semnificativ în ceea ce privește problema conflictului din regiunea Donbass. Poroșenko, Timoșenko și Volodimir Zelenski toți susțin consensul patriotic, deși Poroșenko este mai militant. Candidații care au o opinie diferită și nu sunt la fel de populari au ieșit din fostul Partidul Regiunilor, mai târziu au fost botezați „Blocul Opoziției”. Ei nu au reușit să negocieze un candidat comun pentru așa-numitul „sud-est”, regiunea în care este concentrată minoritatea rusă. În ciuda ridicării unor chestiuni importante precum pacea în Donbass, reclamarea suveranității naționale din partea Occidentului și reindustrializarea, acești candidați – Yuriy Boyko și Oleksandr Vilkul – sunt reprezentanți ai grupurilor financiar-industriale oligarhice. Nu există o mișcare semnificativă de sprijin popular („grassroots” ) în spatele acestor probleme. Există miscări laburiste și au existat unele greve, dar ele sunt nesemnificative. Există unele mobilizări feministe, dar acestea sunt minuscule comparativ cu naționaliștii radicali. Nu doar „stânga” anti-capitalistă, ci și liberalismul progresist este foarte slab.
Stânga este într-o situație precară. Partidul comunist a fost interzis. Comuniștii au contestat interdicția, însă vizibilitatea lor publica practic s-a redus la zero. Leaderul lor, Petro Symonenko, a încercat să-și înregistreze candidatura la prezidențiale, dar n-a fost înregistrat. Alte entități relevante de stânga nu există la nivel național.
Corupția guvernului, controlul oligarhic al economiei, o stânga decimată – multe dintre acestea sună familiar. Nu am putea, cel puțin într-o oarecare măsură, să comparăm condițiile din Ucraina cu situația din toate țările fostului Bloc Răsăritean?
Nu cred. Aderarea la UE face o mare diferență. Ea impune anumite reguli care lipsesc în Ucraina. Prezența oligarhilor puternici, de exemplu, este destul de specifică. Celelalte țări din Blocul Est nu au o burghezie locală puternică, dar sunt în mare parte dominate de capitalul occidental. Nu există oligarhi polonezi, oligarhi cehi, oligarhi maghiari – auzim numai despre oligarhii ruși și ucraineni. Ceea ce face Ucraina diferită este că sistemul oligarhic este pluralist. Avem oligarhi multipli, concurenți, în timp ce în Rusia și Belarus există o piramidă neopatrimonială care a reușit să devină dominantă în ultimii 15 ani.
Promisiunea aderării la UE a restructurat politica est-europeană începând cu anii 1990, în timp ce această perspectivă nu a fost validă pentru Ucraina, Rusia sau Belarus. Totuși, încă nu am văzut creșterea unei figuri ca Vladimir Putin sau un Alexander Lukashenko în Ucraina. Cred că acest lucru are legătură cu identitatea divizată a țării: aproape toate alegerile au fost încadrate în dihotomia „Est vs. Vest”, cu un candidat susținut de jumătatea de vest și celălalt de jumătatea estică. În acest sens, este comparabil cu Donald Trump: oricând un președinte ucrainean vine la putere, lui i se opune jumătate din populație, începând cu prima zi. Acest lucru face foarte dificilă consolidarea puterii la nivel național.
Are Dicotomia „Est vs. Vest” aspecte economice?
Da, estul are o industrie grea, provenită din perioada sovietică, care își exportă produsele pe piețele fostei URSS și este necompetitivă pe piețele occidentale. De exemplu, oamenii care îl sprijină pe Ianukovici și cei care se opun EuroMaidan-ului, au fost cel puțin parțial preocupați de menținerea locurilor de muncă într-o economie ucraineană dominată de UE.
Deci, nu este doar o problemă naționalistă, ci și una economică a pâinii și untului?
Da, absolut.
Vorbind despre „Est vs. Vest”, s-a schimbat ceva de la aderarea Ucrainei la regimul fără vize pentru statele Schengen din 2017?
Aceasta a fost una dintre puținele evoluții pozitive de pe timpul lui Poroșenko, iar în timpul campaniei el trâmbițează acest subiect. Libertatea de mișcare este bineînțeles ceva bun și este ceva ce susținem, dar a fost deosebit de bun pentru ucrainenii mai tineri, cu studii superioare din orașele mari.
De asemenea, a facilitat mobilitatea forței de muncă, care a crescut într-adevăr din 2014. Nu am statistici precise, dar vorbim despre milioane de oameni. Mulți ucraineni merg la muncă în Polonia, care îi recrutează în mod activ, deoarece sunt văzuți „cultural” și lingvistic „mai aproape” de polonezi (spre deosebire de refugiații din Orientul Mijlociu). Ați putea spune că forța de muncă ieftină ucraineană subvenționează boom-ul economic polonez. Republica Cehă este, de asemenea, populară, iar probabil Germania va fi următoarea.
În timp ce muncitorii din statele din estul UE, cum ar fi Bulgaria și Polonia, se deplasează spre vest, ei sunt înlocuiți cu forța de muncă mai ieftină din Ucraina. Nimeni însă nu se mută în Ucraina. Există o mulțime de discuții în mass-media ucraineană despre cum pur și simplu nu are sens să lucrați în țară atunci când puteți face de două sau trei ori mai mult peste hotare.
Dar asta nu înseamnă că piața forței de muncă din Ucraina se contractează? Nu ar fi, cel puțin teoretic, munca organizată într-o poziție mai avantajoasă pentru a lupta pentru salarii mai mari?
Da, teoretic. Sindicatele Ucrainene sunt foarte slabe și ele au eșuat să obțină avantaj din situația creată.
Ați dat recent un interviu revistei Jacobin, în care ați comparat situația stângii ucrainene cu cea a Americii Latine din anii 1970. Mi sa părut foarte izbitoare, având în vedere că Stânga era destul de mare în America Latină la vremea respectivă, pe când este microscopică în Ucraina de astăzi. Ați putea să clarificați această comparație? Unde vedeți exact asemănările?
Ucraina este o economie deindustrializată, de periferie. Majoritatea industriei din perioada sovietică s-au prăbușit după 1991, iar ceea ce a rămas nu este competitiv pe piața vest-europeană. Astfel, Ucraina a devenit un furnizor de materii prime cu valoare adăugată scăzută, cum ar fi fierul. În acest sens, este un capitalism foarte periferic caracterizat de inegalitate extremă și oligarhi puternici, cum a fost și în America Latină. Altă asemănare este rolul major pe care îl joacă paramilitarii de extremă dreaptă – acest lucru nu s-a întâmplat în altă parte a Europei, decât pentru scurt timp în fosta Iugoslavie. De asemenea, avem un guvern foarte dependent și puternic pro-american, foarte asemănător Americii Latine.
Cred că este logic să căutăm comparații și lecții de la formațiuni sociale istorice similare. Dacă vrem ca stânga ucraineană să lupte împotriva unui regim corupt, autoritar și anticomunist, având în vedere cât de slabă este stânga și chiar liberalismul, atunci trebuie să colaborăm pentru a lupta pentru drepturile democratice fundamentale și împotriva isteriei naționaliste. Astfel putem pune bazele unei mișcări care ar putea deveni, probabil, mai semnificativă în viitor. Aici văd paralele cu lupta stângii latino-americane împotriva dictaturii din anii 1970 și 1980.
În contextul situației geopolitice, unde tensiunile dintre UE și Rusia sunt atât de proeminente, credeți că este posibil să se formuleze un program amplu, democratic, care să existe dincolo de geopolitică?
Evident, este foarte dificil, dar ce alte opțiuni avem? Să devenim păpuși în jocul geopolitic? A avut loc o dezbinare pe stânga în 2014, când unii au ales EuroMaidan și „Vestul”, în timp ce alții au ales Anti-Maidan și partea „rusă”. Ambele părți au cedat pozițiile față de forțele mai puternice din dreapta și nu și-au formulat propriile poziții independente.
Ar fi fost posibilă altă evoluție?
Evident, nu putem presupune în mod serios construcția unui partid puternic de stânga în condiții atât de dificile. Ceea ce este posibil, totuși, este să menținem un mediu propice pentru ideile de stânga. Grupurile și rețelele existente trebuie să consolideze un viitor embrion pentru o stângă puternică. Este important să fii realist și să înțelegi ce este posibil sau complet imposibil. S-ar putea să nu putem formula un fel de „tabără terță” în politica ucraineană chiar acum, dar aceasta este situația noastră obiectivă și ar trebui să încercăm să ne dăm seama ce putem face în mod realist. Ar trebui să lucrăm la consolidarea grupurilor noastre, a uniunilor noastre, a inițiativelor noastre intelectuale, pentru a spera că vom putea face ceva mai mare pe viitor.
Corbyn, Podemos și Melenchon sunt figuri care inspiră, dar trebuie să înțelegem ce este specific regimului politic din țara noastră și să răspundem în mod specific. Trebuie să extindem domeniul posibilului al politicii de stânga. Chiar dacă asta nu inspiră și pare foarte slab, trebuie să continuăm să încercăm. Sistemul din Ucraina nu poate dura pentru totdeauna. Există numeroase contradicții, diviziuni și dezbinări exacerbate de grupurile de guvernământ și toate acestea vor duce la o situație în care grupuri mai slabe ar putea deveni din nou relevante din punct de vedere politic.
Înainte de a încheia, vreau să vă întreb despre cel de-al treilea candidat important, Volodymyr Zelensky. Dacă înțeleg corect, el joacă într-o emisiune TV despre un politician, iar acum a devenit politicianul pe care îl joacă la televizor. Este corect? El este popular? Are șanse să câștige sau totul este doar o cascadorie?
De fapt, el este cel mai popular politician din țară. Potrivit sondajelor, el are mult mai mult sprijin decât atât Poroshenko, cât și Timoșenko, și ar putea foarte probabil să devină președinte.
Există trei grupuri de persoane care votează pentru el. Primul grup sunt fanii emisiunii sale de televiziune, o comedie foarte populară despre politica ucraineană. Un alt grup mare sunt cei atât de dezamăgiți și obosiți de acești oligarhi că vor vota pentru orice față proaspătă.
Putem spune că e similar cu Donald Trump in unele aspecte?
În unele aspecte, da. Ceea ce-l diferențiază de Trump, este al treilea grup de susținători, care-l percep ca fiind mai puțin naționalist decât ceilalți candidați. Zelensky este vorbitor de limbă rusă, este din orașul ucrainean central Kryvyi Rih (Krivoi Rog) și a atras o mulțime de sprijin din partea cetățenilor vorbitori de limbă rusă.
Asta îl face pe Zelensky să fie diferit de Trump – el încearcă să facă campanie pe teme unificatoare, nu pe cele ce divid. El, de exemplu, se opune încercărilor lui Poroșenko de a împinge limba ucraineană vorbitorilor ruși.
Un alt lucru diferit de Trump sau Beppe Grillo, este că el nu are nicio mișcare populistă în spatele său. Tot ce are este emisiunea sa de televiziune, în jurul căreia încearcă acum să construiască un partid politic de la zero. Acest lucru îl face diferit de alte figuri populiste – nu a existat nici o mobilizare în masă care să-l preceadă. Trump, de exemplu, este evident oarecum un rezultat al mișcării Tea Party, în timp ce Grillo reprezintă Mișcarea Cinci stele.
O altă diferență este legătura cu Igor Kolomoisky, unul dintre cei mai bogați oligarhi ai Ucrainei, opozant a lui Poroshenko, care a fondat cea mai mare bancă din țară, Privat Bank, și deține în continuare o cotă de control a companiei naționale aeriene. Spectacolul lui Zelensky este difuzat pe una din cele opt posturi de televiziune ale lui Kolomoisky, iar unul dintre avocații săi este un arhitect-cheie al partidului lui Zelensky, Sluha Narodu, care se traduce în „Sluga poporului” (care este și numele emisiunii sale). E dificil să spunem cât de independent este Zelensky. Nu-l voi numi o păpușă, dar există cu siguranță conexiuni cu clasa conducătoare.
Este imposibil de apreciat cum va presta în calitate de președinte. Are zero experiență politică. Îmi e frică că înțelege politica chiar mai puțin decât Donald Trump. El este o pagină goală pe care poate fi scris orice.
Deci el reflectă vidul din societatea civilă?
Exact. El este un simptom flagrant a ceea ce se întâmplă în societatea ucraineană. Oamenii urăsc oligarhii, urăsc fețele pe care le-au văzut de zeci de ani. Revoluțiile vin și se duc, alegerile vin și pleacă, dar viața se tot înrăutățește. Oamenii nu doresc încă cinci ani de Timoșenko sau Poroșenko și sunt bucuroși să voteze pentru orice persoană proaspătă recunoscută care nu este implicată în corupție gravă. Oamenii votează mai puțin din speranță, mai mult din furie. Mai bine să votezi pentru un comedian incompetent decât să votezi aceiași vechi experți corupți.
În același timp, societatea civilă este atât de slăbită încât nu poate concura. Doar o stea de televiziune a reușit să facă acest lucru. Nimeni din ONG-urile liberale pro-occidentale nu a ajuns nici pe aproape la popularitatea lui Zelensky. Nici o figură din ONG-uri n-a atins nici măcar un procent în sondaje. Acest lucru spune multe despre „societatea civilă” ucraineană: ea este total incapabilă să producă lideri populari competenți.
Alegerea lui va fi o dovadă puternică că oamenii sunt satui de stilul vechi de politic, că nu sunt manipulați de naționalismul lui Poroșenko și că vor ceva mai bun. Cu toate acestea, sunt foarte sceptic că Zelensky va putea schimba ceva. Schimbarea reală în Ucraina va fi un proces mult mai lung și va necesita construirea unui alt tip de opoziție politică pe care nu l-am văzut în această țară de foarte mult timp.
Volodymyr Ișcenko este un sociolog care studiază protestele și mișcările radicale din Ucraina. El este autorul câtorva articole despre dreapta radicală, participarea aripei de stânga în răscoala Euromaidan și despre războiul ce a urmat ulterior în 2013–14. Curent, el lucrează asupra unei analize a Maidanului din perspectiva sociologică a mișcărilor sociale și a teoriilor despre revoluție.
Articolul a apărut inițial pe pagina web a Fundației Roza Luxemburg și a fost tradus în limba română de Cristian Velixar.
Imagine de fundal: Petro Poroșenko și Catherine Ashton, Înaltă Reprezentantă a Uniunii Europene pentru politica externă şi politica de securitate.
Sursă imagine de fundal: Flickr.
