Solidaritate! Solidaritate! Solidaritate!

[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

Pe 11 martie, mai mult de o mie de oameni – angajați  ai Întreprinderii de Stat ”Calea Ferată din Moldova” (CFM), dar și sindicaliști au pichetat sediul Guvernului. Principala revendicare a protestatarilor a fost achitarea, pînă la 31 martie 2017, a restanțelor la salarii (care ajung la 130 milioane de lei, aproximativ 6 milioane de euro). Protestul național al feroviarilor vine după o serie de proteste locale ce au avut loc pe parcursul perioadei 2015-2016 la Bălți, Basarabeasca, Ocnița, Bender, Revaca și Chișinău.

Alte solicitări ale feroviarilor țin de ”restabilirea duratei normale a timpului de muncă de 40 ore pe săptămînă cu anularea șomajului tehnic stabilit pentru ziua de vineri a fiecărei săptămâni lucrătoare și majorarea salariului, în legătură cu creșterea tarifelor pentru serviciile comunale, a prețurilor la mărfurile de larg consum și devalorizarea valutei naționale” (sursă).

Acțiunea de protest a demarat în scuarul Gării Feroviare de unde coloana de protestatari a mers pînă în fața clădirii Guvernului, în Piața Marii Adunări Naționale. Oamenii au scandat: ”Vrem achitarea restanțelor la salarii!”, ”Vrem să trăim decent!”, ”Vrem majorarea salariilor!”, ”Întoarceți banii noștri!”, ”Salarii la timp!”.

Ieșit la dialogul cu protestatarii, directorul CFM, Iurie Topală, a recunoscut restanțele salariale, dar le-a pus pe seama administrației precedente (despre solicitarea de majorare a salariilor acesta n-a suflat nici o vorbă).

Două zile după protest pe site-ul CFM apare un comentariu ”politic” al administrației întreprinderii cu referire la protestul angajaților.

Pe de o parte, conducerea CFM ia ”act de revendicările angajaților CFM, care au protestat în fața Guvernului și dă asigurări că administrația întreprinderii va utiliza toate pârghiile necesare și va pune în aplicare, în cel mai scurt timp, soluțiile identificate pentru depășirea crizei.”

După refrenul ”datoriile au fost moștenite” (ca și cum președintele unei întreprinderi nu asigură, în afară de fotoliu, și o continuitate a responsabilităților întreprinderii!) urmează eterna scuză că de vină ar fi și ”situația internațională” (mă rog, administrația nu folosește chiar acest termen, ci unul echivalent: ”Situația este afectată nemijlocit și de factorul geopolitic.”)

La sfîrșit conducerea CFM ”își exprimă speranța că angajații „Căii Ferate din Moldova” nu se vor lăsa ghidați de acțiunile cu tentă politică” (notăm în treacăt că solicitarea achitării la timp a salariilor este calificat drept un act politic).

Șchiop și plin de ”tălăbură geopolitică” cum e aproape fiecare ”explicație a guvernărilor moldovenești, comentariul politic al administrației CFM recunoaște explicit că problema salariilor mici și neplătite la vreme e una politică.

Fapt confirmat în mod direct și de o investigație a portalului anticoruptie.md care găsește că întreprinderea a fost gestionată foarte prost (de fapt, expresia corectă ar fi: a fost mulsă) cel puțin cu începere din 2014.

Ingredientele ”mulgerii” de către căpușe economico-politice ale Întreprinderii de Stat ”Calea Ferată din Moldova” sînt cele tradiționale, utilizate de băieții șmecheri și la Fabrica de Zahăr din Glodeni, și la Fabrica de Lactate din Orhei, și la Metalferos, și la Moldcarton și la alte zeci de fabrici, uzine și întreprinderi de stat.

Ele ar fi: semnarea unor contracte de către întreprindere cu firme afiliate unor politicieni (camere video și servicii de PR de la o firmă a lui Vlad Plahotniuc, servicii juridice și de avocatură de la o firmă afiliată lui Vlad Filat, servicii de asigurări de la firma soției fostului deputat democrat Valeriu Guma), achiziții la suprapreț (aș vrea să salut aici și curajul extraordinar al unor muncitori de la stația Ocnița care au făcut, pe viu, o demonstrație a unor instrumente și materiale achiziționate la prețuri umflate de cîteva zeci de ori!), punerea în gaj a unor bunuri, inclusiv trenuri, la diverse bănci pentru a acoperi credite luate pentru activități fantomă (de la VictoriaBank și MoldovaAgroindBank), achiziții de motorină la suprapreț etc. S-ar adăuga și spălările de bani în legătură cu trenurile modernizate (care s-au stricat de vreo 5 ori cel puțin, iar o dată chiar au ars), care s-au întîmplat pe vremea cînd ministru al transporturilor era Anatol Șalaru, care-și face acum partid unionist.

Nu e de mirare, deci, că întreprinderea e pe brînci…

…Zilele astea, la protest au ieșit angajații din sectorul educației. Ca și feroviarii, ei au protestat în mai multe rînduri cerînd cam aceleași lucruri: majorarea salariilor (cea mai frecventă lozincă strigată la mitingul din fața Parlamentului a fost ”Vrem salarii decente!”). Ultima oară la sfîrșitul lunii ianuarie cînd au amenințat guvernul cu o grevă generală în caz că nu le sînt satisfăcute revendicările. Executivul i-a chemat la ”negocieri” (ca să mai tragă din timp). Cum însă dialogul nu era orientat spre soluționarea problemei, ci spre amînarea soluției, negocierile s-au încheiat cu nimic. Drept pentru care angajații din învățămînt au ieșit în stradă. Ieri, 23 martie, ei au pichetat sediul Parlamentului. Azi urmează să picheteze Guvernul iar dacă sînt ignorați promit că vor declanșa grevă generală săptămînile viitoare…

E foarte bine că atît sindicatele de ramură cît și Confederația Națională a Sindicatelor participă activ la aceste proteste și asigură logistica desfășurării lor. Pe lîngă faptul că contribuie la rezolvarea problemelor angajaților, sindicatele au ocazia acum să-și spele ceva din rușinea acumulată din cauză tăcerii sau chiar complicității la multe din schemele de slăbire a puterii muncitorilor cum e cazul cu Fabrica de Zahăr de la Glodeni). Și de destul de multă rușine, s-o zicem pe șleau.

Pentru ca aceste proteste legitime să aibă efect, e nevoie totuși de mai mult decît de sprijinul și participarea sindicatelor (care s-au dovedit a fi, de-a lungul anilor, s-o mai repetăm, aliați nesiguri ai muncii și drepturilor muncitorilor).

Crucială va fi abilitatea protestatarilor de a  găsi (și trezi) solidaritatea altor grupuri sociale și a populației largi (mi-a gîdilat urechile să aud că s-a strigat de cîteva zeci de ori Solidaritate!).

Bună de tot mi s-a părut intervenția unei învățătoare (vezi min.49) care a făcut un apel la părinți să fie înțelegători dacă va fi grevă generală și chiar să participe și ei la această grevă generală pentru că chestiunea educației ne privește pe toți.

Or, solidaritatea generală va fi extrem de greu de obținut. O arată și trecutul: cazul cel mai similar mi se pare cel al protestelor studențești din anul 2000. În volumul ”Republica Moldova la 25 ani: O încercare de bilanț”, explicam că eșecul protestului studenților din 2000 de a construi punți de solidaritate și de a trezi simpatie față de cauza lor în alte grupuri se datorează cîtorva factori: protestele nu au fost revendicate de nici un grup/partid/forță politică; că au avut parte de o presă foarte proastă; că e la mijloc ”și un deficit de solidaritate caracteristic pentru epoca zisă de ”tranziție”, ce a antrenat schimbări dramatice în organizarea economică a țării, în structura familiei (mai ales prin migrația temporară și permanentă, prin depopularea satelor), reducerea radicală a încrederii în instituțiile de stat, deficiența de implicare. Faptul că majoritatea populației țării a trecut printr-un proces dificil de transformare socială de o amploare dramatică, comparabilă doar cu construcția socialismului cîteva decenii mai devreme, faptul că fiecare familie a fost afectată de dificultățile economice rezultate din performanța economică scăzută a țării, a făcut ca grupurile să fie antrenate într-o competiție a suferinței și victimelor în care fiecare grup a crezut că revendicările sale sînt cele mai legitime și justificate, iar celelalte sînt exagerate. Politicienii de toate culorile au știut să exploateze această competiție a suferinței, manipulînd cu abilitate revendicările grupurilor și pornindu-le unul asupra altuia: de exemplu tinerii ”progresiști” contra ”pensionarilor retrograzi”.

Personal, în mod evident, mă solidarizez cu cerințele protestatarilor: atît cu feroviarii cît și cu cei din educație. Solicitările lor sînt absolut justificate și legitime.

Într-o țară în care grupurile de la guvernare au furat din avuția publică cam a zecea parte din PIB și care au aruncat ulterior plata furtului și a consecințelor lui pe umerii celorlalți cetățeni, orice majorare de prețuri a unor bunuri esențiale, orice refuz de creștere a salariilor, orice tăiere de finanțare publică din domeniile sănătății, educației, protecției sociale nu este și nu trebuie să fie calificate altfel decît acte politice. Nedrepte.

”Explicațiile” de genul: nu sunt bani, trebuie să strîngem cureaua, nu ne putem permite – nu sunt decît acte de manipulare politică. Instituționalizată. Și prin urmare trebuie respinse ca atare.

Pentru că, dacă a găsit bani pentru a acoperi un furt bancar imoral, guvernarea trebuie să găsească bani pentru a plăti investițiile în bunurile comune esențiale – transportul, educația, sănătatea – ce asigură viitorul nostru ca societate.