Conflictul central al politicii și societății moldovenești este unul de clasă

— Te implici foarte mult în mișcarea socială din RM, cum evalu-ezi tu această „tranziţie nesfârșită”? Tu chiar crezi că se mai poate realiza un stat funcţional RM?

— Eu am mari probleme cu conceptul ăsta de „tranziție”, cea mai importantă fiind că el presupune un fel de drum oarecum clar, dintr-o vreme/regim/sistem în altă vreme/regim/sistem. Băieții deștepți care au inventat conceptul „tranziție” aveau probabil exact asta în minte: o traiectorie obligatorie pe care urmau s-o parcurgă fostele state socialiste așa încât, într-o perioadă relativ scurtă, acestea să aibă o economie de piață funcțională (o prietenă, Dorina Roșca, scria undeva că politicienii moldoveni estimau că tranziția va fi încheiată către anul 1995). Procesul s-a întins, iar între timp nici capitalismul, vorba poetului, nu mai e ce a fost (mai ales, după criza din 2009), iar multe țări care se apucaseră într-o nebunie să-l construiască, demolând în numele eficienței de piață sistemele de sănătate, protecție socială și educație, s-au prins că chestia asta duce în râpă și au mai recuperat, într-o formă sau alta, diverse mecanisme din celălalt sistem.

Cu așa-zisa tranziție moldovenească lucrurile sunt simple: ea s-a încheiat demult, chiar dacă nu în forma în care a fost livrată la început, ci în alta, mai perversă (dar unde e certitudinea că în spatele ambala- jului inițial nu se ascundea, de fapt, anume această formă perversă?). Să luăm aspectul economic – azi, economia de piață domnește în toate domeniile, inclusiv în unele în care ar trebui, după mine, să fie limitată: educația și sănătatea, în primul rând. Economia e compusă din monopoluri, străine și locale, care folosesc din plin cele mai avansate scheme de „optimizare fiscală și financiară” – off-shore, evaziune, tranzacții dubioase, scheme cu intermediari, protecție politică, lipsă de transparență, trafic de inf luență etc. Și la nivel politic lucrurile par oarecum încheiate: sistemul politic nu e unul retrograd, așa cum zic o mulțime de vorbitori plătiți din interior și din afară, ci unul postmodern, în care dominația de mult nu mai e politică, ci vine din domeniul economic care-l controlează strâns pe cel politic și în care mecanismele tradiționale de participare politică sunt manipulate după bunul plac al unui grup restrâns. Ingredientele sunt arhicunoscute: pe de o parte, un sistem public subplătit și limitat în acțiune; pe de altă parte, o crâncenă retorică despre necesitatea reducerii acestuia; pe de o parte, control politic asupra instituțiilor statului, iar pe de altă parte, campanii mediatice și politice întregi în care este deplânsă slăbiciunea și ineficiența aparatului de stat și necesitatea de a recurge la soluții private. ruperea poveștii cu tranziția neîncheiată sau nesfârșită e primul pas pe care ar trebui să-l facem pentru a demara un proces de emancipare. Avem nevoie de o rebeliune epistemologică pentru a ne debarasa de concepte și idei care, nu doar că nu descriu adecvat situația, ci și contribuie la reproducerea dominației.

Din momentul în care vom abandona povestea tranziției și vom evalua situația curentă în termenii ei reali – ai unui sistem economic de tip capitalist, care erodează solidaritățile și creează inegalități și care e susținut de un sistem de dominație politică de clasă –, vom putea să găsim soluții potrivite pentru acest tip de dominație.

Aceste soluții există – noi forme de solidaritate, instituții noi care să fie construite de jos, forme de organizare și gestiune economică alternativă (nu partide, ci ample mișcări sociale; nu organizații rigide, ci structuri orizontale democratice de tip rețea), în baza unor practici precum bunurile comune etc.

— Care crezi că ar fi conflictele centrale ale politicii și societăţii moldovenești? Unde se pierde firul și apare această incapacitate de construcţie socială, politică și economică?

— Pe scurt: conflictul central al politicii și societății moldovenești este unul de clasă. E o părere pe care mi-o asum cu toată seriozitatea.

Adevărata distincție între cetățenii moldoveni nu stă în identitatea lor etnică ori preferințele geopolitice (în cazul celebrului miliard furat au fost și vor fi sărăciți deopotrivă etnicii români, moldovenii stataliști și minoritățile, dar și europenii, și prorușii), ci în apartenența lor la o clasă (cea a oligarhiei plus camarilei ei sau cea a celor păgubiți și exploatați). Poți să nu ai încredere în sondaje – în Republica Moldova ele-s făcute cu scopul de a promova lideri politici, nu de a afla părerea oamenilor. Însă la compartimentul cu întrebări deschise, alea la care respondenții vorbesc ce cred ei, de fiecare dată când sunt întrebați despre problemele cu care se confruntă, oamenii pomenesc de dificultăți și probleme economice.

Pe de altă parte, politicienii moldoveni, precum și clasa intelectual-mediatică ce îi deservește au reușit să disipeze acest conflict real într-o serie de conflicte false pe tematici identitare și geopolitice. Lupta de clasă a fost transformată cu succes într-un război cultural, care păstrează ierarhiile de clasă (a ce citi Panama Papers sau documentele privind furtul miliardului – toată clasa politică e acolo, indiferent de „culoare și orientare ideologică pretinsă”), risipește posibilele solidarități de clasă ce ar putea s-o amenințe și împiedică crearea unor fronturi largi de rezistență.

— După 25 de ani de la căderea comunismului și dobândirea independenţei am impresia că intrăm într-un nou ciclu. Din păcate, aceleași bătălii simbolice domină piaţa ideilor și a proiectelor. Aceleași bătălii „geopolitice”. Cum vezi viitorul RM? Independenţa, Unirea, UE, EurAsia? Încotro? Sau rămânem pe loc și încercăm ceva pe cont propriu?

— Eu nu cred că problemele actuale ale Republicii Moldova au soluții geopolitice (alta e întrebarea dacă acestea au cauze geopolitice și nu cred că avem vreo analiză credibilă în această privință).

Personal, am refuzat aproape întotdeauna să invoc argumente și cauzalități geopolitice în texte, luări de atitudini și alte forme de exprimare publică pe care le practic. Din două motive pe care le cred principiale. Pe de o parte, pentru că, dincolo de sofisticăreala pe care o pretinde, geopolitica nu este pentru mine o știință (nici măcar știință socială, ci poate doar un fel de „umanioară”, pe aceeași treaptă ca și teoria artei), iar instrumentele ei – interese, zone de influență – nu au caracter explicativ decât post-factum. E părerea mea (îmi asum simplificările extreme și, poate, o anumită expunere caricaturală) și e posibil să nu am dreptate, dar asta e întâlnirea mea cu geopolitica.

Pe de altă parte, și aici fac abstracție și de statutul metodologic al geopoliticii în studiul relațiilor internaționale, am o reluctanță „activistică” (sau „auctorială”, ca să folosesc un termen mai livresc) în a mă lansa în speculații politice: mi se pare că, din moment ce accepți că scenariul politic al unei zone/țări se scrie în altă parte (în alte părți), e foarte dificil să eviți senzația de neputință și de „iremediabilitate” a situației (și e ușor să aluneci în ispita de a arunca vina pe diverse forțe mai mult sau mai puțin obscure). Deci, e foarte greu să găsești motivație ca să te mai implici – ce rost are să faci ceva, dacă oricum alții controlează lucrurile? Anume din acest motiv – pentru a păstra intactă motivația mea de a mă implica și pentru a nu fi prins în disonanțe cognitive „activiste” – las geopolitica pe seama comentatorilor de serviciu ai guvernărilor. E un fel de autoamăgire, ați putea zice – cum să pretinzi că ceva (interesele unor țări, instituții internaționale, corporații) nu există, când ele de fapt există – dar e un fel de autoamăgire necesară…

E adevărat totuși că discursul public din Republica Moldova, atât cel care vine din partea guvernării, cât și din alte zone – de la societatea civilă la mediul academic (nu pot să nu trec cu vederea o rușinoasă declarație a Academiei de Științe a Moldovei din campania electorală pentru locale în 2015, când „oamenii de știință” sugerau că votul pentru un candidat la funcția de primar al Chișinăului ar putea aduce tancuri rusești în republica Moldova, iar votul pentru celălalt candidat e o garanție de „integrare în Europa”), la biserică – e plin de „geopolitică” proastă. Adică de scenarii conspiraționiste, discursuri ultrasimplificatoare și, pur și simplu, părtinire asumată, toate deghizate sub retorică „geopolitică”. În felul ăsta, geopolitica a devenit un soi de explicație universală, un acoperiș ce adună tot felul de argumente, jumătăți de argumente sau speculații. Eu numesc acest tip de geopolitică toxică – ghilotină geopolitică, adică necesitatea de poziționare obligatorie a agendelor politice și civice autohtone față de axa geopolitică Est-Vest. Poziționarea funcționează atât pentru inițiativele „progresiste” – mișcările feministe și pro-LGBT, grupurile ecologiste și cele de apărare a drepturilor omului sau libertății presei (care se identifică, într-o proporție covârșitoare, cu Vestul), cât și pen- tru mișcările „conservatoare” – grupurile tradiționaliste care militează împotriva drepturilor pentru LGBT, mișcările religios-conservatoare (care se identifică de regulă cu Estul).

Această obligativitate a referințelor geopolitice se face responsabilă de faptul că cel mai important capitol din programul politic al partidelor moldovenești nu este cel economic, nici cel social, ci cel care ține de politica externă (partidele se autodefinesc mai întâi ca proeuropene sau proruse și abia după aia, pro-politici sociale sau pro-libertatea businessului!). În același mod, „alegerea geopolitică” condiționează și conținutul celorlalte capitole din programul partidelor: atitudinea față de familie și morală etc.

Ghilotina geopolitică nu este un blestem sau un destin inevitabil, ci doar o mașinărie politică pusă în uz de către așa-zisele elite politice pentru a face electoratul (cetățenii) guvernabil(i). E un mecanism ce construiește alienare jos, la nivelul cetățenilor de rând, pentru a susține afinități „sus”, la nivelul grupurilor de interese economico- politice. Mașinăria e susținută de un angrenaj complex de discursuri mediatice (mâna Moscovei, presa cumpărată sau constrânsă, legiuni de bloggeri și postaci pe rețele de socializare, analiști și experți de ser- viciu), practici și aranjamente instituționale (modul de funcționare a legii partidelor, descentralizarea etc.), poziționări politice, construcții intelectuale etc…

Această ghilotină geopolitică trebuie demontată. Aceasta ar trebui să fie misiunea principală a discursului critic.

Viitorul îl văd internaționalist (din acest motiv, unirea cu România mi se pare o soluție falsă). Văd noi posibilități de a construi solidarități transnaționale, de a asambla, bucată cu bucată, un fel de societate civilă globală (dacă capitalul poate fi global și poate circula cu ușurință, de ce nu ar face la fel și practicile de solidaritate?), de a gândi, împreună cu alți oameni de pe alte continente, alte moduri de organizare economică ce ar fi echitabile.

Interviul a fost realizat de Vasile Ernu și poate fi citit integral pe blogul Criticatac.ro și în cartea Intelighenția basarabeană azi. Interviuri, discuții, polemici despre Basarabia de ieri și de azi (Cartier,2016), editată de Vasile Ernu