ANALIZE DE PRIN ALTE PĂRŢI POLITIC RECENTE

Contra activismului

Autor: Redacția
[label shape=”” type=””] Astra Taylor [/label]

 

Acum aproape un deceniu am participat la o conferință, la un colegiu ordinar din New Jersey, intitulată „1968”. Mark Rudd, un fost student radical devenit instructor de matematică la un colegiu comunitar, care își trăia viața de după pensionare în New Mexico, a ținut discursul de deschidere. De la pupitru, el a reflectat în mod critic asupra faimei naționale cîștigate pe cînd avea douăzeci și ceva de ani pentru rolul său în ocuparea Universității Columbia și cooperarea sa cu Weather Underground, un grup de rebeli militanți, intens reflectat în mass media, care predica o evanghelie a „propagandei faptei” prin detonarea de bombe în locuri precum Pentagonul și Capitoliul (din fericire, fără victime). Membrii audienței, în cea mai mare parte studenți și și tineri politicieni de douăzeci și ceva ani, ca și mine, erau înclinați să laude trecutul revoluționar al lui Rudd, impresionați de anii săi de fugar. Cei de la Weather Underground au întrecut limita pe alocuri, fără să obțină prea multe rezultate, ne gîndeam noi, dar cel puțin au încercat!

Rudd, însă, ne-a pus la încercare romantismul. Spre deosebire de mulți dintre colegii săi, care au devenit mai conservatori cu vîrsta, Rudd a rămas la fel de fidel idealurilor politice, care l-au ghidat în tinerețe. Dar el și-a reevaluat în întregime tacticile contestatare, în baza cărora și-a construit reputația. Fanfaronada în stil macho, apelurile „la arme” – toate acestea, a înțeles Rudd, nu erau decît nişte iluzii. Prin faptul că se autopercepeau ca un grup privilegiat de agenți revoluționari, destinat să catalizeze o „forță de luptă a albilor” pentru „a ajuta oamenii din toată lumea”, el și tovarășii săi au reușit doar demolarea unui fundament construit cu migală de-a lungul anilor. „FBI-ul ar fi trebuit să ne mulțumească pentru asta”, a spus el.

Rudd ne-a mai explicat, strivind cu migală fanteziile noastre insurecționale, că ceea ce nu a reușit să înțeleagă la acea vreme e diferența dintre activism și organizare, dintre exprimarea personală și construirea unei mișcări. Este un mesaj pe care Rudd încă îl răspîndește. „Am auzit pentru prima oară termenul de ”activist” acum vreo cincizeci de ani – el era parte a unui epitet folosit împotriva liderilor studenților de către dușmanii noștri oficiali: administratorii de universități și editorialiștii la ziare”, mi-a spus Rudd recent. „Activiști fără minte” a fost expresia exactă, iar Rudd se întreabă acum, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, dacă nu cumva „fără minte” și „activist” se potrivesc împreună. La Columbia, el a dezvoltat o poziție retorică, pe care o va repeta oricui vrea să asculte: „A organiza este sinonim cu a merge încet”, deși în ultimul timp el preferă să citeze faimoasa telegramă din 1915 a lui Joe Hill către Bill Haywood: „Nu pierde timpul ținînd doliu, organizează!”. 1915 a fost anul în care cuvîntul „activist” a apărut pentru prima dată. Într-un fel, atunci a început și doliul.

 

Un prejudiciu adus tuturor

Spre deosebire de termenul de „organizator”, cu rădăcini clare în sindicate și politica muncii, termenul „activist” are origini obscure. Conform Oxford English Dictionary, cuvîntul și-a așteptat timpul în liniște mai bine de un secol. Asociat inițial cu filosoful idealist german Rudolf Eucken, care credea că sîrguința este necesară pentru o viață spirituală, acesta a fost ulterior folosit uneori pentru a descrie susținătorii vehemenți ai Puterilor Centrale în timpul primului război mondial. În cele din urmă, termenul a ajuns să semnifice o acțiune politică în sens larg, și deși traiectoria precisă a acestei transformări continuă să fie cercetată de către oameni de știință mai harnici decît mine, este clar că „activism” și „activist” s-au aflat în circulație cu semnificațiile lor actuale de ceva timp. La începutul anilor 1960, New York Times i-a descris atît pe Bertrand Russell, cît și pe C. Wright Mills drept „activiști” (editorul lui Mills a obiectat caracterizarea într-o scrisoare furioasă), iar căutări prin înregistrările de arhivă din perioada respectivă dezvăluie mențiuni dispersate la activiștii muncii, activiștii pentru drepturile civile și la activiști studenți.

„Obișnuiam să ne numim revoluționari, radicali, militanți, socialiști, comuniști sau organizatori”, mi-a spus Roxanne Dunbar-Ortiz, un istoric cu viziuni radicale, cu cincizeci de ani de experiență în mișcările sociale. Ascensiunea cuvîntului „activist”, crede ea, corespunde cu ceea ce ea descrie ca fiind parte a unui proces mai larg de „discreditare a stîngii”. Un număr important de colegi activi politic de-ai lui Rudd și Dunbar-Ortiz proveneau din familii de comuniști sau muncitori activi, ori se angajaseră în lupta pentru drepturile civile din sudul SUA, ceea ce înseamnă că aceștia aveau cunoștințe de la sursă despre o mișcare adînc înrădăcinată în biserici și organizații comunitare, dintre care multe angajau organizatori de teren plătiți (prost) pentru a mobiliza oamenii pe anumite perioade de timp și în ciuda oricăror așteptărilor.

Abia după încheierea anilor 1960, odată cu eruperea unor mișcări sociale precum feminismul, emanciparea homosexualilor, ecologismul și drepturile persoanelor cu handicap, activiștii au început să prolifereze cu adevărat. Pînă în anii optzeci-nouăzeci, termenul s-a stabilit ferm în uzul comun. Aceste mișcări sociale au obținut succese enorme în intervale de timp foarte scurte, de multe ori prin construirea și adaptarea vechilor tehnici de organizare, și prin crearea unor proceduri deschise, democratice și non-ierarhice. Cu toate acestea, în încercarea de a arunca peste bord o parte din balastul stîngii, au fost de asemenea abandonate cadre, tradiții și metode potențial utile.

Activiștii au proliferat, în timp ce lumea se distanța de ideologii politice percepute drept învechite, mai concret marxism-leninismul anti-imperialist, care îi captivase pe Weathermen, și care ieșise din modă, ca și Partidul Comunist înainte, îmbrățișînd noi identități radicale în curs de dezvoltare. De asemenea, la începutul anilor șaizeci, oamenii, se înțelege, au vrut să fie mai puțin subordonați unei conduceri carismatice, care punea mișcările în pericolul de a fi sabotate atunci cînd liderii acestora erau asasinați (Martin Luther King Jr.), acționau în mod iresponsabil (Eldridge Cleaver) sau treceau în altă barcă (Jerry Rubin). De-a lungul anilor, în timp ce sindicatele își pierdeau din impact și erau invadate de birocrați prudenți sau corupți, cinismul cu privire la schimbarea socială ca ocupație a prins rădăcini, cel puțin în anumite cercuri idealiste (cînd am auzit recent calificativul de „organizator profesionist”, acesta a avut mai degrabă un caracter de ofensă, nu de compliment).

Mai mult decît atît, aceasta a fost epoca reculului de dreapta, a atacurilor toxice asupra sindicatelor, a dereglementării și financiarizării, care au dus la explozia inegalității veniturilor, pe care stînga nu a fost incapabilă să o atenueze. Incapabilă, în parte din cauza propriei turnuri de la justiția economică spre alte ţeluri, dar și pentru că stînga a luptat împotriva unui adversar extraordinar. Conservatorii erau ocupați de construcția unor strategii de organizare în ultima treime a secolului douăzeci, prin lansarea unor think tank-uri și asociații de afaceri, încurajate de generozitatea corporațiilor, prin consolidarea trupelor terestre ale Majorității Morale, punînd astfel bazele unei revolte fiscale permanente purtate de către cei din „1 la sută”; asta, în timp ce stînga renunța la propriile rădăcini de organizare.

Organizarea este ceea ce stînga trebuie să cultive  pentru a-și face activismul mai durabil și mai eficient, pentru a susține și a promova cauzele noastre chiar și atunci cînd dispare intensitatea electrizantă a ocupațiilor sau a protestelor stradale. Organizarea este ceea de ce are nevoie stînga pentru  a contracara renașterea conservatoare și a elimina plutocrația pe care aceasta a făcut-o posibilă. Prin urmare, aceasta înseamnă formarea unor organizații politice, elaborarea unor strategii pe termen lung, cultivarea liderilor (de genul responsabil, nu carismatic) și elaborarea metodelor de susținere financiară a acestora. Fără îndoială, înflorirea activismului în ultimele decenii este binevenită: mai mult activism este ceea ce ne dorim. Problema este, mai degrabă, faptul că organizarea, care a făcut ca mișcările anterioare să fie de succes, nu a reușit să crească în același ritm.

 

Acțiune autodirijată

În anii șaizeci, Rudd, Dunbar-Ortiz și grupurile lor de susținători au învățat despre organizare aproape prin osmoză, absorbind un model „dezvoltat și testat pe parcursul mai multor generații”, așa cum a spus Rudd (conștientizarea ambiantă a organizării, a precizat Rudd în discursul său, a informat anii de pregătire care au făcut posibilă celebra ocupare din 1968 a Universității Columbia; ignorarea acelor eforturi dintr-un soi de trufie este ceea ce a mers prost pentru Weather Underground). Activiștii de azi s-au maturizat într-un mediu complet diferit. Puțini mai au părinți membri de partid, sindicatele sînt în declin terminal, iar lupta prelungită a mișcării pentru drepturile civile, care are atît de multe să ne învețe, a fost redusă la o serie de imagini iconice și de momente istorice care doar ne fac să ne simțim bine.

Astăzi a fi activist înseamnă pur și simplu să pledezi pentru schimbare, dar partea lui „cum” și „de ce” a acestui militantism este neclară. Lipsa unui antonim precis vorbește de la sine. Cine, mai exact, sînt non-activiștii? Sînt ei un soi de „pasiviști”? Spectatori? Sau doar oameni obișnuiți? În ambiguitatea sa, cuvîntul susține o dihotomie toxică pentru democrație care, pentru a funcționa cu adevărat, depinde de participarea unor cetățeni activi, nu de fanatismul unui mic segment al populației.

După cum susține prietenul meu Jonathan Matthew Smucker, pe care l-am întîlnit în Zuccotti Park în primele zile ale Occupy Wall Street (într-o carte ce urmează să fie publicată), termenul de activist este, în mod suspect, lipsit de conținut. „Cu siguranță, etichetele nu sînt deloc noi în sfera acțiunii politice colective”, scrie Smucker, arătînd spre clasificări precum aboliționist, populist, sufragetă, unionist și socialist, care toate transmit o poziție clară privind o problemă. Însă termenul de activist reprezintă o categorie generică, asociată cu stereotipuri ciudat de specifice: astăzi, termenul semnalează nu atît un anumit set de opinii politice sau comportamente, ci un anumit temperament. În societatea noastră, invadată de tot mai multe categorii și etichete, activiștii sînt analogi skater-ilor sau gurmanzilor sau membrilor subculturii Dead Heads, fiecare populînd o nișă anume în ecosistemul cultural enorm și eterogen al Americii: prin anumite capricii de personalitate, lor le plac întîlnirile lungi, strigă sloganuri și petrec o noapte sau două în închisoare, la fel cum alții savurează un pahar de vin biodinamic. Mai rău, susține Smucker, multor activiști pare să le placă propria marginalizare, aceștia interpretînd numărul lor mic ca o dovadă în plus a calității lor de „oameni deosebiţi”, de membri ai unei clici exclusive și îndreptățite, chiar dacă eficiența e dusă pe apa sîmbetei.

În ciuda unor excepții remarcabile, multe ramificații ale activismului contemporan riscă să pună sinele (persoana) înaintea colectivului. Din contră, organizarea este cooperativă prin definiție: ea își propune să-i aducă pe alții împreună pentru a construi și a exercita puterea în comun. Organizarea, așa cum inteligent o definește Smucker, implică transformarea „unui bloc social într-o forță politică”. Astăzi, oricine poate fi un activist, chiar și cineva care operează singur și nu răspunde nimănui: de exemplu, încercînd necontenit să sensibilizeze opinia publică despre o problemă importantă. Creșterea gradului de conștientizare, unul dintre obiectivele preferate ale activismului contemporan, poate fi extrem de valoroasă (cel puțin așa sper, din moment ce am petrecut atît de mult timp încercînd să o fac), dar educația nu este organizare. Aceasta din urmă implică nu doar iluminarea oricui se întîmplă să vadă mesajul tău, dar și agregarea oamenilor în jurul unor interese comune, astfel încît aceștia să poată exercita în mod strategic puterea lor combinată. Organizarea reprezintă o muncă pe termen lung și cere un efort adesea istovitor, care presupune crearea infrastructurii și a instituțiilor, identificarea unor puncte de vulnerabilitate și de pîrghie în situația pe care dorești să o transformi și convingerea indivizilor atomizați de a recunoaşte faptul că fac parte din aceeași echipă (și de a se comporta în consecinţă).

La nivel global, am asistat la o explozie a mișcărilor sociale începînd cu anul 2011, dar mulți dintre noi, cei implicați în acestea, rămînem prinși în dilema de bază descrisă de către Rudd. „Activismul, expresia sentimentelor noastre profunde, era cîndva doar o etapă din procesul de  construcție a unei mișcări. Este o tactică ce a fost ridicată la nivel de strategie în lipsa unei strategii”, s-a plîns Rudd. „Cei mai mulți tineri activiști cred că organizarea înseamnă a face aranjamente fizice pentru un miting sau un concert de binefacere”. Adăugați la această listă crearea unui hashtag pe rețelele de socializare, transmiterea unei petiții on-line, dezbaterile pe Internet, iar sentimentul se menține, în fond. Activitatea de organizare a pierdut din prestigiu în cadrul multor mișcări, unde s-a înrădăcinat o oarecare credință în rebeliunea spontană, precum și o suspiciune profundă față de instituții, organe de conducere și exerciţiul puterii.

Zic toate acestea nu pentru a spune că nu există momente cînd mitingurile, concertele, hashtag-urile, petițiile, dezbaterile on-line sînt utile. Problema este că aceste evenimente sau tactici reprezintă prea adesea orizontul ca atare al angajamentului politic. „Cred că, în general, este un lucru bun faptul că un număr mare de oameni au fost inspirați în ultimele decenii să se implice și că evoluțiile tehnologice au făcut lucrul în acest sens mai ușor”, a declarat L.A. Kauffman, care tocmai termină o lucrare de istorie a acțiunii directe. „Separate de o strategie de organizare deliberată, toate acestea pot fi doar o rafală de activitate, fără un impact prea mare. Așa că ar trebui să ne întoarcem la necesitatea, pentru mișcările noastre, de a recunoaște și cultiva organizarea de talente și de a sprijini această lucrare prin tratarea ei ca pe un post de muncă: de exemplu, prin găsirea unor modalități de a plăti oamenilor care fac acest lucru un salariu”. Pentru a clarifica ceea ce ar trebui să fie evident: oamenii care se angajează în mici acțiuni concrete – semnează o petiție sau participă la un miting – sînt mai aproape de a exercita o influență reală atunci cînd sînt ghidați de un plan clar, în mod ideal cu obiectivul incomodării elitelor și tergiversării profiturilor acestora.

 

Rămînem dezbinați?

În mod evident, există încă organizatori de tip clasic, organizatori ai clasei muncitoare, care depun un efort inestimabil. Mai mult, un număr tot mai mare de oameni experimentează noi forme de putere colectivă și de rezistență economică. O provocare majoră, însă, în aceste vremuri neo-liberale și post-fordiste, este de a găsi modalități inventive de adaptare a modelului sindicatelor la condițiile actuale de financiarizare și nesiguranță. Trebuie să creăm legături proaspete între milioanele de oameni alienați, care nu au un loc de muncă stabil, ca să nu mai vorbim de apartenență la sindicat, astfel încît aceștia să devină o forță de luat în seamă. Am făcut parte dintr-un efort născut din haosul Occupy Wall Street, care încearcă să facă acest lucru prin organizarea oamenilor în jurul îndatorării. Proiectul care a lansat prima grevă națională contra datoriilor studențești anul trecut recunoaște că datoriile reprezintă bani, deopotrivă un activ comercializabil pentru clasa financiară, dar și o pîrghie pentru cei blocați la zero. Noi ne inspirăm din vechea zicală „Dacă datorezi băncii 100 $, e problema ta. Dacă datorezi băncii 100 milioane $, e problema băncii”.

Alte eforturi au ajuns și mai departe. Organizatorii pentru justiție climatică au elaborat modalități originale de mobilizare a oamenilor, pentru a afecta liniile de fond ale companiilor petroliere, forțînd, de exemplu, guvernul federal să înceteze emiterea unor noi licențe pentru mineritul cărbunelui pe terenuri publice. De la lansarea sa în 2012, campania pentru dezinvestirea combustibililor fosili a reușit să preseze investitori, care controlează mai mult de 3.4 trilioane $ în active, să iasă de pe piață. Organizarea a început cu studenții din campusuri și s-a extins apoi, incluzînd cetățeni ai unor comunități mai largi, cu mai mult de șaizeci de orașe și orășele din întreaga lume, care au promis să sprijine dezinvestirea totală sau parțială. „Una dintre cele mai mari realizări de pînă acum ale campaniei pentru dezinvestire a fost subminarea încrederii în planul de afaceri al industriei de combustibili fosili”, mi-a spus Jamie Henn, co-fondator al grupului de mediu 350.org și unul dintre liderii campaniei. „Acum nu e vorba doar de un mic colegiu de arte liberale, care ia „riscul carbonului” în serios, dar și de instituțiile financiare uriașe, cum e Banca Angliei, Fondul Suveran Norvegian și sistemele de pensii din California”.

În fine, există mișcarea Black Lives Matter, care a realizat o acţiune uimitoare de repunere a asupririi rasiale pe agenda națională. Grupuri de tineri precum Dream Defenders, o formațiune din Florida, care s-a constituit în urma asasinării lui Trayvon Martin, au adoptat un model de organizare leaderfull („plin de lideri”), nu leaderless („fără lideri”), precum și o abordare sceptică față de activismul exclusiv on-line. „Pentru a schimba comunitățile noastre, trebuie să avem putere, nu doar adepți”, au explicat liderii grupului după zece săptămîni de absență de pe rețelele de socializare, dar orientate spre interacțiunea offline. Deși rezultatele concrete au fost puține și rare, mișcarea pentru abolirea discriminării persoanelor de culoare a atins o victorie remarcabilă în toamna anului trecut, cînd echipa de fotbal a Universitatății din Missouri a amenințat că va intra în grevă pentru restul sezonului dacă președintele universității, Tim Wolfe, nu demisionează. Acesta a demisionat.

Acest spectacol fenomenal al puterii economice – anularea unui joc ar fi costat universitatea un milion de dolari – a fost repede dat uitării, însă, în urma unei dezbateri furtunoase despre libertatea de exprimare în campus, provocată de către o întîlnire nefericită dintre un profesor de la Missouri și un tînăr jurnalist, precum și de evenimentele ulterioare de la Yale, unde studenții au reacționat la apărarea preventivă de către un profesor a costumelor de Halloween rasiste. Pe măsură ce dezbaterea asupra libertății de exprimare se dezlănțuia în secțiunile de opinie din ziare și pe Facebook, unii comentatori au observat în mod corect că schimbarea subiectului distrăgea atenția. Atunci cînd a început să se vorbească despre primul amendament (al Constituției SUA, n.tr.), discuțiile despre rasismul sistemic s-au oprit. De asemenea, s-au oprit discuțiile despre motivele din spatele acțiunii directe a sportivilor din Missouri și despre modul în care această abordare a organizării ar putea fi replicată în altă parte.

 

Ridicarea din fotoliu

Acestea fiind spuse, cuvîntul „activist” nu este chiar așa de rău. Cel puțin, acesta este cu siguranță de preferat expresiilor de genul „antreprenor social”, „agent al schimbării”, sau, doamne ferește, „luptător pentru justiția socială”. Spre deosebire de „activist”, cu etimologia sa tulbure, istoria „luptătorului pentru justiție socială” (Social Justice Warrior, SJW) poate fi urmărită în detalii remarcabile datorită site-ului Know Your Meme. Acesta a aparut pentru prima dată într-o postare de blog pe data de 6 noiembrie 2009 și pînă în 21 aprilie 2011 și-a meritat propria intrare pe Urban Dictionary: „termen peiorativ pentru o persoană care se angajează, pe internet, în mod repetat și vehement, în argumente privind justiția socială, de multe ori într-un mod superficial sau prost gîndit, cu scopul de a-și promova propria reputație”.

De atunci, expresia a călătorit de-a lungul lanțului mass media, de la Reddit și 4chan (unde a fost adoptată ca insultă la alegere pentru mafioții prejudiciați ai Gamergate) la Daily Beast, Slate și New York Times. Publicația liberală Salon a încercat să recupereze expresia cu titlul „5 motive pentru care 2015 a fost anul luptătorului pentru justiția socială (și de ce progresiștii ar trebui să adopte termenul)”. Integrarea rapidă a termenului și-a găsit impulsul în ultimul val de revolte pe campus din toamnă. Consiliul editorial al New York Post, de exemplu, a avertizat că „Luptătorii pentru justiția socială conduc acum Universitatea din Missouri”. Deși textul menționează jucătorii de fotbal în trecere, accentul real a fost pus, în mod previzibil, pe presupusa suprimare a libertății de exprimare. „Căutarea de „spații sigure” începe să arate mai mult a fascism”, au conchis editorii.

Deci, asta este situația. Cu un secol în urmă, ideea activismului a pornit de la un filosof, Eucken, care a preferat misticul materialului, iar această preferința persistă și astăzi, odată ce mulți încă mai cred că acțiunea, chiar și deconectată de la orice strategie coerentă, poate conduce în mod magic la un fel de trezire a societății. Lupta pentru justiție socială, la rîndul său, a apărut din adîncurile mai dezgustătoare ale Internetului, ca o insultă pusă la cale să-i minimalizeze pe cei care au o problemă cu bigotismul. Dincolo de aceste contexte retorice, termenul de luptător pentru justiția socială semnalează o caracteristică care îi unește pe luptătorii pentru justiție socială și pe criticii acestora (o credință care, să fie clar, este prea comună astăzi): că cearta și atacul on-line asupra străinilor este o formă de angajament politic la fel de importantă cum era odată planificarea unui pichet sau a unui boicot.

Din fericire, cel puțin pentru moment, luptătorii pentru justiție socială nu i-au eclipsat total pe activiști, iar activiștii nu i-au eliminat completamente pe organizatori. Încă mai există o mulțime de arene în care se face organizare reală, adică ceea ce Rudd a descris în discursul său ca fiind „educația, construcția de bază și coaliția”, și ceea ce eu aș descrie drept crearea identității colective și a puterii economice împărtășite. Dar aceste eforturi lente sînt adesea umbrite de cel mai recent spectacol sau scandal viral.

Cu aproape un deceniu după momentul în care m-am așezat să-l ascult pe Mark Rudd într-o încăpere murdară, zeci de mii de oameni sînt prezenți pe arenele amfiteatrelor din America pentru a-l asculta pe Bernie Sanders condamnînd „clasa miliardarilor”. Sondajele arată că un număr tot mai mare de tineri, precum și majoritatea alegătorilor Partidului Democrat în alegerile primare, au o viziune pozitivă a socialismului. Ceea ce înseamnă că avem nevoie de o organizare bună și inteligentă, care să susțină această creștere uimitoare a sentimentului de stînga și să canalizeze productiv entuziasmul și energia oamenilor, dincolo de cadrul limitat al cursei prezidențiale și de politica alegerilor. Doar semantica nu va determina cursul istoriei, pentru că modul în care ne numim contează mai puțin decît ceea ce facem și de multe ori limbajul pe care îl folosim nu servește cauzei. A fost întotdeauna ușor pentru elite să-i califice pe cei care îi provoacă drept învinși și frustrați, iar pentru a ignora un hashtag e nevoie și de mai puțin efort. Organizatorii de succes, dimpotrivă, sînt mai greu de dezechilibrat, pentru că aceștia au construit o bază care acționează în mod strategic. Scopul oricărui „schimbător al lumii” ar trebui să facă parte din ceva atît de organizat, atît de formidabil, și atît de șiret, încît cei puternici să nu își bată joc, ci să tremure.

Articolul original a fost publicat pe The Baffler.

 

Traducere ]n română pentru PZF de Ana Gurău.

 

 

Despre autor

Redacția

Portalul https://platzforma.md (PZF) îşi propune să fie un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică.

3 Comentarii

  • Problema activismului in general, nu doar a activismului radical, este finantarea si responsabilitatea. Daca finantatorul este un Soros sau vreo entitate corporatista sau vreo fundatie problema este foarte serioasa. Si anume pentru ca aceste entitati au o agenda, iar activistul este raspunzator in fata acestora si nu e nimic altceva decat un angajat umil care face ce i se ordona. Acesti angajatori, dar si activistul pot fi animati de cele mai bune intentii – nu e neaparat sa aiba agende secrete, desi adesea au – dar cat isi pot permite sa ignore totalmente realitate si sa agraveze situatia persoanelor pe care vor sa le ajute sau si a altora.

    Intr-o societate civila adevarata, activistul raspunde in fata comunitatii, reactioneaza factual si nu ideologic in functie de situatia de pe teren. Aceasta interdependenta dintre societate si activist este raspunsul la cum trebuie facuta o societate civila. Iar aceasta trebuie facuta de jos in sus, nu de sus in jos.

  • e adevarat, si tu cat donezi pentru „activism”? eu donez mult timp, si niste bani unor entitati.
    discutia e si despre asta

Lasa un comentariu