Candidatul conservatorismului spectacular

[label shape=”” type=””] Alexandru Vasile Sava [/label]

M-a surprins un pic cât de bine s-au aliniat membrii de partid în spatele candidaturii lui Trump. Mișcarea era de așteptat până la un punct, frica mare acum fiind legată de mobilizarea votanților și strângerea donațiilor pentru alegerile pentru Congres și câteva posturi de guvernator de la sfârșitul anului, dar mă așteptam să rămână mai mulți pe poziții. Pe deoparte să nu-ți respingi candidatul ține de logica sistemului bipartinic american. Pe de altă parte, reacția ține și de faptul că eșalonul superior al partidului e pur și simplu depășit de situație și pare a orbecăi după o ieșire din rahatul în care s-au băgat. Reticența din mesajele de susținere ale conducerii republicane o să se reflecte probabil în rezultate, la fel ca și reorientarea lui Clinton spre dreapta la alegerile generale.

Ce mi se pare mai interesant și mai util pentru prognozele legate de alegerile prezidențiale ar fi pozițiile ideologilor și propagandiștilor conservatori, și ale donatorilor. Practic toți ideologii cât de cât serioși ai conservatorismului american au rămas anti-Trump, în timp ce aproape toată menajeria de semidocți demenți care se ocupă cu zgomotul și furia din propaganda republicană s-au coalizat în jurul colegului lor de breaslă. Donatorii serioși nu par să-l înghită, cel puțin în măsura în care reprezintă miliardarii clasici ai Americii – excepțiile care îl susțin sunt mai degrabă de genul lui Sheldon Adelson, a cărui suport vine după ce Trump a anunțat că îl încurajează pe Bibi Netanyahu să colonizeze teritoriile ocupate, sau Peter Thiel, unul dintre „creativii” din noua generație, un speculant de gadgeturi de ultimă modă și pariuri futurologice, care mai susține în același timp că libertatea și democrația nu sunt compatibile din cauza beneficiarilor de asistență socială și a dreptului femeilor la vot („două grupuri istoric opuse libertarianismului” – bineînțeles!).

La finalul anului, Trump va pierde cel mai probabil în fața lui Clinton. El este nepopular printre aproape toate grupurile minoritare, propunerile sale în materie de politici economice și politici de migrație (și într-o anumită măsură de politică externă) sunt prea departe de consensul democrat-republican pentru a avea susținerea marelui capital, are relativ puțină priză la mediul evanghelist protestant care susține în mod tradițional partidul Republican și este virulent respins de categoria de angajați hiper-specializați și cosmopoliți, acei moderați de centru-dreapta care își găsiseră reprezentantul perfect în Barack Obama.

În fine, orice ne-ar spune disprețul abia mascat al elitelor liberale, ideea unei mobilizări puternice pro-Trump în rândul clasei muncitoare nu are șanse semnificative de succes, pe deoparte din cauza opoziției ferme a conducerii sindicale (de la AFL-CIO până la sindicatele de stânga) față de Trump, dar și pentru că ceea ce a mobilizat de la bun început bunăvoința muncitorilor obișnuiți față de Trump – opoziția acestuia față de TPP, față de exportul locurilor de muncă, atitudinea sa dură împotriva imigranților, promovarea de tarife protecționiste – ar putea fi aruncat treptat peste bord pe măsură ce Trump își va schimba discursul în alegerile generale (efect ce ar putea însă fi contracarat parțial prin inversarea pozițiilor sale pe teme precum creșterea taxelor celor mai bogați americani și creșterea salariului minim federal).

Ceea ce ar fi putut să atragă salariații slab-specializați și nespecializați de partea lui nu este acel rasism sau nativism al muncitorimii pe care le presupun fantasmele micii burghezii, ci tocmai mascarada de protecționism pe care Trump a pus-o în scenă. Fără credibilitate pe palierul acesta îi va fi dificil să profite de slăbiciunea lui Clinton, candidată cu o istorie lungă de acțiuni anti-sindicale. Astfel devine puțin probabil ca Trump să iasă din electoratul său natural de declasați izolați prinși în spasme identitare.

Toate acestea nu exclud o victorie Trump. Prezumția din timpul alegerilor primare a fost că suporterii săi vocali nu vor putea să-l împingă spre victorie, din cauza lipsei unei structuri instituționale coerente care să-i mobilizeze și să le ofere reziliența necesară unui război de uzură (un exemplugrăitor aici). S-a ignorat în felul acesta aparatul mediatic, cu armata sa de cadre loiale și vocale din tv și radio, dar și cu activiștii ce țin în picioare rețeaua vastă paranoică numită New Media. Cu excepția condamnării moraliste a atenției date de camere lui Trump și apelurile la rigoare jurnalistică, critica rolului instituțiilor mediatice în mișcarea pro-Trump nu s-a atins de modul în care acestea își construiesc subiecții-spectatori și nici de efectul coroziv al diferitelor forme de media asupra celorlalte instituții sociale.

Ar fi însă o greșeală să vedem în Trump învingătorul unei conjurații a consumatorilor de reality show-uri și click bait. Complexul spectacular-industrial este cu siguranță impunător, dar existența sa parazitară este în același timp remarcabil de fragilă. Nevoia sa constantă de investiții de resurse, atenție și timp seacă celelalte structuri ale societății sau cel mult încearcă să le replieze pe propriul corp. Acolo unde capitalismul clasic își producea proprii gropari, capitalismul spectacular își sapă singur pământul de sub picioare, prin dezmembrarea instituțiilor sociale ce permit economiei să funcționeze și prin degradarea ecologică (și nu numai) pe care o proliferează. Este discutabil în ce măsură ar mai fi posibilă (ca să nu mai vorbim de viabilă) o societate care poate promova cu succes un candidat numai pe spinarea mass-media, fără concursul unor alte instituții.

De aceea lecția campaniei Trump este de fapt foarte vechea lecție a oportunismului dreptei în situații de criză. Oportunismul cu care conservatorii fundamentaliști creștini s-au folosit de Trump pentru a submina aripa moderată neoliberală a partidului nu a fost cu nimic diferit de oportunismul cu care elitele republicane au folosit conservatorii creștin sau, mai recent, populismul xenofob de tip Tea Party al segmentelor declasate de criza din 2007-08.Trump nu a câștigat propriu-zis nimic – victoriile sale timpurii s-au datorat listei supra-saturate de candidați, iar în momentul în care a ajuns la scrutinurile de tip „câștigătorul ia tot” s-a trezit trăgând calupuri complete de delegați cu doar puțin peste o treime din voturi.

În toamnă, nu mai beneficiază de condiții similare, iar dacă Trump va câștiga alegerile generale, o va reuși numai în măsura în care establishment-ul republican îl va susține împotriva reprezentantului firesc al intereselor lor (în scopul păstrării unei majorități în Camera Reprezentanților și Senat) și în măsura în care revenirea lui Clinton la neoconservatorismul său tipic pentru a-și extinde electoratul ar rezulta în înstrăinarea maselor de salariați cu venituri mici și medii și a aripii de stânga a partidului democrat. Va fi mult mai interesant de urmărit pe viitor conflictul intra-partinic al republicanilor, a căror bază de suport a ajuns întratât de eterogenă încât amenință coeziunea internă a partidului. Mutra ostentativă a lui Trump este momentan pe toate ecranele și umbrește disputele inter-facționale din partid, dar față de acestea The Donald nu e decât un side-show.

articolul a apărut inițial pe platforma Cealaltă Agendă.