Despre niște proteste care nu (mai) schimbă nimic

[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

Unicul mod posibil în care Platforma DA ar fi trebuit să înceapă mitingul de protest de ieri ar fi fost printr-o declarație de asumare a propriului eșec care ar fi fost urmată de o invitație la căutarea unor noi soluții și strategii.
Ceva de felul:
”Dragi cetățeni, simpatizanți, membri dar și inamici ai Platformei Civice Demnitate și Adevăr (pe care între timp am transformat-o în partid politic!), trebuie să recunoaștem, în acest moment, că strategia noastră de luptă cu regimul oligarhic a eșuat!
Nu am reușit să inventăm o altă formă de protest și participare politică decît… un partid (și pe care a trebuit să-l preluăm de la cineva!).
Nu am izbutit să formulăm un program de guvernare de alternativă, să venim cu un proiect de țară coerent (ce ar include dimensiuni economice, culturale, sociale etc.).
Nu am reușit să scoatem la iveală oameni noi și idei noi, pentru că forma de organizare pe care am adoptat-o – consiliu închis cu lideri prestabiliți – excludea orice mecanism de recrutare a ideilor noi.
Am fost opaci la critică – ori de cîte ori ni s-a reproșat că nu am avea o alternativă coerentă, că nu avem un program de măsuri sociale ori o viziune de reforme economice ne-am grăbit să-i învinuim că ar fi ”sculele lui Plahotniuc” fără a ne da seama că acești oameni de fapt ne întind o mînă de ajutor și ne arată punctele slabe ale mișcării noastre.
Am mai făcut și alte greșeli – o anumită încredere în unii politicieni (Dodon) care s-au dovedit a fi mai ”lunecoși” decît ne-am așteptat, o anumită aroganță în a crede că am fi unicii care știu și pot cum să producă schimbare politică. Recunoaștem aceste greșeli. Și ne cerem scuze pentru ele.
Azi venim, însă, cu un mesaj de solicitare de ajutor. Ne recunoaștem înfrîngerea, dar încă vrem să producem schimbarea în Moldova.
Nu prea știm însă cum.
Și am mai văzut că doar strigătele ”Jos Plahotniuc!” nu ajută. E nevoie de ceva mai mult. Atît ca acțiune, cît și ca idee. Și noi nu prea știm aceste ”ce și cum”.
Am vrea să ne ajutați.
Să pornim împreună o mare dezbatere – în Piața Marii Adunări Naționale, pe internet, în birourile locale ale Platformei (pe care urmează să le deschidem) – o discuție în care să vedem care-s problemele noastre, să dezbatem și să propunem idei și strategii de schimbare, să identificăm împreună oameni care ar putea face schimbarea.
Să nu pornim cu lista prestabilită de idei ci să le găsim împreună într-o mare discuție națională.
Să nu venim cu o listă de oameni nominalizați deja, ci să căutăm şi să găsim oameni noi și capabili printre cetățenii țării.
Să nu impunem de sus protestatarilor modele de participare politică – partid politic, protest la sediile unor instituții – ci să căutăm împreună modalități noi și creative de protest, forme de organizare fără lideri, structuri orizontale, rețea civică de protest națională, cu mici acțiuni și ramificări în majoritatea raioanelor/regiunilor țării. ”

* * * * * * * *

Ce e de gîndit, în acest nou protest ”civic” al Partidului DA, nu e că oamenii nu pot ajunge la Chișinău (deși asta e important și relevant), ci faptul că nimic „protestatar” nu se întîmplă în afara Chișinăului…E imoral (și ilegal, în mod clar) că autoritățile au blocat mai multe căi de acces spre Chișinău (un prieten mi-a zis că chiar trenul intern dinspre Ocnița spre Chișinău a fost oprit undeva pe drum, într-o haltă intermediară, ”din motive tehnice” și unii oameni au fost nevoiți să ia alt tren, pe cel internațional de la Moscova). Va trebui cîndva să cercetăm cine a dat aceste ordine. Și să evaluăm cum se cuvine (la protestele din 7 aprilie un oarecare consilier prezidențial a sunat la operatorii naționali de telefonie și internet și le-a porunci să bruieze semnalul și să închidă accesul la rețelele sociale facebook, twitter și odnoklasniki. Omul cu pricina nu a fost penalizat în nici un fel)…
Dar e anormal pentru o mișcare protestatară care se pretinde a fi națională și care vorbește în numele întregului popor să nu poată ”înflori” cîteva mișcări de protest paralele în orașele din care oamenii nu puteau pleca spre Chișinău. Oamenii ce erau blocați în autogările Criuleni și Hîncești (citez exemplele care au fost menționate cel mai des) puteau organiza proteste acolo unde se aflau, nu era nevoie să se vină pentru asta tocmai la Chișinău.
Din păcate, centralizarea protestatară o copiază în mod exact pe cea administrativă…

* * * * * * * *

Un bărbat flutura o pînză mare pe care erau scrise cîteva revendicări. Între ele, una despre necesitatea unui ”președinte neafiliat poporului moldovenesc”. Adică un președinte de import (cam ca în fotbal, ori ca în politica ucraineană unde mai mulți foști politicieni georgieni, în frunte cu fostul președinte Saakașvili, au fost cooptați în structurile administrative ucrainene).

Nu m-am gîndit la posibilitate dar dacă ar fi să optez pentru un președinte de import l-aș alege pe Bernie Sanders (care tocmai a pierdut cursa pentru nominalizarea democrată dar care a cîștigat cursa pentru inimi și simpatie din partea stîngii radicale). Sau pe Jeremy Corbyn. Ori pe Pablo Iglesias. Sau măcar pe mult-mediatizatul fost ministru de finanțe al Greciei, Yanis Varoufakis.

* * * * * * * *

Așteptările de la acest miting au fost foarte mari. Întîi, era prima adunare de protest de după investirea guvernului Filip. Apoi, era primul protest în vremea caldă. În al treilea rînd, era protestul ce marca oarecum simbolic un an de proteste civice împotriva regimului oligarhic.
A produs, însă, o mare dezamăgire. Cu oameni puțini – să fi fost vreo 6 mii în total. (Lumea n-o fi venit în număr mare la miting probabil și din motivul că odată transformată în partid, Platforma Partidul DA și-a schimbat statutul și poziționarea iar oamenii nu au prea dorit să fie parte a campaniei electorale pentru prezidențiale a lui Andrei Năstase.)
În plan organizațional, liderii Partidului DA nu au reușit să păstreze alianța ”pro-Moldova” pe care o construiseră în iarnă. Igor Dodon și-a descoperit ceva ”religiozitate” și a preferat să-și trimită mai degrabă adepții la biserică decît în piață. Renato Usatîi s-a dezis în ultimul moment din motive știute doar de el.
Semn că strategia guvernării de a distruge unitatea opoziției prin a le arunca osul ”președintelui ales de popor” a funcționat perfect. Pericolul alegerilor parlamentare prin blocarea alegerii președintelui în Parlament a fost evitat: o campanie parlamentară putea aduce forțe noi în parlament și ar fi adus oameni noi la toate nivelurile. O campanie prezidențială însă e cel mult o ciocnire de orgolii personale (o ciocnire inutilă de vreme ce președintele e limitat în pregogative) și cu potențial de schimbare a sistemului politic foarte redus.
(Sprijinul anunțat al PLDM a însemnat doar o intervenție patetică la microfon a deputatei Maria Ciobanu. Cea mai importantă formațiune de guvernare – cel puțin nominal, conform rezultatelor alegerilor parlamentare din 2014 – ar fi putut mobiliza membri, ar fi putut propune inițiativelor de protest din teritoriu birourile sale din regiuni, pe scurt, ar fi putut contribui la o transformare și amplificare a protestului. Pentru că asta își propuneau prin participarea lor la protest. În fapt, PLDM-iștii prezenți, inclusiv deputați, s-au mulțumit să fie o prezență anostă.)
În planul ideilor și al propunerilor, mitingul a fost o copie exactă a oricărui miting de anul trecut. Adică un matineu pe teme patriotice: ”Decorul și scenografia sunt mereu aceleaşi, impresionante de fiecare dată: steaguri tricolore, cu și fără stemă, pancarte, poeți, declamatori și interpreți pe scenă, tineri înfășurați cu steaguri, cîntece cu versuri răscolitoare despre ”vrăjmași”, ”frăție”, ”străinii cei răi”, ”unire” etc. Un eveniment care nu e tocmai protest (îi lipsește bunăoară un program de acțiuni) și care seamănă mai degrabă cu un cenaclu sau cu un concert.” (sursa)
Au răsunat, în mod tradițional. declarații tăioase de la microfon (partea bună e că oamenii s-au mai învățat să cearnă vorbitorii – Ion Hadîrcă, bunăoară, a fost huiduit de mulțime din cauza poziției sale politice extraordinar de flexibile). Însă partea de acțiune a protestului a strălucit prin lipsă de imaginație.
Mulțimea a strigat, apoi liderii au zis că se duc la Plahotniuc să-i ceară țara înapoi (eu încerc să îmi închipui pe bune o astfel de discuție și nu pot: ”Bună ziua, eu sunt Andrei Năstase, președintele partidului DA. Vreau să îmi dați țara înapoi!”. Plahotniuc: ”Da, da, acuș vă aduc cheile țării și vi le predau.”).
Pe urmă cîteva mii de oameni au pornit spre domiciliul lui Plahotniuc (ce ar căuta la casa omului mișcarea de protest?) unde au huiduit oligarhul și poliția care apăra clădirea. Apoi au mers la GBC (sediul punctului de control al afacerilor lui Plahotniuc) unde iar au strigat și huiduit. După care, neștiind ce să facă, s-au pornit înapoi spre centrul orașului.
”Trebuie să facem ceva mai departe dar nu știm ce anume e de făcut” – acesta a fost un fel de laitmotiv al protestului de ieri.
Momentul exemplar a fost cînd mulțimea ce venea de la GBC s-a oprit la intersecția străzilor Izmail și Ștefan cel Mare și s-a împărțit în cîteva grupulețe mici în centrul cărora se aflau cîțiva lideri ai Partidului DA ce discutau aprins: ce facem mai departe, mergem în piață ori mergem acasă? Discuția a durat vreo 15 minute (răstimp în care troleibuzele ce veneau dinspre telecentru au fost blocate) după care mulțimea s-a dus încetișor spre piață și s-a dispersat…

* * * * * * * *

Ar trebui să recunoaștem cîteva adevăruri dureroase:
– Protestul s-a dezumflat. Energia protestatară (atîta cîtă a fost) a fost irosită pe crearea unui partid politic în frunte cu un lider (Andrei Năstase) de mică anvergură, inconsistent, orgolios și lipsit de gîndire strategică (că doar și-a proclamat primul candidatura la funcția de președinte al țării).
– Regimul oligarhic e mai stabil decît oricînd. ”Plahotniuc” sau oricare o fi numele clanului ce deține pîrghiile politico-economice, e mai puternic decît în orice moment al istoriei. Pe de o parte, controlează în mod unilateral parlamentul, guvernul și justiția. Pe de altă parte, acolo unde nu controlează direct – primăria mun. Chișinău, de exemplu – acesta controlează prin aliați. Mai important decît asta este însă faptul că regimul are o opoziție foarte convenabilă, previzibilă și lipsită de originalitate. Ceea ce o face slabă și ineficientă.
La dreapta (pînă Maia Sandu și grupul ei vor depăși popularitatea de facebook), Partidul/Platforma DA, prin faptul că nu are viziune, program de guvernare, idei și un proiect de țară coerent, nu poate să opună o rezistență serioasă. Și nici să se constituie ca o a ”treia cale”. Mai mult, prin faptul că a împotmolit protestul politic în ”matinee patriotice nesfîrșite” însoțite de lungi marșuri fără noimă prin oraș, Partidul DA chiar a făcut un serviciu guvernării prin faptul că a ajutat-o să adune laolaltă, să controleze și să ”răcească” energia protestară…
La ”stînga”, Igor Dodon a făcut un fel de pact cu regimul. Cel puțin pînă în toamnă, cînd vor fi alegerile prezidențiale pe care Dodon crede că le va cîștiga. Motivația ”religioasă” de a nu ieși la protest pe 24 aprilie că ar fi vorba de sărbătoarea Floriilor, va trebui să fie dovedită pe 9 mai, cînd e și Marșul Victoriei (sărbătoare definitorie pentru partidele ce se hrănesc din nostalgiile sovietice), dar și sărbătoarea creștină Paștele Blajinilor.
Usatîii e mult prea imprevizibil pentru a conta ca opoziție pe termen lung. Chiar dacă, pe distanțe scurte, e interesant și original.
– E nevoie de creativitate politică. Mobilizare de jos și în regiuni. Forme noi de participare politică. Mișcări fără lideri. Dezbateri. Idei noi.