ARTICOLE.
Curtea Constituțională a decis vineri, 4 martie, că președintele statului va fi ales de către popor. Anunțul a fost făcut de către Alexandru Tănase, președintele Curții Constituționale. Potrivit deciziei Curții, articolul 78 din Constituție, care prevede alegerea șefului statului, se modifică astfel: „Președintele R. Moldova este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Poate fi ales preşedinte al R.Moldova cetățeanul cu drept de vot care are 40 de ani împliniți, a locuit sau locuiește permanent pe teritoriul R. Moldova nu mai puţin de 10 ani şi posedă limba de stat. Este declarat ales candidatul care a întrunit cel puţin jumătate din voturile alegătorilor care au participat la alegeri. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi, cu condiţia că numărul acestora e mai mare decât numărul voturilor exprimate împotriva candidatului”. (Ziarul de Gardă)
RISE Moldova a publicat cîteva documente confidențiale: contractul de reabilitare a drumului Chișinău-Ungheni dar și contractul de achiziție a gazului natural între Republica Moldova și Gazprom.
Radu Calomfirescu, un fost jurnalist devenit persoană fără adăpost la Bucureşti, îşi povesteşte experienţa de viaţă în acest „nou” statut (în revista online DOR, cu o introducere şi fotografii de Bogdan Dincă): „Am invatat sa ma multumesc cu putin. Mi-am transferat intreaga energie intelectuala spre redescoperirea, explicarea si clasificarea unor adevaruri care imi scapau ca apa din cosul de nuiele. Printre notiunile pe care nu le-am inteles si care nici nu se grabesc sa mi se dezvaluie, este aceea de iubire. Despre care atat de mult vorbeste Mantuitorul in biblie. Cu cat am cunoscut mai mult cu atat mai putin am inteles. Cert este ca am adoptat un model de comportament cu orientare spre perceptele crestine, model care m-a ajutat enorm. M-am impacat cu propria-mi constiinta si cu destinul. De acum nu mai am ganduri de marire, numai de supravietuire. Imi doresc ca in vremea ce mi-a mai ramas, sa reusesc sa-mi rascumpar pacatele vietii si sa ajut pe altii sa nu faca greselile mele. (…)Viata pe strada exclude orice confort fizic. Pericolul cel mai mare este sa te obisnuiesti asa. Consecinta cea mai vizibila din unghiul de vedere al cetateanului, este ca cel care s-a obisnuit asa, isi ia libertatea de a face orice, oriunde si oricand. Deranjant si in multe cazuri degradant, asta atunci cand nu e ilegal. Am invatat la randu-mi sa sa ma apropii de tomberoane, in care aveam sa gasesc multe lucruri valorificabile sau intrebuintabile. Cei versati sunt cei mai productivi. Unde mai pui ca se gaseste si o cantitate considerabila de alimente, unele chiar sigilate in ambalaj, poate expirate. Personal nu m-am putut obisnui cu ideea de a ma hrani de la ghena, cu toate ca multi o fac. Nu spun ca nu am mancat si eu, doar ca nu mi-a intrat in obicei.”
Richard Gere va juca rolul unei persoane fără adăpost într-un nou proiect cinematografic: “Housing is the most important thing in bringing anyone back into society. It’s that sense of self … that ‘I exist and have some importance to people around me’. I’m saddened that we’re all too selfish to help each other as much as we should.” // The annual statistical release published by the Department for Communities and Local Government last week revealed that 3,569 people were sleeping rough on any given night in England in the autumn of 2015 – a 30% increase on the previous year. // Gere, now 66, has worked on behalf of the homeless for more than 10 years, playing an active role with New York’s Coalition for the Homeless. He regularly goes to New York shelters in his role as a special inspector for the charity, where he has been moved by the stories of those in need.” (The Guardian)
Tatuli Chubabria pe OpeDemocracy.com despre depolitizarea şi „dereglementarea” pieţei muncii în Georgia odată cu guvernarea lui Saakaşvili în defavoarea muncitorilor şi despre revendicările muncitorilor în această ţară post-sovietică: „Today, currency devaluation, poor livelihood conditions and the scarcity of employment alternatives has made the problem of exploitative labour practices increasingly pronounced across Georgia. // There is little in the form of protection. Everybody knows that Georgia’s current trade union (the Georgian Trade Unions Confederation) plays the card of both business and the government. Both believe that, in a country with high unemployment and low GDP per capita rates, the only legitimate goals are preserving jobs or avoiding the relocation and closure of factories. (…)The conditions of globalised trade and increased marketisation, as well as the collective action mobilised against it, represent an opportunity to create audible political actions in Georgia, be it together with leftist organisations, social movements or real trade unions. // The point workers and supporting leftist groups are making today is that while there is a demand for advancing democracy, there is also a refusal among Georgia’s exploited and oppressed to become significant only in terms of partisan politics. // It is time for collective actions to deliver progressive goals: the balance between labour and capital is crucial for achieving welfare and prosperity.”
Norman Manea, într-un articol-cronică în Observatorul cultural, despre cartea O scurtă oprire pe drumul de la Auschwitz de Göran Rosenberg: “Actuala dezbatere aprinsă în Statele Unite ale Americii cu privire la noile migraţii aminteşte de „felul ruşinos în care am răspuns cînd evreii fugeau din Germania nazistă în anii 1930“, scrie Nicholas Kristof în The New York Times, cînd „americanii se temeau că evreii europeni puteau reprezenta o ameninţare, dinspre stînga, pentru securitatea americană“. Nicholas Kristof ne reaminteşte că „în ianuarie 1939 […] o majoritate de doi la unu“ a fost de părere că Statele Unite „nu ar trebui să accepte 10.000 de copii, majoritatea evrei, refugiaţi din Germania“; în consecinţă, vasul St Louis a fost „întors în Europa, unde o parte din pasageri au fost ucişi de către nazişti“. Spre deosebire de ziua de astăzi, nici o suspiciune de terorism potenţial n-a jucat vreun rol într-o astfel de judecată cinică.// Se întîmplă ca o carte nouă, remarcabilă, O scurtă oprire pe drumul de la Auschwitz [A Brief Stop On the Road From Auschwitz, Other Press, 2015], publicată de către scriitorul şi jurnalistul suedez Göran Rosenberg, să ofere un memento puternic al realităţilor din acea vreme – definite prin război şi exterminare, supravieţuire şi rătăcire, realităţi marcate de cei fără adăpost, de exilaţi, de înstrăinaţi şi oameni reinstalaţi în alte locuri decît cele de obîrşie. Acestă carte ne oferă o lentilă istorică riguroasă, prin care să vedem problemele contemporane, rezidenţa străină şi noua cetăţenie.”
Yves Citton despre populism și mass-media: ”Les pages qui suivent tenteront de recadrer le problème : si la démagogie (promettre aux électeurs ce qu’ils veulent entendre, même en sachant que les promesses ne pourront être tenues) est un vieux démon de la démocratie, le populisme est un phénomène bien plus récent, relevant moins d’un certain régime politique (la démocratie) que du pouvoir d’un certain type de communication de masse (qu’on essaiera d’identifier sous le terme de „médiarchie”). Ce recadrage s’esquissera à travers une série de neuf „hippothèses” : une hippothèse est une proposition de pensée émanant d’un mulet intellectuel n’ayant ni les moyens de se prendre pour un cheval fou, ni la peur de proférer des âneries ; allant de poste en poste délivrer des messages qu’il ne comprend qu’à peine et qui le dépassent toujours un peu, il se sent poussé par je ne sais quel fouet ni quel maître encore plus fou que lui à faire avancer sa pensée aussi vite que possible, parce qu’il y a tellement de chemin à faire, parce qu’on est si loin de là où on devrait aller, et parce que tout ce qui peut nous en rapprocher – même précipité, même boiteux – est finalement bienvenu. On peut défendre l’écriture par hippothèsespour des raisons d’économie de l’attention: on survole rapidement leshippothèses en gras, on voit si ça nous intéresse de lire le développement explicatif qui suit, sans quoi on avance vers des prairies où l’herbe promet d’être plus verte. Chacun(e) peut ainsi moduler sa lecture des hippothèses de façon flexible et conviviale.”
Paul Krugman crede că Donald Trump, unul dintre candidații republicani plauzibili reprezintă de fapt o concentrare a tuturor exceselor partidului republican: ”So Republicans are going to nominate a candidate who talks complete nonsense on domestic policy; who believes that foreign policy can be conducted via bullying and belligerence; who cynically exploits racial and ethnic hatred for political gain. But that was always going to happen, however the primary season turned out. The only news is that the candidate in question is probably going to be Donald Trump. Establishment Republicans denounce Mr. Trump as a fraud, which he is. But is he more fraudulent than the establishment trying to stop him? Not really. Actually, when you look at the people making those denunciations, you have to wonder: Can they really be that lacking in self-awareness?”
Filozoful francez Etienne Balibar despre responsabilitatea franceză în criza cu care se confruntă acum Uniunea Europeană: Dans ce tableau sinistre, qu’on peut partager (et que je partage), il me semble pourtant qu’un élément fait terriblement défaut, comme c’est le cas dans d’autres commentaires : la contribution spécifique de la France à ce résultat. Il ne faut pas l’isoler, sans doute. Mais la passer sous silence est une imposture et une démission de nos responsabilités. Citoyen européen et français moi-même, je ne peux pas et ne veux pas l’accepter. // Quand, à la fin de l’été 2015, la chancelière Merkel a pris la décision unilatérale de relâcher les règles de Dublin pour pouvoir accueillir en Allemagne les réfugiés qui, par centaines de milliers maintenant, fuient les massacres de Syrie (dont on commence à dire qu’ils s’apparentent à un génocide perpétré par plusieurs belligérants à la fois) et d’autres théâtres de guerre au Moyen-Orient, il y avait deux attitudes possibles : venir renforcer son initiative et soutenir l’effort de la population allemande ou organiser le sabotage. Après quelques tergiversations, le gouvernement français a fait mine d’adopter la première pour pratiquer, en fait, la seconde. Ayant officiellement accepté le plan Juncker de répartition des réfugiés en Europe, dont l’insuffisance était visible, mais qui constituait un début de prise en compte du problème, la France a tout fait pour que cet accord demeure lettre morte. A ce jour, sur 24 000 réfugiés qu’elle aurait dû accueillir, quelques dizaines l’ont été. On nous dit que les réfugiés «ne souhaitent pas» venir en France. A supposer que ce soit vrai, on ne se demande pas pourquoi la «terre d’asile» de naguère est devenue si dissuasive pour ceux qui manquent de tout au monde. Que ce lâchage de l’autre grande nation européenne soit de nature à persuader les Allemands qu’ils seront les seuls à porter le problème, c’est leur affaire, n’est-ce pas ? Ils n’avaient qu’à ne pas se croire meilleurs que les autres…”
Gazeta.ru scrie despre cazul unui internaut care poate fi condamnat la cîteva luni de închisoare pentru că ar fi afirmat pe o rețea socială că Dumnezeu nu există: ”Государство принимает изначально абсолютно абсурдный закон об оскорблении религиозных чувств: ведь чувства в принципе не могут быть предметом юридического документа. В праве есть понятие «моральный ущерб», но касается оно клеветы в адрес конкретного человека. А потом этот абсурдный закон начинает не менее активно и абсурдно применяться. При этом официальная пропаганда усиленно пытается представить светскую по Конституции Россию последним оплотом мировой духовности, а весь остальной мир, особенно Запад, — морально безнадежным царством мракобесия и разврата. // На этом фоне любой приговор по делу человека, всего лишь написавшего в соцсетях «Бога нет», как раньше писали на антирелигиозных советских плакатах, украшавших все подходы к храмам, будет знаковым. Станет понятнее, насколько наше государство признает свою же Конституцию. Действительно ли она у нас Основной закон. Живем ли мы по-прежнему в светском государстве, где к тому же гарантирована законом свобода совести и вероисповедания.”
Kevin Smith despre cazul Sci-Hub: ”One thing that has been particularly disturbing to me about the various statements expressing outrage over Sci-Hub is how focused they are on the values and opportunities of the developed world. One comment I saw pleaded with librarians to respect the law and not to use Sci-Hub “just to save money.” Such moralizing misses a couple of basic points, I think. The first is that Sci-Hub seems directed at, and is certainly mostly used by, researchers and students in the developing world, where it is not merely a matter of “saving some money,” it is a question of finding any way at all to get access to scientific and medical research. We tend to forget that a $30 paywall, while a mere inconvenience to those of us in the U.S. or Europe, can be an insurmountable roadblock for someone in Cambodia or Malawi who is trying to learn about a medical condition.”
FILME.
Dan Alexe, pe blogul său, despre Amy, filmul documentar de Asif Kapadia, care a luat Oscarul 2016 pentru cel mai bun documentar: “I cheated myself”. Sunt patru ani luna asta de când a murit, distrusă de alcool și de sechelele bulimiei și ale tuturor drogurilor imaginabile, Amy Winehouse. Personaj caricatural (așa cum apărea in presă, o încrucișare de Janis Joplin cu Marilyn, persoana publică despre care nu știi dacă e un geniu sau o imitatoare cu talent oportunist, o histrioană post-modernă, cu figura ei permanentă de Cleopatra beată cu coc răvășit, strâmb și în mod vizibil nespălat. // E foarte greu să faci un documentar — un film, de fapt, pe scurt, căci adevăratele documentare prevăzute pentru vizionare în sală nu sunt altceva decât cinema, pur și simplu — e foarte greu să faci un documentar despre un asemenea personaj fără să cazi în hagiologie, în plată narațiune istorică sau senzaționalism forțat. // Ei bine, filmul este uluitor și captivant pânâ la tâierea suflului, genul de vârtej design care, atunci când se încheie, după două ore de rîs tandru, cu lacrimi, regreți că se terminã. Sensibilitatea și empatia cineastului reușesc să construiască portretul unei persoane fragile, o creatoare cu suflet de fetiță, generoasă și fragilă, strivită de gloria neașteptată, dominată de un tată manipulator și fără scrupule și de bărbați care n-au iubit-o. // A reușit omul ăsta, regizorul Asif Kapadia, să creeze din toate imaginile de arhivă pe care a pus mâna, inclusiv o masă de home videos de la familie și prieteni, un portret uluitor de complex și atașant, pe un montaj de o frumusețe cinematografică neestetizantă, un film care se joacă abil cu texturile fiecărui suport: video, film, HD, fotografii, imagini prin telefon, amestec de video-uri, fragmente de interviu si de piese in concert. Montajul filmului a durat 20 de luni, un an si opt luni de muncă pentru a ajunge la simplitatea stării de după o beție solidă, cand te trezești cu mintea clară dar împrăștiată, in starea aceea de cognitiv cristalin nesimetric, care se poate spulbera de cum il scapi din mâini.”
Experimenter (2015, Michael Almereyda, SUA, Rom: Experimentatorul): În 1961, profesorul în psihologie Stanley Milgram începe o serie de experienţe în care încearcă să testeze obedienţa sau rezistenţa individului la o autoritate considerată legitimă. Ororile celui de-al doilea război mondial erau înca vii la acel moment şi profesorul de la Yale a încercat să înţeleagă cum de a fost posibil ca zeci de mii de persoane să execute orbeşte ordine criminale… Rezultatele sunt tulburătoare… „Experimentul Milgram” a deranjat mult, căci a demonstrat că între 61 si 65% din testaţi, cetăţeni americani, cetăţeni ai unei ţări libere şi democratice, mergeau până la capăt: administrau o descărcătură electrică de 450 de Volţi unei alte persoane, fiind conştienţi de suferinţa pe care o administrează… Filmul relatează istoria acelui experiment. De o intensitate incredibilă, filmul este în primul rând o chestionare a spectatorului: Eşti sigur? Eşti sigur că nu vei fi o unealtă potenţială? Să nu ne grăbim cu răspunsul. Milgram, chestionând direct un grup de persoane dacă acest lucru ar fi posibil, a obţinut o cifră care ne pare evidentă: 0 – 3%… Departe de rezultatele experimentului. Priviţi filmul şi reţineţi această cifră: 65%!… (Vitalie Vovc)
The Lobster (2015, Yórgos Lánthimos, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Franta, Olanda, SUA, Rom: Homarul): Este unul din cele mai surprinzătoare şi stranii filme apărute în ultimii ani. Povestea ne duce într-o lume imaginară în care fiecare din adulţi sunt aduşi la un moment dat la un soi de pensiune şi i se pun la dispoziţie 45 de zile pentru a-şi găsi o pereche. La finele acestui termen, dacă nu a reuşit să se „îndrăgostească”, individul este transformat într-un animal la alegerea lui (alegere făcută la înscrierea în „hotel”). Eroul nostru, David (incarnat maiestuos de Colin Farrell!), alege homarul… Această dragoste „cu de-a sila” sistemică este bineînţeles combătută de un grup de rebeli care se opun „dictaturii”… Numai că opoziţia lor este la fel de radicală: rebelii persecută fără milă orice formă şi tentativă de a constitui un cuplu şi orice angajament într-o relaţie amoroasă… Deranjant în primul rând prin procedeele narative, filmul, abstractizând până la absurditate natura conflictului „ideologic”, anulându-i semnificaţia, ridică o întrebare esenţială şi din ce în ce mai stringentă: aceea a absolutismului sistemelor de valori şi de gândire. Cum scapă David de acest cerc vicios?… Lăsăm răspunsul în suspans. Dar recomand să vă rezervaţi timp pentru convalescenţă după vizionarea filmului… (Vitalie Vovc)
Imagine de fundal: Facebook (grupul „Fotografi amatori Moldova”).
