ARTICOLE.
Un reportaj în Timpul de Ana Gherciu despre satul Sipoteni, cu fotografii de Ramin Mazur: „Puțini ar mai putea crede că în Republica Moldova mai sunt sate unde grădinițele, în loc să pustiască, nu mai au locuri pentru copiii care au atins vârsta de trei ani și că natalitatea în localitate, deși cu pași mici, este în creștere. Vă povestesc despre satul Sipoteni, satul unde, pentru a ajunge la primărie, mergi prin noroi, iar drumul spre Casa de cultură și Școala de arte este reparat, curat și pavat. (…) Am ajuns în Sipoteni la început de zi, iar pe străzi abia de zăream oameni, doar câțiva bătrâni care mergeau de la spital la poștă sau la primărie, sau invers. Toți lucrează. Ecaterina Cernei, o bătrânică uscățivă și zgribulită, ducea în spate o desagă grea – pe-o parte o pungă de pânză, pe ailaltă – geanta de mână, altfel n-o putea duce. Cobora cu chin scările din fața Casei de cultură. În desagă avea o icoană din mărgele. „Am cumpărat-o de la o femeie din sat, vreau s-o dăruiesc bisericii. Pentru mine vreau o icoană cu Arhanghelul Mihail, că-i hramul casei.”
Un film-reportaj de Adrian Ianovici despre discriminarea femeilor în cîmpul muncii: „Femeia trebuie să stea la bucătărie, bărbatul trebuie să facă bani – este doar unul dintre multele stereotipuri care rămân înrădăcinate în mentalitatea unui număr impresionant de locuitori ai Republica Moldova. Asemenea convingeri au o denumire generală: sexismul. Care este, prin definiție, o prejudecată privind avantajul unui sex asupra altuia și discriminarea acestuia din urmă. Sexismul afectează atât femeile, cât și bărbații, și este cauza anumitor efecte care schimbă viața întregii comunități. Bunăoară, potrivit unui studiu publicat de Biroul Național de Statistică în anul 2014, femeile primesc salarii în medie cu 13% mai mici decât bărbații. În același timp, marea majoritate a angajatorilor sunt de sex masculin, raportul fiind de 1 la 4. Un reportaj de Adrian Ianovici.”
Un articol de Victoria Stoiciu pe contributors.ro pe marginea unei declaraţii a ministrei Muncii din România: “În România, în zonele defavorizate există o apetență scăzută pentru muncă” „E adevărat că dupa o perioadă de şomaj cronic șansele unei persoane de a intra în câmpul muncii scad, nu în ultimul rând pentru că în timp șomerii își pierd deprinderile și disciplina pe care le presupune o muncă salariată. Ceea ce pare a fi lene e, de fapt, un handicap psihologic şi social, e ceea ce sociologii numesc de-socializare. Dar ceea ce este mult mai trist și doamna ministru Costea omite, se pare, din vedere este faptul că munca, în România, nu te salvează de sărăcie. Dânsa pleacă de la premisa că dacă am munci, sărăcia ar fi redusă semnificativ. Spre marele nostru regret, nu e deloc așa –cifrele, aceste blestemate cifre care se încăpăținează să ne contrazică, ne arată că peste jumătate (54%) din cei care muncesc pe cont propriu se află la limita sărăciei. Și mai grav, 12% din salariații cu contracte temporare (exact acele contracte pe care modificarea legislației muncii din 2011 le încurajează) trăiesc la limita sărăciei (mai multe aici și aici). Nicăieri în Europa nu există ceva similar – până și în Bulgaria, țara vecină cu care concurăm pentru statutul de cea mai săracă țară din UE, procentul lucrătorilor pe cont propriu care trăiesc la limita sărăciei este de doar 15%! (…)Din contră, ceea ce ne-a dus aici este lipsa de apetență a diverselor guverne de a înțelege adevăratele probleme, de a ne confrunta cu realitatea și de a ieși din clișeele propagate de cea mai mare parte a mass media.”
Pe blogul The Calvert Journal, o serie de reportaje cu fotografii despre tineretul din ţările post-sovietice: Georgia, Belarus, Ucraina, Letonia, Rusia, Moldova (Transnistria)… În revista trecută, am recomandat un reportaj despre Transnistria (text: Anastasiia Fedorova, imagini de Julian Autz). Acum vă recomandăm, pe acelaşi blog, un reportaj (text de Anastasiia Fedorova, imagini de Sonya Kydeeva) despre felul în care diverşi artişti şi fotografi au reprezintă şi reinventează masculinitatea în Rusia post-sovietică. Textul conţine referinţe la proiecte fotografice foarte interesante: „Russia has always been — at least in its own eyes — a country of men. The Soviet masculinity myth was embodied in the figure of the worker and the protector, replicated in numerous monuments still towering across Russian cities. These days the image of Russia presented across the world goes hand in hand with the idea of a militarist power with a leader who willingly uses macho clichés in his publicity. Russian propaganda is building an image of the country as a traditionalist society that’s in opposition to the increasingly effeminate west. But for a new generation of emerging artists and photographers, the question of masculinity is not so simple. // Speaking out on gender in today’s Russia is one of the crucial forms of cultural rebellion. Against a backdrop of rising conservatism, the generation born in the early 1990s is desperately trying to reinvent itself beyond the constraints of gender, and is looking for a future free from the reign of the father figure.”
Un articol de German Lopez, pe Vox Policy & Policy care demontează 11 mituri despre persoanele fără adăpost din SUA. Primul mit este că persoanele adulte fără adăpost (PAFA) din SUA nu lucrează. Diverse studii arată că în jur de jumătate din PAFA lucrează sau au lucrat în ultimul an. Al doilea mit este că angajarea la un serviciu ar fi suficient pentru ca cineva să înceteze a mai fi PAFA. Un alt mit este că dotarea persoanei fără adăpost cu o locuinţă socială ar costa statul mai scump decît întreţinerea acestuia. Vedeţi în acest text şi alte mituri de acest fel despre PAFA din SUA şi care este de fapt realitatea despre aceşti oameni în America.
Un interviu la Europa Liberă (Pur şi simplu) de Eugenia Pogor cu Paul A. Shapiro, autorul cărţii The Kishinev Ghetto, 1941–1942. A Documentary History of the Holocaust in Romania’s Contested Borderlands (2015). „Aflat recent într-o vizită la Chişinău, Paul A. Shapiro, directorul Centrului de Studii Avansate ale Holocastului din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA, a oferit un interviu Europei Libere, în care a vorbit despre monografia lui privind ghetoul evreiesc din Chișinău, despre Holocaustul din Basarabia, ocultarea subiectului în perioada sovietică și negarea lui în zilele noastre. Potrivit expertului, memorialul din Washington deţine peste 100 de milioane de documente de arhivă, dintre care cinci milioane vizează Holocaustul din România şi, implicit, din Basarabia. „Nu este un basm, nu este o poveste din cer. E foarte bine documentat şi se poate vedea pe baza documentelor făptaşilor. Ce li s-a întâmplat evreilor în mijlocul secolului XX i se poate întâmpla oricui. Dacă nu învăţăm ceva din această istorie tragică, oribilă, înspăimântătoare, nu trebuie decât să aşteptăm să li se întâmple altora”, a punctat Paul A. Shapiro, în discuția cu Eugenia Pogor.”
Ciprian Șiulea pe criticatac.ro despre remunerarea scăzută a traducătorilor în România și efectele ei: ”Cred că toți cei care lucrăm în domeniul traducerii literare știm că există probleme serioase cu ocupația noastră, probabil prima dintre ele fiind însuși faptul că nu știm sigur dacă asta chiar e o profesiune propriu-zisă, o profesiune viabilă, o profesiune care, printre altele, să ne permită să trăim decent. Cititorii mai interesați, care primesc adesea traduceri de o calitate îndoielnică, își dau și ei seama că există probleme. Probabil că și unii din editorii care pun pe piață aceste cărți, adesea într-un ritm demn de mărfuri mult mai perisabile, își dau seama că ceva nu e în regulă, ceva de nivel esențial, nu accidental. Dar până acum nivelul de reflectare al acestor chestiuni mi se pare unul relativ incipient, cred că încă rămân de stabilit unele lucruri simple, evidente și fundamentale care să ghideze activitatea din acest domeniu, în beneficiul tuturor părților.
În cele ce urmează voi încerca să argumentez că discursul spiritualist, de celebrare a culturii și performanței artistice, care domină discuțiile despre aceste chestiuni e mai degrabă dăunător bunului mers general din domeniu, inclusiv (paradoxal sau nu) chiar performanței intelectuale a traducerilor, și că o abordare mai economică a acestor chestiuni ar fi, dimpotrivă, benefică. În particular, aș vrea să susțin faptul că o creștere a tarifelor, oricât de vulgar poate părea acest subiect față de extazele cvasi-mistice de celebrare a inefabilului care abundă în domeniul cărții și al traducerilor, este condiția absolut necesară pentru acea calitate medie bună a traducerilor literare care în acest moment cam lipsește.
New York Times găzduiește un articol al jurnalistului francez Olivier Guez despre criza proiectului UE: ”So what comes next? Can we reasonably believe Europe will snap out of it? Will there be a Franco-German turnaround in shamed memory of the slaughter at Verdun 100 years ago? I don’t think so. It is a matter of leadership. In the 1990s, François Mitterrand and Helmut Kohl, like Adenauer and De Gaulle before them, could work together, in part because they had experienced the ultimate alternative — the horrors of war. But those giants have long left the stage. There exists today neither any guiding program nor true solidarity, and historical memories have grown very short. Ms. Merkel and Mr. Hollande are more than ever focused on their own national conundrums: for France, how to control terrorism; for Germany, how to treat refugees. What Europe’s heads of state have not done, and simply must begin to do, is prepare their citizens for the one great requirement for progress toward more unity — an enormous leap of faith and optimism, even while in the grip of fear. Instead, they betray their peoples’ fondest dreams by pecking at one another. And even my generation, who were 15 to 20 years old when the Berlin Wall fell, fails to stand up to them and demand that they save the dream we were promised — a Europe finally at permanent peace and working in unison after all the divisions and horrors of the 20th century.”
Într-un material publicat pe Krytyka Politiczna, Michal Sutowski crede că mișcarea DiEM 25 a lui Yanis Varoufakis ar putea reînvia proiectul european: ”There is a host of challenges that this movement must face. They include translating, if not reconciling, the perspectives of people from varying classes and backgrounds, and, especially, from different nations and regions in Europe; from Lisbon to Tallinn at least, and at best, Kiev. I don’t know how many radical (or at least progressive) communities of southern, eastern and northern (!) Europe are ready to fight together for a „Keynesian” ECB mandate, EIB investment priority reform or the change in the operating logic of the European Stability Mechanism. And all this while retaining (and perhaps extending?) a reformed euro; because the DiEM25 Manifesto intends to exclude advocates of the return to national currencies. I also don’t know if Varoufakis will manage to convert the complex tension between the „bad” establishment of today’s Frankfurt and Brussels and a potentially „good” EU socio-technocracy into sufficient energy to spur people into action and make this social movement both mass and influential.
The opening of the minds (and later the wallets) of the establishment to the claims of a social movement is a much more difficult thing to pull off. The „haves” of the world don’t have anything to fear as long as the far right is the nemesis of refugees, the unemployed, women or weak minorities. Unfortunately, concern about large-scale migration has displaced the debate about economic alternatives that, no more than a few years ago, seemed to be thriving. What does it all mean? Varoufakis wrote a book about a business Minotaur, transposing the archetype from ancient Greek mythology into the twenty-first century. The Greece he was co-governing has got lost in the Minotaur’s labyrinth. Yet, if he succeeds in making a movement that can harness this monster, history will create a legend of him.”
CĂRȚI.
Editura Cartier a lansat săptămîna trecută o carte foarte importantă: ”De la dictatură la democrație. Un cadru conceptual pentru câștigarea libertăți”, de Gene Sharp. Conform spuselor editorului, cartea urma să apară încă acum cîțiva ani, imediat după evenimentele din aprilie 2009 (în anul 0 al ”revoluției moldovenești”) dar era prea ”periculoasă” și a trebuit să aștepte cumințel într-un sertar anul 2016, adică, în vorbele lui Virgil Pîslariuc, în anul cînd acuș-acuș intrăm în dictatură. Vor ieși în curînd, probabil, mai multe detalii despre motivele întîrzierii apariției cărții.
Iată video de la lansare:
Fotografie de fundal de Ramin Mazur, pentru ziarul Timpul.
