Revista de duminică (nr. 87)

ARTICOLE.

Mihai Popşoi, pe blogul său Moldovan Politics, despre felul în care este reprezentată „criza din Moldova” de media occidentale, care, ca şi cancelariile occidentale, distorsionează voit faptele din raţiuni şi preferinţe geopolitice: „Moldovan politicians have long learned to imitate reforms and pay lip service to their commitments. Their western ‘development partners’ learned to turn a blind eye largely because of the much hyped anti-Russian hysteria. International media plays a major role in feeding that frenzy, which may or may not be justified in the broader geopolitical landscape, but it is certainly damaging to those trapped in the crossfire. In the case of Moldova, potential risks posed by pro-Russian factions are constantly overestimated, while clearly underestimating the risks generated by the so-called pro-European parties.NewEurope rightly points out the doublespeak when pro-western tycoons are called magnates; meanwhile pro-Russian ones are called oligarchs.”

Cum e posibil?, se întreabă Armand Goşu pe contributors.ro în revista 22, în privinţa evoluţiei politicii în R. Moldova în ultimii ani de guvernare „pro-europeană”, în raport cu guvernarea precedentă: „Oare cum mai funcționează un stat în care 88% din populație consideră că di­rec­ția în care acesta se în­dreaptă este una greșită și doar 8% crede că aceasta este bună? Pentru comparație, după prima guvernare comunistă, 41% con­sidera că direcția este greșită, iar după nouă ani de administrație Voronin, în oc­tombrie 2008, doar 51% credea că drumul nu e cel bun. // Cum a fost posibil ca încrederea în guvern după două mandate ale comunistului Vo­ronin să fie de 34% (în martie 2009), iar după aproape şapte ani de guvernare eu­ro­peană încrederea să se prăbușească la 7%, potrivit ultimului Barometru de opinie publică, din noiembrie 2015? // Cum a fost posibilă prăbușirea încrederii în parlament, de la 34% (februarie 2005), după un prim mandat al comuniștilor, și 41% (martie 2009), după opt ani de gu­ver­nare comunistă, la 6%, cât este astăzi? // Cum este posibil ca percepția cetățenilor moldoveni asupra justiției să fi fost mai pozitivă după opt ani de regim comunist (37% – octombrie 2008) decât este astăzi, du­pă şase ani de guverne proeuropene (12% – noiembrie 2015)?”

Natalia Morari, pe blogul său la Europa Liberă, continuă seria de scrisori deschise, acum lui V. Plahotniuc însuşi: „Credeți că mă plătește Mâna Moscovei ca să vă scriu această scrisoare? Sau pe protestatari să iasă în stradă? Sau presa liberă sa se consolideze în lupta cu manipularea și minciuna (pentru prima dată în ultimii ani, apropo)? Nu, domnule Plahotniuc, lăsați tancurile rusești blogherilor Dumneavostră. Acest protest nu este despre tancuri, nu este împotriva Europei sau pentru Rusia, poate nici măcar nu are cei mai buni lideri în față (alegerile îi vor judeca pe toți). Acest protest este despre un popor sărac, umilit și mințit de o gașcă de «borsetci», care a capturat statul, ascunzându-se după steagurile europene. Nu sunteți proeuropeni așa cum noi nu suntem elvețieni. Noi, însă, pas cu pas învățăm acum să fim cetățeni. Iar Dumneavostră ne ajutați – ne faceți să ne unim, în pofida tuturor diferențelor ideologice sau geopolitice.”

O bună şi lucidă cronică / analiză de Armand Goşu, pe contributors.ro, despre R. Moldova 2015: “De acum încolo nimic nu va mai fi ca înainte. 2015 nu este doar un an pierdut, ratat, o buclă din care Moldova pare că nu poate să mai iasă. Este anul aflat sub semnul „furtului secolului”, adică a jefuirii prin operațiuni frauduloase a trei bănci, de Economii, Unibank și Banca Socială, de circa un miliard de dolari, sub privirile îngăduitoare ale Băncii Naționale, Ministerului de Finanțe, Procuraturii Generale, Consiliului Național Anticorupție (CNA, un fel de PNA de la București, din perioada Adrian Năstase), Serviciului de Informații și Securitate (SIS). 2015 a fost anul în care controversatul oligarh Vlad Plahotniuc a devenit brandul internațional al Republicii Moldova, fiind identificat în tot mai multe cancelarii drept sursă a răului. Dar 2015 este și anul încolțirii mugurilor speranței că societatea civilă se trezește la viață, că scena politică evoluează nu doar în rău ci și în bine, că pe piața publică își fac apariția personalități necompromise, figuri noi, carismatice, în jurul cărora s-ar putea construi o alternativă la actualele partide politice.”

Ivan Krastev, în New York Times, şi în traducere în 22, despre filmul Miroporiadok, filmul care arată viziunea îmbrăţişată de Kremlin şi de Putin faţă de străinătate şi motivul pentru care acesta din urmă cultivă o preferinţă sporită pentru Donald Trump, candidatul conservator la preşedinţia SUA: „Filmul insistă pe bombardarea Iugoslaviei de către NATO, pe războiul din Irak iniţiat de George W.Bush, pepervertirea zonei de interdicție aeriană impusă de Națiunile Unite în Libia şi pe amestecul Occidentului în politica internă a statelor ex-sovietice. Toate acestea pentru a susține teza centrală a filmului: Vestul vorbeşte despre valori şi principii, dar toate astea nu sunt decât nişte măşti sub care se ascunde dorinţa de a domina lumea. // O parte dintre aceste acuzaţii sunt fondate – Statele Unite poartă o responsabilitate considerabilă pentru dezastrul din Orientul Mijlociu – altele sunt false – nu toate revoltele populare din istoria recentă au fost operațiuni ale CIA. Dar documentarul conține şi foarte multe exagerări. America nu este atât de puternică şi nici atât de rauvoitoare pe cât lasă Kremlinul să se înțeleagă. // Filmul contestă viziunea pe care Occidentul o are despre Putin, pe care îl vede ca pe un realist cinic, lipsit de scrupule, care nu crede decât în putere. În Myroporyadok imaginea lui Putin este alta: moralistul revoltat care, asemenea altor populişti europeni şi radicali din Lumea a Treia, percepe lumea prin lentila umilinței şi a excluderii. (…) Sentimentalismul practicat în politica externă a Rusiei este o consecință a tendinței de a considera cărelaţiile dintre lideri dictează şi relaţiile dintre state. Aşa se explică de ce Putin, un adversar declarat al Statelor Unite, este în prezent un susţinător entuziast al miliardarului Donald Trump, pe care îl consideră un ,,lider strălucit şi talentat”.

Dorin Dobrincu, pe Facebook, recomandă lectura unui articol: „V-ați pus vreodată întrebări de felul: Ce s-a întâmplat după 24 ianuarie 1859? Cine a câștigat și cine a pierdut? Cum a ajuns Bucureștiul capitala noului stat? De ce a pierdut Iașul? Și mai ales: cât și ce a pierdut? Câtă frățietate a fost și cât calcul meschin? Câtă frățietate este acum? Chiar așa, românii sunt „frați” sau concetățeni? De ce se construiesc autostrăzi doar în Muntenia, Dobrogea, Ardeal și Banat? De ce nici una în Moldova? De ce se alocă mult mai mulți bani universităților din București și Cluj? De ce investițiile strategice sunt mereu în altă parte, nici una în Moldova? // Și când sunt celebrări merită să ne punem întrebări. Pentru că altfel totul riscă să ajungă doar prilej de exprimare a populismului. Avem nevoie de o istorie veridică, de o istorie credibilă, cu bune și cu rele, cu ceea ce ne apropie, dar și cu ceea ce avem diferit. Altfel în spatele discursurilor și afișajului strălucitor și triumfalist nu vom face decât să ascundem mizeria și nedreptățile, să ascundem egoisme și frustrări. Ca până acum. Și cred că mulți dintre noi s-au săturat de așa ceva. // Faceți-vă timp să citiți articolul de mai jos, apărut astăzi în „Ziarul de Iași”, de Alex Andrei: „Iaşul şi-a vândut statutul de capitală după Unirea Principatelor Române pe un sac de promisiuni. Decăderea Iaşului după 1859 este catalogată de unii istorici, cel puţin din punct de vedere economic, drept „o catastrofă de pe urma căreia Iaşul nu şi-a mai revenit”, iar căderea economică se poate echivala „cu pierderile suferite în urma unui război”. În contextul împlinirii a 157 de ani de la Unirea Principatelor Române, „Ziarul de Iaşi” vă prezintă modul în care Iaşul a avut de suferit după strămutarea capitalei la Bucureşti şi felul în care promisiunile politicienilor de atunci, atât din Capitală, cât şi din Iaşi, nu au ajuns să fie respectate.”

Victor Neumann (istoricul conceptelor şi ideilor de la Timişoara), în 22, despre statul naţional centralizator şi capacitatea regiunii de îmbogăţire culturală şi de apropiere a administraţiei de local şi de uman: „Marginalizând ori ignorând ceea ce era di­ferit, instituțiile oficiale și-au propus să re­prezinte în primul rând etnonațiunea ma­joritară, aceea pe care au echivalat-o cu ideea de națiune. Astfel, ele socotiseră că vor reprezenta conștiința națională și vor apăra integritatea statală. Profilul mul­ti­cultural și multiconfesional era dificil de în­țeles în culturile în care influența et­no­națiunii germane, dar și aceea turco-ori­en­tală jucaseră un rol important și în care in­dividul era asociat satului, mahalalei, co­munității religioase, ulterior aceleia cul­tu­ral-lingvistice din care provenea. Orașul – cu sensurile atribuite lui de Europa Renaș­terii și Reformei, de Europa luminilor – jucase un rol minor în regiunile din Estul și Sud-Estul continentului. Este adevărat că ideea abstractă de etnonațiune do­mi­nantă a avut urmări în consolidarea noilor elite. Nu și în emanciparea masei, în for­marea clasei de mijloc, în civism și plu­ra­lism. (…)Nu regiunile în sens separatist trebuie să intereseze, ci păstrarea și raportarea la ceea ce a fost și este bun în tradiția re­gio­na­lă: resursele economice, habitatul, rela­țiile sociale, profesiile ce particularizează lo­cul, limbile și dialectele, cultura mân­că­rii e­tc. Intelectualii regiunii fie au o nos­tal­gie față de trecut, fie sunt dispuși să con­tribuie la reinventarea culturii colective în chip creativ. Statalitatea poate și este de do­rit să fie apropiată de ideea de diver­si­ta­te a culturilor regionale, caz în care ad­mi­nis­trația, legislația și viziunea integratoare a factorului politic vor da consistență în­tre­gului. Îmi place să cred că instituțiile fi­nanciar-bancare, industriale și comerciale din România se vor lăsa seduse de o ase­me­nea idee, apropiindu-se de aspirațiile fi­rești ale omului, nu doar de problemele capitalului. În orice caz, vedem că na­țiu­nea – prin vocile societății civile – re­ven­di­că o schimbare paradigmatică, una în ca­re centralismul moștenit de la ge­ne­ra­ții­le precedente trebuie abandonat. Cu atât mai mult, cu cât acesta este unul dintre ma­rii producători de corupție.”

Un film de Adrian Ianovici, la rubrica Pur şi simplu (Europa Liberă şi Moldova 1), despre deportarea ţiganilor în 1942 în Transnistria: “în vara și toamna anului 1942, în plin război, regimul Antonescu a deportat spre stepele Bugului circa 25.000 de romi de pe întreg teritoriul României, inclusiv din Basarabia. Aglaia Arap este una dintre supraviețuitoarele Holocaustului romilor, cunoscut și cu denumirea de „Kali Tras” – Urgia Neagră. Aglaia Arap avea șase ani când, împreună cu părinții, bunicii și cinci frați, au fost luați de-acasă și duși în Transnistria. La Bug erau deportați în primul rând familiile nomade și cei care erau consideraţi infractori, însă adesea, în listele făcute de localnicii care colaborau cu jandarmeria, nimereau și oameni înstăriți, cu gospodărie, casă și avere. Bătrâna își amintește cu groază prin ce chinuri au trecut, fiind nevoiți să îndure frig, foame și multe lipsuri… Potrivit unor date din acea perioadă, din cei 25.000 de romi exilați, doar 11.000 s-au întors acasă. Mulţi istorici, însă, consideră că numărul real al deportaților și al celor care au murit acolo, la Bug, poate fi mult mai mare. “

Imagine  de fundal de Ramin Mazur pentru timpul.md.