Introducere
Spitalul Clinic de Psihiatrie din municipiul Chişinău (or. Codru) trece, din 1991 încoace, printr-o transformare lentă în plan instituţional, dar şi a instrumentarului diagnostic şi de tratament aplicat de personalul medical în practica sa terapeutică. Instituţia psihiatrică are funcţia statutară de tratament psihiatric. Totuşi, în contextul ţării şi regiunii noastre, spitalul psihiatric, alături de alte instituţii închise (închisori, internate cu statut special etc.), are de asemenea rolul, nemărturisit ca atare, de loc de izolare a unor categorii de persoane neadaptate (şi considerate neadaptabile) la sistemul şi la societatea modernă[1]. Spitalele psihiatrice din R. Moldova continuă să fie un loc de „alienare la gradul doi” (R. Castel)[2], perpetuând un mecanism de depersonalizare şi marginalizare a pacienţilor psihiatrici, în loc să contribuie, aşa cum îşi propun, la tratamentul şi resocializarea acestor persoane.
Cercetarea de faţă[3] se bazează pe circa 40 de interviuri aprofundate cu pacienți de la Spitalul Clinic de Psihiatrie din Chişinău, cu părinţi ai pacienţilor şi cu angajaţi ai spitalului. Cele mai multe interviuri, de tip „povestea vieţii”[4], 32 la număr, au fost realizate cu pacienţi. Deşi va lua în considerare punctul de vedere al medicilor şi familiei pacienţilor, cercetarea încearcă să aplice pacienţilor psihiatrici o abordare comprehensivă, prin înţelegerea raţionalităţilor[5] în funcţie de care aceştia îşi structurează discursul şi comportamentul, propunând o analiză a experienţei psihiatrice din perspectiva pacienţilor înşişi.
Persoanele cărora li s-a atribuit un diagnostic psihiatric sunt deseori stigmatizate şi discriminate în societatea noastră, refuzându-li-se capacităţi minime de comunicare raţională, de comportament adecvat sau de luare a unor decizii privind propria lor viaţă. Textul de faţă este o modalitate de a reevalua experienţa acestor oameni în raport cu instituţia psihiatrică şi de o prezenta cu înţelegere, ţinând cont de percepţiile şi interpretarea pe care le fac aceştia vizavi de această experienţă.
Vom încerca de asemenea să analizăm mecanismele sociale şi instituţionale care au drept rezultat excluderea şi marginalizarea acestor persoane la diferite nivele ale societăţii în care locuiesc: în sânul familiei, în mediul prietenilor/rudelor/cunoștințelor şi în cadrul spitalului psihiatric. Mai ales vom încerca să ne facem o idee despre înţelegerea pe care o dezvoltă persoanele psihiatrizate acestor mecanisme de excluziune. Totodată, vom căuta să discernem strategiile de supraviețuire socială şi morală pe care persoanele psihiatrizate le pun în aplicare în diverse contexte de viaţă (familie, prieteni, spital)[6].
Spitalul de psihiatrie – un „tomberon social”?
Metafora „coşurilor de gunoi” ale societăţii şi a „deşeurilor umane”, despre care scrie Zygmunt Bauman[7], ne poate ajuta să înţelegem rolul şi rostul într-o societate modernă a unei instituţii de tip închis cum este spitalul de psihiatrie. În înţelegerea sociologului, „modernitatea produce o cantitate crescândă de „deşeuri umane”: şomeri cronici, persoane fără adăpost, dependenţi de droguri şi alcool, persoane „deviante” şi criminali mărunţi. Statul impune o ordine a vieţii sociale şi a lucrurilor din care aceste „deşeuri umane”, inutile prin definiţie, sunt înlăturate prin întemniţarea şi plasarea în diverse instituţii mai mult sau mai puţin închise”[8], spitalul de psihiatrie fiind unul din acestea.
Aici sunt „aruncaţi” de-a valma, alături de oameni care au nevoie în mod real de tratament, persoane ce suferă de autism (în pofida faptului că autismul este considerat o boală de dezvoltare, nu una psihică)[9], criminali de diferite categorii, de la hoţi mărunţi la ucigaşi (spitalul de psihiatrie fiind preferabil închisorii de toate părţile implicate, se pare), persoane „incomode” din motive politice (pentru „vizitele dese la organele de drept şi judiciare”)[10], persoane în principiu sănătoase a căror proprietate este râvnită de vecini sau rude etc. Spitalizarea la psihiatrie este deci, în multe cazuri, un instrument prin care se urmăreşte marginalizarea şi excluderea lor din sistem şi din societate. Excluziunea socială este legitimată din punct de vedere legal: tratamentul la spitalul de psihiatrie poate deveni temei pentru ca persoana să fie lipsită de capacitatea de exerciţiu. Acest lucru ar înlesni funcţionarea unor scheme de fraudă şi înşelăciune[11], în care sunt implicaţi anumiţi angajaţi ai sistemului psihiatric, notari, poliţişti de sector, vecini, rude sau aşa-zişii tutori sau curatori. Există şi cazuri documentate de mass-media cu referire la deposedarea de bunuri a persoanelor bolnave mintal[12]. Conform unei investigaţii elaborate acum trei ani de Centrul Independent de Jurnalism [13], cazuri de internare la psihiatrie a persoanelor sănătoase se înregistrează destul de frecvent în R. Moldova. Paradoxul este că dintre toate aceste cazuri de tratament forţat al persoanelor sănătoase comise până acum (tratamentul forţat al persoanelor cu dereglări psihice este deseori un abuz, despre care vom vorbi mai jos), doar unul singur a avut câştig de cauză, şi nu în R. Moldova, ci la CEDO – prin aceasta devenind cu atât mai „răsunător”. Este vorba de cazul lui Iurie Gorobeţ care a fost ţinut cu forţa timp de 41 de zile la Spitalul de Psihiatrie din Bălţi.[14] Deşi a fost găsit vinovat, şeful secţiei în care a fost tratat Gorobeţ a rămas nesancţionat deoarece dosarul penal deschis pe numele acestuia a fost clasat din motivul expirării termenului de prescripţie.
O înţelegere distorsionată a discernământului pacienţilor
Din estimările unui medic de la Spitalul de Psihiatrie Codru[15], 80% dintre pacienţi sunt aduşi pentru spitalizare, mai mult sau mai puţin forţat, de către cineva: membri ai familiei, rude, organe poliţieneşti sau serviciul de urgenţă, 20% revin în spital de bună voie, fiindcă aşa cred ei că este bine pentru ei, şi aproximativ 5% din aceştia îşi conştientizează propria stare, fie că s-au surprins comportându-se într-un mod care le dovedeşte că-şi „pierd minţile” sau că încep să nu se mai poată controla. Iată câteva exemple din mărturiile câtorva pacienţi:
„Cu părere de rău, m-am îmbolnăvit de la fumatul cânepei. Am fumat cânepă şi a început să mi se pară că vorbesc cu Dumnezeu. Parcă auzeam glasul lui, parcă-mi spunea că eu sunt Isus Hristos, fiul lui, şi trebuie să dau la săraci bani, să dau hainele de pe mine. Şi acum ultima dată tot mi s-a părut că sunt Isus Hristos, şi-am văzut un calic şi i-am dat „dublionca” [cojocul]. Pe urmă m-am dus la monumentul lui Ştefan cel Mare – mi s-a părut că el e Dumnezeu şi-mi făceam cruce şi mi-am lăsat jacheta cu tot cu chei şi buletinul de identitate acolo.” (Alexandru[16])
„Pentru a ignora problemele din viaţa familială lucram ca nebunul la serviciu. Lucram câte 20 de ore pe zi. Şi asta şi-a lăsat oleacă amprenta. Un pic de surmenaj psihologic. S-ar fi putut şi să nu fi apelat, dar mai bine acum decât mai târziu şi să fie prea târziu.” (Val)
„Aici am venit că am probleme cu nervii. Sunt foarte nervos. Adică nu reuşesc să mă abţin şi stric lucrurile.” (Gheorghe)
„Fac nebunii pe-acasă: sparg geamurile, ard hainele.” (Alex)
Ceea ce se poate înţelege din ceea ce spune medicul, prin cifrele de mai sus, este că foarte puţini pacienţi, potrivit medicului, au o percepţie corectă asupra sănătăţii lor mintale. O afirmaţie care vorbeşte despre discernământul scăzut atribuit pacienţilor şi despre atitudinea şi convingerea pe care o are medicul faţă de capacităţile de judecată ale celor pe care-i tratează. Contrar acestei convingeri, interviurile pe care le-am făcut cu cei peste 30 de pacienţi ne arată că medicul citat mai sus vehiculează o reprezentare puternic distorsionată şi monocromă vizavi de pacienţii săi.
Aceste reprezentări distorsionate sunt determinate probabil de faptul că medicul nu are timp în mod real să discute cu pacienţii săi, cu excepţia acelor 3-5 minute pe care, în cel mai bun caz, le poate acorda fiecărui pacient atunci când face turul zilnic al secţiei. Iată câteva relatări ale pacienţilor în acest sens:
„Medicul vine în fiecare zi, dimineaţa este „abhod”. Şi vine medicul şi te întreabă: cum te simţi, ai dormit bine? Dar n-are el posibilitate şi nici timp. Ca să povestesc despre mine, cu ce mă ocup.” (Ludmila)
„– Aţi încercat să vorbiţi cu medicul să-i spuneţi toate ideile astea?
– Nu! Niciodată nu m-a întrebat. Deodată la tratament!” (Alexandru)
„– Medicul care vă tratează, vine să vă vadă în fiecare dimineaţă?
– Când şi cum.” (Nicolae)
„– Şi ce vă zice medicul?
– Nică. Aşa concret… nică nu-mi zice. Ne-o pus tableta şi injecţia şi… gata…” (Vera)
Din afirmaţiile unui asistent medical care a preferat să rămână anonim, un psihiatru trebuie să consulte de la 35 la 60 de pacienţi în şapte ore.[17] Iar acei psihoterapeuţi şi/sau psihologi care ar trebui să-şi facă meseria există mai mult formal. De exemplu, la spitalul de psihiatrie Codru, din surse demne de încredere[18], există un singur psiholog la trei secţii, numărul oamenilor pe care trebuie să-i deservească ridicându-se la 150. Un singur pacient din cei 32 cu care am discutat (o femeie care a fost vitimă a traficului de fiinţe umane) a susţinut că a beneficiat de o discuţie cu un psiholog.
Lipsa de comunicare dintre pacienţi şi personalul medical este determinată şi de ideea pe care personalul psihiatric o are faţă de practica terapeutică. În viziunea multor medici psihiatri din spitalele psihiatrice din RM, această practică este înscrisă într-o înţelegere mecanicistă a psihicului uman şi a dereglărilor sale. Din această perspectivă, tratamentul aplicat de cele mai multe ori pacienţilor nu presupune o abordare aprofundată şi holistă (cuprinzând cazul în totalitatea condiţiilor în care acesta a apărut şi s-a manifestat) şi exclude pacientul ca subiect activ şi legitm din procesul de tratament. Pacientul este perceput, în acest model terapeutic, drept un „obiect”, un recipient pasiv al unui tratament directiv, realizat fără înţelegerea şi participarea pacientului însuşi. De cele mai multe ori, pacienţilor nu li se explică, iar unora nici nu li se spune diagnosticurile atribuite. Nu li se comunică clar ce tratament li se va aplica, scopurile şi rezultatele urmărite, nu li se aduc la cunoştinţă efectele adverse ale medicamentelor, deşi majoritatea le resimt acut pe parcursul tratamentului. Din acest motiv, pacienţii au o înţelegere rudimentară şi schematică a tot ceea ce se întâmplă cu ei şi cu corpul lor în perioada spitalizării. Unii nu ştiu nimic despre boala de care suferă:
„– Medicii ce zic? Ce diagnostic v-au pus?
– Nu mi-o spus. Nici nu le-am dat întrebarea.” (Valeriu)
„– Ce diagnostic v-au pus?
– Da’ eu nu ştiu.
– Vă consideraţi bolnavă?
– Nu!” (Liuba)
Alţii atribuie acestei cunoaşteri o interpretare subiectiv-personală:
„– V-a pus medicul vreun diagnostic?– Nu ştiu. La mine nu-i o boală, da-i o stare sufletească care apare, dispare… Totul depinde de mine: să nu iau în cap…” (Iulia)
Din nevoia firească de a şti, sunt pacienţi care îşi caută singuri diagnozele în fişele personale. Uneori, din elementele la care au avut acces, aceştia îşi construiesc propria lor înţelegere a diagnosticului:
„– Medicul ţi-a spus că diagnosticul e „tulburare de personalitate”?
– Era scris. Eu am citit în… diagnozul meu: tulburare de personalitate, asta o fost… un an în urmă. Da’… pe parcurs am aflat că tulburarea de personalitate asta nu-i diagnoz, asta-i pur şi simplu o părticică din diagnoz – ca o denumire, da’ diagnozul poate să fie altceva. Cum şi o fost, după asta. Mi-au dat grupă. (…) La toţi oamenii ultimele terminaţii de nervi se desfac în trei, da’ la oamenii cu schizofrenie se desfac în opt. (Pavel)
„– De ce aţi simţit nevoia să începeţi să luaţi Galapiridol?
– Eu nu-s doctor! Mie medicul aşa mi-o scris: şîzofrenii! (revoltată) Da’ ce înseamnă şî-zo-fre-nii?! Şăz şî ti freacî!
– Vă durea ceva? De ce aţi început să luaţi pastilele astea?
– D-apoi nu eu le-am luat! Nu eu le-am luat! Mie [numele medicului] mi le-a prescris! Mi-a scris „epicriză”! Da’ eu ştiu ce-i epicriză!? Eu nu-s medic! Eu îs ţăran de la ţară! (Svetlana)
Nu numai pentru Svetlana, dar şi pentru alţi pacienţi limbajul medical este inaccesibil. Pavel, pacientul citat ceva mai sus, a ieşit din spital la ultima sa externare cu dorinţa de a face studii la Colegiul de medicină, pentru ca „atunci când medicul va scrie ceva în fişă să înţeleagă ce scrie, să înţeleg termenii”.
Din afirmaţiile psihoterapeutului Alexandru Ciobanu[19], eficacitatea tratamentului este în strânsă legătură cu tipul de comunicare dintre medic şi pacient. Se atestă o creştere a eficienţei tratamentului în cazul pacienţilor care ştiu ce boală au şi cum aceasta se manifestă, eficienţă cu atât mai vizibilă în cazul pacienţilor care sunt informaţi cu privire la tratamentul pe care îl vor urma şi la consecinţele acestuia. Din cauza unei comunicări deficiente dintre pacienţii internaţi la Spitalul de Psihiatrie Codru şi medicii din această instituţie, sunt ratate aceste posibilităţi de randament terapeutic şi de probabilitate de reintegrare a pacienţilor în societate şi în comunitate. Personalul medical perpetuează un model de tratament autoritar-paternalist perimat, dând prioritate tratamentului medicamentos, departe de modelul terapeutic bazat pe parteneriat, practicat în multe ţări europene, un model în care pacientul participă şi este responsabil în aceeaşi măsură ca şi medicul în tratamentul său.
„Capcana pentru şoareci”
Referindu-se la discuţia superficială şi expeditivă pe care o are periodic cu medicul, un pacient mărturiseşte că este foarte uşor, după criteriile de evaluare a sănătăţii mintale de care se conduc medicii, să fii catalogat drept „bolnav”, dacă nu eşti foarte atent la întrebările – de altfel, „stereotipice”, în aprecierea pacientului – care ţi se pun, acestea fiind ca o „capcană pentru şoareci”.
O strategie de acomodare (de „adaptare secundară”, cum i-ar spune Erving Goffman[20]) la care recurg unii pacienţi, la acest nivel conversaţional, este aceea de a denatura în mod intenţionat adevăratele percepţii pe care le au, oferind răspunsuri la întrebări pentru a confirma unele aşteptări ale medicilor, minţind de fapt: „Eu deja ştiu ce trebuie să răspund, ca să fie „corect” din punctul lui de vedere. De exemplu el mă întreabă: „Auzi voci?” „Nu, nu aud.” „Ai dormit bine?” „Da.” (Iurie) (Voi reveni cu un alt text la distorsionarea voită a faptelor ca mijloc de „adaptare secundară”.)
Fiecare dintre noi avem o parte sănătoasă şi o alta bolnavă, susţine Iurie, iar odată ajuns la psihiatrie medicii în loc să vadă partea ta sănătoasă şi să ţi-o stimuleze, văd numai partea ta bolnavă, insistă pe ea şi o exagerează. Continuând firul acestei idei, Iurie relativizează semnificaţia „bolii” şi a „normalităţii”: „Noi stăm aici şi discutăm, dar nu se ştie care dintre noi doi e mai bolnav. Pur şi simplu eu am avut nenorocul să ajung aici”. Dar problema pe care Iurie pune degetul vizează de asemenea acest model de tratament tradiţional, în care pacientul este văzut doar în logica diagnosticului psihiatric. În această logică, aplicată cu consecvenţă, orice comportament al pacientului poate fi văzut ca o manifestare patologică.
În opinia lui Dan, un alt pacient, sănătatea mintală este „un lucru care se măsoară foarte greu”. Contrar acestei impresii personale, în psihiatrie există teste şi criterii precise de diagnosticare a unei maladii[21]. Totuşi, mai mulţi pacienţi acceptă şi interiorizează diagnosticul pus de medicii psihiatri şi îşi evaluează propriul comportament din perspectiva acestui diagnostic, mai exact din perspectiva înţelegerii pe care ei şi-o fac a acestui diagnostic. La un moment dat, în mijlocul interviului, o pacientă, se opreşte şi mă întreabă: „Cum vi se par? Vorbesc normal? Mă comport normal?” Şi în raport cu alţi pacienţi intervievaţi am avut sentimentul că discut cu oameni „normali” – în sensul comun al cuvântului, şi încercam să înţeleg care este „problema” pentru care sunt internaţi.
Dar ca să continui povestea lui Dan, punctez aici că l-am reîntâlnit la Codru peste doi ani de la primul nostru interviu. Era de nerecunoscut, probabil de la prea multe tratamente şi de la efectele lor adverse, dar şi de la condiţiile autoritare de tratament, după cum chiar el ne dă de înţeles[22]. Nu mă refer doar la aspectul său fizic, dar mai întâi de toate la condiţia lui psihică. A refuzat să mai discutăm. Mi-a spus doar că este un om terminat: „Ei (medicii – n.a.) au omorât totul în mine…” (despre „distrugerea morală” şi „moartea sufletului” veţi putea citi în partea a II-a a acestui articol). „Ei ne distrug moraliceşte”, susţine un alt pacient. (Nataşa).
Un sistem medical anchilozat
Acum câţiva ani, am asistat la începutul unei săptămâni la şedinţa matinală a medicului-şef al unei secţii cu restul personalului medical. Perspectiva prin care se vorbeşte despre pacienţi este o dovadă vie a unui sistem medical tradiţional, anchilozat într-un model terapeutic perimat. Reproduc mai jos darea de seamă seacă, pur tehnicistă făcută de o asistentă medicală de gardă în faţa medicului-şef, pentru a-l pune la curent cu starea şi manifestările pacienţilor în weekend:
A [numele pacientului]: Nu are nicio critică, umblă prin toate saloanele, cam greu se corectează;
B: Tot cu bomba, spune că e schimbat anul, are două calendare, nu încalcă regimul, se alimentează;
C: Trist, tensionat, aude vocea unei fete care îl cheamă, dimineaţa acuză dureri stomacale, senzaţii de greaţă, avea o poziţie embrionară, zice că scaunul e negru, dar nu am văzut;
D: A început să fie mai activ, dacă ne adresăm nu reacţionează, condus de infirmier la necesităţi fiziologice, nu se alimentează;
E: Se activează după amiază, zice că e scriitor, nu respectă distanţa;
F: Cu ideile lui, merge neîncrezut, gesturi de agresivitate, nu doarme;
G: Răspunde formal că totul e bine, în rest tace;
H: Foarte activ, primeşte observaţii şi nu se corectează, implică vizitatorii să-i aducă foi, toc;
I: Se agită fără discernământ, dacă se agită cineva îi sare în ajutor;
J: Suspect, zâmbeşte, singur, retras, doarme.
Câţi dintre noi respectăm regimul, avem idei fixe, suntem mai activi sau mai apatici, suntem trişti, tensionaţi, ne agităm etc.? Cu siguranţă că mulţi dintre cititorii acestui articol se vor regăsi mai mult sau mai puţin în aceste manifestări. Dar aceste manifestări iau de fiecare dată, între pereţii spitalului psihiatric, o semnificaţie patologică.
O maşinărie întreagă menită să te convingă că nu eşti sănătos
Manifestările de natură fiziologică şi comportamentale: somn, urinat, mâncat etc., pe care în afara spitalului le luăm ca atare, în spital sunt interpretate strict din perspectivă patologică şi îşi au rostul lor în evaluarea stării mintale a pacientului. În psihiatrie nu funcţionează „prezumţia nevinovăţiei”, ca în disciplina şi practica juridică. De vreme ce ai ajuns la spital, înseamnă că „nu ai ajuns degeaba” în această instituţie. Situaţia descrisă de Franz Kafka în romanul „Procesul” este asemănătoare condiţiei în care ajung şi pe care sunt nevoiţi să o înfrunte pacienţii spitalului psihiatric din R. Moldova de azi. Eroul lui Kafka este urmărit în justiţie de o autoritate îndepărtată şi inaccesibilă, fără ca natura crimei să-i fie dezvăluită. Acesta se lasă cercetat pentru că ştie că nu are nimic de ascuns, dar într-un final ajunge să se convingă că ar fi comis o crimă (nenumită şi probabil neconştientizată ca atare până la urmă).
Erving Goffman aduce în discuţie în cartea sa[23] examinarea psihiatrică ca proces în urma căruia are loc modificarea sau reducerea statutului unei persoane, proces cunoscut în argoul spitalicesc şi de închisoare sub numele de „şicane”. Premisa este că „de îndată ce intri în atenţia examinatorilor, ori vei fi etichetat automat ca nebun, ori te va înnebuni procesul de examinare. Astfel, se consideră uneori că personalul psihiatric nu descoperă dacă eşti bolnav sau nu, ci te îmbolnăveşte.” Iată două relatări convingătoare în acest sens:
„Acolo în spital trebuie să ai tărie şi să fii calm, multă tărie, altfel boala iese la suprafaţă. Acasă eu nu sunt bolnav. Acasă eu mă simt bine.” (Pavel, la o distanţă de jumătate de an după externare)
„Da’ eu m-am îmbolnăvit aici. Până a veni aici nu aveam problemele acestea. De când am venit aici… am descoperit că mi s-a făcut nu ştiu ce – sunt bolnavă sau sunt sănătoasă? –nu mai ştiu.” (Alexandra)
În spital totul e construit astfel ca să-i demonstreze insistent şi sistematic pacientului că are o problemă psihică. Începând de la felul în care este nevoit să-şi satisfacă necesităţile fiziologice, ritualul colectării analizelor medicale, limbajul, comportamentul de zi cu zi, gândurile care îi trec prin minte – toate, oricum le-ar întoarce, joacă în defavoarea sa şi sunt văzute drept simptome ale unei dereglări psihice. Dacă pacientul se opune tratamentului, situaţia acestuia este considerată cu atât mai gravă. Dacă îl acceptă de bună voie, intoxicarea cronică cu medicamente (în spitalele de psihiatrie din Moldova, tratamentul este exclusiv medicamentos) duce la sechele vizibile. După cum s-a exprimat o pacientă: „După tratamentul lor devii bolnav pe viaţă”. (Doina)
În acest context, Goffman face referinţă la caracterul perfid al mediului dintr-un spital de psihiatrie, în speţă al personalului, care deţinând informaţii cu caracter personal din trecutul pacientului, le discreditează în scopul de „a-i arăta acestuia că de fapt, ca persoană, este un ratat”. Personalul psihiatric face eforturi „să-i inculce pacientului concepţia medicală despre trăsăturile sale, ca să-i poată demonstra amănunţit acestuia că versiunea lor despre trecutul şi despre caracterul lui este mult mai valabilă decât versiunea sa.”[24] Iată cum descrie această experinţă Doina:
„Prima dată când m-o adus soţul aici era într-un cabinet dl Z, care era psihiatrul principal atunci, şi el zice: „Poate vrei să ne cânţi un cântec?” Da’ eu şed şi mă uit la dânsul, zic: „Domnu’, da’ de ce eu trebuie să vă cânt cântece?” „Apoi… tu îmbli prin baruri şi cânţi.” Zic: „Da’ ce, Dvs. tot îmblaţi prin baruri şi m-aţi văzut pe mine cântând?” „Nu… Apoi ne-a spus nouă cineva.” Zic: „Cine v-a spus? Soţul? Aa! Eu cânt! Am cântat la nunţi, la cumătrii! Eu pe bani cânt! Eu aşa nu cânt!” Şi gata, s-a liniştit.”
O problemă de sănătate sau de relaţionare?
Din cei 32 de pacienţi cu care am discutat aproximativ o treime nu înţeleg motivul pentru care au fost aduşi la spital şi mai ales că ar fi afectaţi de vreo boală psihică. Din acest considerent, ei îşi explică spitalizarea prin diferite raţiuni subiective. Şi cum, de obicei, interacţiunile lor zilnice, înainte de spitalizare, se produc în cea mai mare parte în cadru familial, rudele de gradul I sunt de cele mai dese ori responsabile de internarea pacientului. Ele semnalează Poliţiei sau Serviciului de Urgenţă anumite presupuse abateri sau tulburări de comportament ale viitorului pacient, care se pot manifesta diferit: apatie sau închidere în sine, pierderea orientării în spaţiu, agresivitate. Dar cel mai des aceste manifestări sunt considerate patologice, de rude, apoi de personalul specializat, în urma unor certuri, uneori violente, în sânul familiei. Ceea ce reţin din aceste certuri persoanele care ajung la psihiatrie şi ceea ce devine relevant pentru ele, este faptul că ele pun pe seama conflictelor cu membrii familiei motivul internării lor. Concluzia la care ajung este că dacă ar găsi limbă comună cu oamenii alături de care convieţuiesc zilnic nu ar mai păşi pragul acestei instituţii. Prin urmare, cel puţin în înţelegerea pacienţilor intervievaţi, problema e una mai puţin de sănătate, ci de relaţionare cu cei apropiaţi.
„Nu mă simţeam rău, da’… m-am certat cu cumnatul.” (Raisa)
„N-am nici o problemă, doar mă cert cu rudele şi sunt adusă aici. Aş putea să nu mai nimeresc aici dacă aş găsi limbă comună cu fiica.” (Ludmila)
„Acasă cu părinţii s-a iscat o ceartă, nu mai ţin minte acuma cum, şi am ajuns aici. Eu nimeresc aici când mă cert cu părinţii.” (Liuba)
„Sincer să vă spun, eu stau aici nu pentru că sunt bolnavă. Nu m-am înţeles cu „blagocina” [de la orfelinatul de copii de pe lângă mănăstirea X] şi ea m-a trimis acasă şi apoi de acolo m-au adus direct aici.” (Alexandra)
„D-apoi câţi se ceartă în familii şi nimeresc aici! Cine nu se ceartă în ziua de azi? Eu m-am certat cu mama şi mama… o socotit că trebuie să cheme medicii, ambulanţa. (…) Să vă spun sincer, de la televizor. Ea vroia un canal, la „Jdi menea”, dar eu vroiam la MuzTV. Şi s-a început! Ne-am certat şi ea o socotit că trebuie să cheme ambulanţa. Să mă aducă oleacă să mă liniştesc, să mă… mai calmez.” (Valeriu)
Din discuţie cu Alexandru Ciobanu, medic psihoterapeut la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală din Cimişlia, pe care-l coordonează, „agresivitatea trebuie să fie delimitată de bolile mintale” pentru că „agresivitatea şi violenţa sunt o reacţie la felul în care oamenii te abordează; s-au făcut experimente care demonstrează lucrul acesta”. Putem deduce din aceasta că în cazurile relatate mai sus, şi nu numai (pentru că după acest principiu ajung foarte mulţi într-un spital de psihiatrie), oamenii au fost cumva provocaţi să se comporte într-un anume fel.
Pentru majoritatea persoanelor ideea de spitalizare este lucrul cel mai oribil care ar putea să li se întâmple. De aceea când aud de ambulanţă devin (şi mai) agresivi, împotrivindu-se cu înverşunare spitalizării – un comportament care le confirmă încă o dată rudelor şi angajaţilor din sfera medicală că „au o problemă”:
„Ambulanţa n-a putut să-l ia deloc: i-au legat mâinile şi picioarele şi l-au târâit pe spate ca pe câine până afară şi l-au dus!”. (mama lui Valeriu)
„Ultima oară aproape că am dus-o cu Poliţia. Nu vroia! Nu vroia!” (mama Nataşei)
Pentru a-şi duce la bun sfârşit intenţia de spitalizare a aproapelui, rudele recurg la diferite tertipuri:
„În septembrie a fost ziua de naştere a fiicei ei, şi ea a venit la ziua ei de naştere ca şi cum. Şi ei au înhăţat-o!, în sensul că ea a intrat în casă, au încuiat apartamentul, au sunat la Ambulanţă şi au venit şi am dus-o. Nepotul ne-a ajutat. Ea de el are frică. Am urcat-o şi…! Şi ea deja s-a resemnat cu ideea, dar nu vroia.” (mama Nataşei)
„Îl chem pe-un nepot de-al meu, apoi chemăm Ambulanţa, în secret, şi apoi îl prindem! Da’ dacă ar auzi el cu urechea lui că chemăm Ambulanţa, apoi gata, fuge de-acasă!” (mama lui Valeriu)
Un statut fragil până la spitalizare
„Cariera pacientului psihiatric”, în termenii lui E. Goffman[25], începe mult mai devreme de spitalizarea propriu-zisă. Nu este de neglijat faptul că cei mai mulţi dintre pacienţii cu care am discutat aveau deja un statut social fragil în familie, înainte de a fi internaţi. O fragilitate legată în mod direct de profesie/îndeletniciri şi venitul/câştigurile obţinute de pe urma acestora. Este de reţinut că cei mai mulţi aproape că nu au venituri, sau au venituri sporadice, lucrează sau au lucrat pe ici pe colo, practicând diferite meserii prost plătite: cusătoreasă, hamal, paznic, cioban, şofer, măturător, ajutor pe lângă biserică, la lipitul etichetelor, la îmbutelierea apei ş.a. De obicei, ei sunt percepuţi şi trataţi ca nişte poveri în familiile lor, ele însele foarte precare, în primul rând pentru că sunt consideraţi ineficienţi din punct de vedere economic şi, doi, pentru că sunt în relaţii conflictuoase cu oamenii apropiaţi, lucru care duce uneori la decizia spitalizării forţate.
Condiţia de spitalizat le accentuează şi mai mult sentimentul de eşec personal şi profesional. Foarte puţini dintre ei îşi pot relua activitatea mai departe când se întorc în lumea de afară. Instituţionalizarea într-un spital de psihiatrie are drept consecinţă pentru mulţi pierderea locului de muncă, o pierdere pe care aceştia o trăiesc dureros. Cu alte cuvinte, spitalizarea declanşează un proces de degradare socială a unor oameni cu statuturi deja fragile.
De obicei, familiile se străduie să obţină pentru apropiaţii lor internaţi un anumit grad de invaliditate şi, poate că sună cinic, se bucură de acea pensie mizeră lunară, aceasta fiind de cele mai multe ori, singura sursă de venit provenită de la pacient. Zic „provenită de la pacient” întrucât, în multe cazuri, aceste pensii de invaliditate sunt gestionate de cineva din membrii familiei, devenit şi „tutore”. Reproduc mai jos un exemplu tipic:
„Dac-ar fi banii pe mâinile mele şi eu aş face cumpărăturile – ar fi fost clar, da’ aşa… banii mei îs pe mâinile lor. Pensia mi-o luat-o sora. Sora o făcut un fel de procură, da’ n-o fost pe procură, pur şi simplu mie când mi-o făcut invaliditatea, mi-o făcut invaliditate cu şizofrenie şi ea o dobândit să primească pensia.” (Ludmila)
Sărăcia ca declic
Potrivit unor studii ale Centrului Naţional de Management în Sănătate, în 2011, în R. Moldova existau circa 100.000 de persoane cu probleme de sănătate mintală. Numărul persoanelor cu tulburări mintale şi de comportament fluctuează într-o uşoară creştere sau descreştere în strânsă legătură cu anii de criză sau de creştere economică prin care a trecut R. Moldova[26]. Unii specialişti susţin că bolile psihice sunt favorizate de sărăcie, depresie, singurătate, dar şi de probleme cotidiene. „Aceşti factori nu sunt un motiv de fond în apariţia unei boli psihice, dar ei, de obicei, conduc la agravarea sănătăţii mintale”, explică Jana Chihai, psihologă şi psihoterapeută, preşedinta Asociaţiei „Somato” din Bălţi.[27]
Problema sărăciei, abordată din perspectiva strategiilor de subzistenţă – pentru a evita agravarea ei, se poate lăsa cu sechele psihiatrice, în urma cărora unii indivizi ajung la Spitalul public de psihiatrie.
Situaţia politică şi social-economică de criză în care este R. Moldova (4 guverne într-un singur an, preţuri în creştere la servicii comunale şi bunuri, furtul miliardului, corupţie la toate nivelurile, salarii şi pensii mizere, oportunităţi de angajare reduse, şomaj, condiţii stresante de viaţă, pauperizarea continuă a populaţiei etc.) este o sursă continuă de suferinţă şi criză pentru oameni şi nu poate să nu se răsfrângă asupra sănătăţii mintale a celor cu o rezistenţă la stres şubrezită de durata situaţiilor de criză. Consecinţele iau forma unor oameni concreţi, cu comportamente mai mult sau mai puţin „normale” în condiţii cronic „anormale”. Este vorba de persoane hiper-responsabile care duc un mod auster de viaţă ca să poată supravieţui („Da’ cum mă descurc?… (aproape că începe să plângă) Plătesc că trebuie de plătit, pe lumină, pe gaz – toate celea plătesc! Îmi refuz mâncarea, da’ să ştiu că nu am datorii la stat. Nu pot… să am datorii eu… Da-i foarte greu. Acuma iar, iaca, se măresc preţurile… la toate celea, dragă… Şi pensia-i puţină… – 778 de lei şi 86 de bănuţi.”) Pentru a întregi imaginea acestei femei, mai e de adăugat că doamna Valentina stă închisă singură în casă, deseori pe întuneric, înfofolită în mai multe ţoale, cu căldura în calorifere închisă, pentru a face economii. O găseşte fiul, cu o anumită periodicitate, numai piele şi os, mută, închisă în sine, şi o transportă la spitalul de psihiatrie Codru.) Dintr-o foame cronică, care i se trage din copilărie („Eram flămânzi tare. Era greu. Am crescut în condiţii nevoiaşe.”), prelungită în familia pe care a creat-o după căsătorie („În loc copiii să mănânce câte-un ou, mâncau câte-un sfert. Ne descurcam foarte greu şi soţul nu mă ajuta, nu se implica.”), Ludmila şi-a dezvoltat o teorie compensatorie – a „alimentaţiei sănătoase”. Adună de pe străzi şi de prin gunoişti etichete de la diverse produse alimentare, le sistematizează pe diverse categorii, iar pentru aceasta şi-a amenajat şi apartamentul corespunzător („Am făcut la fiecare uşă cum intrai, stilaje şi acolo am pus toate colecţiile mele de etichete, care le colecţionam, toată informaţia care o colectam.”), transformându-şi apartamentul într-o arhivă de etichete. Ludmila este convinsă că mâncarea sănătoasă este sursa sănătăţii, dar din păcate, chiar şi „în spital hrănesc foarte sărac”.
Despre un alt pacient, medicul îmi spune cu un zâmbet ironic: „El deseori se duce la piaţă şi începe să facă ordine: Cum salariul la un pensionar este de 500 de lei, dar preţurile la nişte… chiloţi – 50?” „Şi pentru asta m-au adus la dvs.!”, confirmă revoltat Petru. În condiţiile în care trăim, menţionate tangenţial mai sus, la limita existenţei şi cu atâtea abuzuri din partea celor dotaţi cu putere, este greu pentru mulţi să-şi menţină echilibrul, să-şi înnăbuşe revolta. Nu toată lumea iese în spaţii publice, ca pensionarul în cauză, pentru a face scandal şi a-şi cere dreptatea cu pumnii în aer, dar cu siguranţă se întreabă ca şi el, cu indignare: „Cum să trăieşti cu o pensie de 500 de lei în timp ce facturile pe care trebuie să le plăteşti lunar se ridică la 1000?”. Petru se luptă pentru stabilizarea preţurilor, pentru controlul popular asupra preţurilor din toate domeniile şi pentru fondarea unei asociaţii de cercetători şi intelectuali incoruptibili. Este absolut coerent în argumentările sale şi lucid în soluţiile pe care le propune. Cu siguranţă că, în cazul său şi al altora ajunşi ca el la marginea răbdării, spitalul psihiatric este un loc de corecţie şi de izolare pentru a nu „încălca ordinea publică”.
Un exemplu tangenţial, provenit şi el din dorinţa de reuşită în condiţii precare, sunt copiii, tinerii-victime ale unor părinţi hiperprotectori, din dorinţa obsesivă de a le asigura un viitor mai bun. Povestea lui Iurie, cu doi părinţi bugetari, care i-au facilitat cu pile intrarea într-un liceu onorabil, după care i-au asigurat admiterea la o facultate de perspectivă, aleasă tot de ei, la Academia de Studii Economice, este exemplară în acest sens. Când a aflat că ajuns la liceu nu datorită meritelor şi calităţilor sale intrinseci, Nicu dă o reacţie de neurastenie. Tot din grijă faţă de copilul lor, părinţii îl spitalizează la psihiatrie. Analizându-şi retrospectiv viaţa, Iurie este convins că la acea etapă ar fi fost suficient un „tratament conversaţional” cu un bun psiholog, care să-l fi făcut să-şi înţeleagă, să-şi explice trăirile şi să-l ajute să se elibereze de ele. În timpul facultăţii starea sa se agravează pe fundalul unui respect de sine foarte scăzut. După facultate, tânărul reuşeşte să se angajeze pe o scurtă perioadă ca economist – aşa cum şi l-au imaginat şi dorit părinţii – cu jumătate de normă, dar trăieşte foarte acut şi dureros sentimentul propriei neîmpliniri, sentimentul de a-şi fi ratat viaţa şi de a practica o meserie care nu îi aduce nici venit, nici satisfacţie. Urmează tratamente după tratamente şi este într-o căutare continuă de lucru.
Statutul precar din punct de vedere socio-economic al pacienţilor este totodată corespunzător cu condiţiile austere şi privative faţă de orice drepturi şi minime nevoi umane (cum ar fi lectura unei cărţi, privirea televizorului, o socializare adecvată etc.). Cu siguranţă, absenţa în acest spital a persoanelor provenite din familii mai îndestulate nu prespune că schizofrenia, paranoia sau alte psihoze i-ar ocoli pe cei înstăriţi. Dar ei nu ajung în această instituţie de deprivare socială şi morală, aceasta fiind rezervată celor mulţi, săraci şi care, iată, prezintă şi un pericol pentru „ordinea publică”, pentru siguranţa lor şi a celor din jur. Este de remarcat în acest context că Biroul Naţional de Statistică al R. Moldova înregistrează un număr mai mare al persoanelor cu tulburări mintale şi de comportament care provin din mediul rural decât al celor de provenienţă din mediu urban[28].
Tratamente (d)eficiente
Sunt pacienţi care consideră inutil tratamentul din spital atât timp cât cauzele din exteriorul spitalului care le declanşează sau agravează stările de dezechilibru nu au dispărut, iar după tratament aceştia sunt nevoiţi să se întoarcă în aceleaşi medii generatoare de stres şi conflict.
„Eu să nu fiu deranjată acasă în modul acesta aş zice chiar la toţi să sunt sănătoasă şi m-aş duce la lucru. Dar ei (părinţii – n.a.) mă-ncurcă tot timpul acolo: să nu fac ceea!, să nu îmblu acolo!, să nu fac cealaltă!, şi eu… de-atâta sunt aşa… Ce folos de tratament, dacă mă duc acasă şi iar din nou?! Ei bani cer! Îmi interzic la aragaz, la televizor să mă uit.” (Liuba)
„– Tratamentul ce efect are asupra Dvs.?
– Ei, ce efect?! (deranjată) Tratamentul nu-i de nici un folos! Tableta ne-o dă, ea provoacă somnolenţă! Atât. Şi nimic nu se schimbă în realitate, da’ trebuie să se schimbe ceva! Real!” (Margareta)
Psihoterapeutul Alexandru Ciobanu afirmă că tratamentul medicamentos ar trebui să constituie doar 10 la sută dintr-un plan mai complex de terapie, dacă se doresc rezultate pozitive. Cele 90 de procente constau din reguli care prescriu un mod sănătos de viaţă: alimentare, sport, hobby, relaţii, comunicare ş.a. Cu alte cuvinte, nu există pastile miraculoase, pe care să le administrezi şi care să rezolve de fapt nişte probleme de ordin psihic, care reflectă viaţa socială, politică, economică, de relaţionare şi comunicare pe care o avem cu cei din jur. Cele mai reuşite tratamente sunt cele care combină farmacoterapia cu elemente de psihoterapie, art-terapie, terapii expresive, socioterapie, terapie ocupaţională. Din propria experienţă, şi nu numai, psihoterapeutul este convins că aceste metode alternative de tratament pot fi aplicate, la necesitate, oricărui pacient, indiferent de gradul de severitate a bolii, deoarece terapia se face cu persoana, nu cu diagnosticul său. Cu părere de rău, în spitalele psihiatrice de stat, accentul se pune cu precădere pe tratamentul medicamentos, lucru confirmat de un raport al Centrului pentru Drepturile Omului în Moldova[29], dar şi de medicii de la spitalul Codru:
– În afară de tratamentul farmaceutic se mai aplică careva tratamente, ne-farmaceutice?
– Psihologic. Dar…, deci… mai mult lucrăm psihologic cu dânşii în plan diagnostical, adică de a determina diagnosticul.
Este un răspuns pe cât de sincer, pe atât de trist. Discuţia sumară care se duce între un medic şi o persoană proaspăt internată în spital, pentru a i se stabili diagnosticul, nu înseamnă „terapie”.
Iată ce afirmă un alt medic:
– Care sunt metodele terapeutice pe care le folosiţi?
– Diverse:…. farmacologică,… ergoterapia. Asta-i terapia prin muncă. Cult-terapia: cultură, biserică, televizor, ziare, diferite orga…, de aiestea… culturale! … psihoterapia:… discuţii, … fizioterapia… Sunt multe metode. Fizioterapia… Gimnastica curativă.
Ceea ce medicii numesc „ergoterapie”, pentru pacienţi ar însemna unica posibilitate de a avea ceva mai multă libertate decât perimetrul salonului. Nu e o muncă manuală, aleasă de bunăvoie şi făcută cu plăcere, care ar constitui factorul activ al vindecării. Se are în vedere spălatul WC-urilor şi coridoarelor, strânsul paturilor, făcutul curăţeniei în salon. Unii pacienţi, a căror stare este considerată mai puţin gravă, au privilegiul de a li se permite ieşirea în curte, pentru a mătura şi a strânge frunzele, pentru a săpa parcelele din jurul spitalului şi a căra bacurile grele metalice cu mâncare, la orele mesei. Or, toate acestea activităţi nu constituie „ergoterapie” (sau terapie ocupaţională) în sensul dat în psihoterapie[30], ci mai degrabă o implicare – citeşte: exploatare – a pacienţilor în „gospodărie” – de obicei, în lucrurile cele mai murdare, mai grele, mai lipsite de însemnătate, care nu valorifică pacientul în niciun fel. În ceea ce priveşte „cult-terapia”, televizorul (cu acces dozat, seara două ore înainte de culcare, în care, de obicei, femeile preferă să privească seriale) este mai degrabă o sursă se divertisment, singura de altfel. Există o biserică pe teritoriul spitalului, dar cum majoritatea pacienţilor au acces interzis în afara spitalului, cei care se bucură de „acest tip de tratament”, sunt foarte puţini. Ziare şi cărţi nu se pun la dispoziţia pacienţilor. Cei pe care i-am văzut cu o carte asupra lor, citeau Biblia şi alte cărţi religioase aduse de acasă, sau reviste de religie, singurele permise, se pare. Despre felul în care este înţeleasă şi practicată psihoterapia am vorbit ceva mai sus. Iar fizioterapia şi gimnastica curativă sunt doar formale. Concluzie atestată şi în Raportul citat mai sus.[31] Tratamentul psihiatric este deci aproape că sută la sută medicamentos şi este direcţionat în două sensuri: psiholeptice (sedative) pentru a inhiba activitatea sistemului nervos şi psihoanaleptice (tonice) pentru a o activa. Părerea lui Nicolae, un pacient tratat forţat mai bine de 5 ani pentru crimă, punctează sugestiv starea de lucruri la acest capitol:
„Este ceva în noi… şi medicina pierde asta! Şi ea, se vâră, se vâră-n om, am în vedere cu medicamente, şi-l distruge! Şi psihic îl face şi mai… definitiv! Sunt cazuri, eu mă uit la alţii, arătau mai bine, şi mă scuzaţi, cum Dorin Chirtoacă, o fost vara asta într-o tabără de copii şi…, acolo, sărmanii, s-o otrăvit cu nişte alimente, şi el zice: „Văleleu, da’ aicia-i încă puterea sovietică!”. Apoi iaca… şi-n secţia asta tot e… puterea sovietică…”
Deşi pe piaţă există medicamente de generaţie nouă, mai inofensive şi mai „blânde” în ceea ce priveşte afectele adverse, din cauza că sunt mai scumpe, iar spitalul de psihiatrie Codru este finanţat din fonduri publice, pacienţii sunt trataţi cu tipuri vechi de medicamente, unele din ele cu toxicitate înaltă, care necesită corectori. Un exemplu este Haloperidolul, despre care vorbeşte şi fostul medic de la spitalul de psihiatrie Codru în perioada comunistă, Alexei Maşec: „Hapoleridolul este un medicament antihalucinogen şi e foarte toxic. Se foloseşte întotdeauna cu corectori. Fără corectori, medicamentul produce complicaţii organice grave ale sistemului nervos central. Dl Bukovski spune, în cartea sa, că îi face pe pacienţi să se comporte ca şi cum ar suferi de Parkinson: tremură mai tare ca alcoolicii, li se strâmbă gura, le curge saliva şi medicii psihiatri au o expresie, spun că „bolnavii dansează”.[32] Pentru o imagine mai complexă a tabloului inserez relatările unor pacienţi:
„– Şi… cum e viaţa de spital?
– Ooooof! Să nu mai deie Dumnezeu la nimeni! Pastile, injecţii şi strâmbare! Cât m-o strâmbat, doamne fereşte! 27 de ani numai de strâmbare! M-o strâmbat iac-aşa… (arată în zona feţei) Mi-o dat Galapiridol şi… îmi strâmba capul! De la Galapiridol! Î… mă strâmba ca şarpele!
– Ia-ţi spus medicului că vă strâmbă?
– D-apoi el vedea şi repede-mi da Ţâcladol. Da’ până-mi trece! Uitaţi-vă: mi-o tăiat ca când picioarele, capul şi eram ca când fierbeam în oala cu… cu borş.
– Ce-i asta Galapiridol?
– Aista-i un preparat care îţi întăreşte… nervul, da’… în acelaşi timp te strâmbă.” (Svetlana)
„Nataşa e aşa de înceată şi are privirea lipsită de viaţă. Nimic n-are în privire. Măcar o bucurie oarecare. Se scoală foarte greu. Aaa! Ce e nou, iată nu ştiu ce picioarele îi merg greu. Merge abia-abia. Ea mie îmi spune: De parcă aş avea muşchii atrofiaţi. Mamă, eu nu pot să merg. Nu pot să merg. Mamă, mă dor toate oasele, toate ligamentele. (Scoate din geantă prospectul Liponexului ca să citească efectele adverse – un km de foaie împăturită, o întreagă „petiţie”, vorba ei. Mă roagă să citesc dacă sunt legate careva efecte adverse de oase: schimbări la nivelul componenţei sângelui, dereglarea metabolismului, îngrăşare, intoleranţă la glucoză, nelinişte, agitaţie, somnolenţă, aritmie, palpitaţie, pierdearea vederii, rigiditatea muşchilor, tremor etc.) Parcă nu-i aşa de straşnic: rar, rar, peste tot rar, peste tot e scris că reacţiile adverse sunt rare. Iată! Rigiditatea muşchilor! Dar din partea sistemului digestiv diaree nu este?
– Este: diaree, salivare abundentă, uscăciune în gură, greţuri.
– Iată. Ea are aşa deseori diaree. Cel mai inofensiv medicament! (ironizează) Aşa mi-au spus la spital. Ai noştri psihiatri aşa spun.” (Mama Nataşei)
Nu se ştie dacă beneficiile obţinute de pe urma unor asemenea medicamente sunt mai mari decât riscurile pe care le comportă, mai ales dacă administrarea lor este de lungă durată, după cum susţin unii, ani la rând şi chiar toată viaţa.
Plăţile neformale pentru tratament deschid o altă paranteză. Pacienţii a căror rude aduc „mulţumiri băneşti” medicului se bucură de un tratament ceva mai preferenţial, lucru vizibil, din afirmaţiile rudelor, pe starea pacientului:
„Daţi să vă spun sincer! Eu când îi dădem bani lu’ şăfu’ ista, băiatul meu mai bine arăta. Mai bine! Dar eu de-acum nu dispun… Şi nu pot să-i dau de-acum bani, banii pe care eu puteam odată… Şi-acum copilul meu e mai slab! (…) Eu vă spun, cum dau bani, cum el oleacă mai zâmbeşte, oleacă se mai uită la mine. Cum nu dau bani – gata!, copilul meu e schimbat complet! (…) Şi medicul iac-aşa se uită la mine dintr-o parte, ca hulubul. Înainte se uita în faţă! Şi-mi lămurea. Da’ acum nici nu vrea să se uite la mine. Nici nu stă de vorbă cu mine.” (Mama lui Pavel)
Cercul vicios al internării
Odată tratat la Psihiatrie este ca şi cum ai fi intrat într-un cerc vicios din care este foarte greu să ieşi. Cei care ajung o dată la psihiatrie, se întorc acolo cu regularitate. După externare, pacientul trebuie să-şi accepte statutul fragil în familie şi un rol de subordonare faţă de ceilalţi membri, adoptând un comportament obedient, conformându-se înţelegerii şi regulilor stabilite mai mult sau mai puţin arbitrar de ei. În caz contrar, din spusele pacienţilor, este suficient un apel la Serviciul de Urgenţă sau la Poliţie şi persoana este re-spitalizată fără mari discuţii şi fără drept la cuvânt.
„Şi sora repede a chemat Poliţia şi hai! – înainte! înainte! – dus! Poliţia nu a stat să clarifice lucrurile! A făcut chemare, şi atât a trebuit! Şi mai ales că eu sunt pusă la evidenţă! Doar noi la Poliţie suntem puşi la evidenţă. (…) În 2000 eu am stat aici jumătate de an! M-a adus mama, m-a adus sora, m-a adus fratele – ei au pornit pe calea bărbatului. Numai îmi dădeau drumul şi iar înapoi! Şi domnul S. (un medic – n.a.) mi-a spus aşa: „Nu te duce acasă la soţ, că el nu te primeşte. Tu lui nu-i trebuieşti! El mie îmi sună aici, apoi eu stau cu telefonul şi îl pun, şi îl pun, şi îl pun şi el stă şi îmi spune că tu eşti demon, că tu eşti aşa, că tu eşti aşa! El nu te mai vrea ca soţie!” Da’ eu doar nu sunt divorţată, eu tot am dreptul la apartamentul acela… Da’ mai întâi au chemat Poliţia şi iar m-au dus la Ungheni. Da’ acolo ei pe mine nu mă primesc, că aşa şi au spus: „Femeia asta… ştiu ce vreţi de la dânsa. Vreţi să-i daţi un picior în fund, să stea să trăiască în Costiujeni!” Şi gata. Şi m-au adus în Chişinău.” (Doina)
Avem aici un caz în care medicul participă la marginalizarea şi deposedarea de bunuri a pacientei încercând să o convingă să nu se mai ducă după externare în apartamentul care îi aparţine de drept în aceeaşi măsură ca şi celorlalţi membri ai familiei. O situaţie în care sentimentele de abandon şi ruptură sunt resimţite din plin. Nemaivorbind de complicitatea ostilă (dintre soţ şi medic) pe care trebuie să o înfrunte. O complicitate care nu a fost posibilă în oraşul de baştină, la Ungheni, unde medicul a fost sincer, spunând lucrurilor pe nume şi refuzându-i soţului femeii să o spitalizeze.
Faptul de a fi avut un precedent de spitalizare la psihiatrie îi accentuează pacientului un statut şi mai fragil pe care îl avea în mediul de origine şi îl poziţionează mai departe într-o condiţie socială şi mai stigmatizantă în raport cu ceilalţi, care nu au avut parte de o asemenea experienţă. Indiferent de cine se va face „vinovat” de escaladarea unui eventual conflict, fostul pacient va fi cel mai vulnerabil în situaţia creată şi va purta răspunderea conflictului, acesta fiind tratat înainte de toate ca un „dezechilibrat psihic”, un „nebun”. Practic, persoanelor care trec măcar o singură dată prin spitalul de psihiatrie le este foarte greu sau aproape imposibil să-şi mai recapete imaginea de altădată şi să-şi redobândească onoarea şi statutul social de altă dată, mai cu seamă în situaţii de crize sau conflicte. Din spusele unui pacient, să-i zicem Iurie, după ce te-ai tratat la psihiatrie este foarte greu să te reîntorci în societate. De parcă între tine şi lume s-ar deschide un hău. Şi hăul se face tot mai mare cu fiecare spitalizare.
Odată externaţi, din cauza stigmatului, care le reduce stima de sine şi le intensifică stresul, le este este aproape imposibil să-şi mai găsească un serviciu. Pacienţii sunt nevoiţi să meargă să caute de lucru prin satele/oraşele vecine, să vină la Chişinău, întrucât în satele/oraşele lor de baştină toată lumea îi cunoaşte ca foşti „trataţi la psihiatrie”, îi ţine de „bolnavi” şi din acest motiv le este refuzată angajarea:
„– Acuma nu vă puteţi găsi ceva de lucru?
– Nu! Da’ cine-a să mă primească?! Doar am stat în spital…” (Liuba)
Pe lângă stigmatul existent în societate faţă de persoanele tratate într-un spital de psihiatrie, se mai cere de amintit aici şi de percepţia comună deformată prin care ataşăm o imagine de agresivitate persoanelor care suferă de un anumit dezechilibru mintal. Mai mult de jumătate din pacienţii cu care am discutat, din cele povestite de ei, sunt victime, dar nu agresori.
A doua parte a acestui text poate fi citită aici.
[1] Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, Bucureşti, Humanitas, 1996.
[2] Robert Castel, „Préface”, in Asiles. Études sur la condition sociale des malades mentaux, Paris, Minuit, 1968.
[3] Aduc mulţumiri sociologului Petru Negură şi psihoterapeutului Alexandru Ciobanu pentru lectura critică a variantei iniţiale a acestui text, pentru sugestiile preţioase pe care mi le-au făcut astfel ca acest text să fie cât mai pertinent. Este de la sine înţeles că autoarea singură se face responsabilă de corectitudinea şi de eventualele erori pe care acest le poate conţine. Mulţumesc dinainte eventualilor cititori care mă vor ajuta să îmbunătăţesc calitatea acestui text.
[4] Robert Atkinson, Povestea vieţii. Interviul, Iaşi, Polirom, 2006; Amia Lieblich, Rivka Tuval-Mashiach, Tamar Zilber, Cercetarea narativă. Citire, analiză şi interpretare, Iaşi, Polirom, 2006.
[5] Avem în vedere raţionalităţile individuale şi colective ale actorilor sociali, în definiţia dată de Max Weber şi anume prin „sensurile subiective” atribuite de către actori acţiunilor întreprinse şi existenţei unei „logici” a comportamentului lor. A se vedea cele patru tipuri de raţionalitate (prin finalitate, prin valoare, prin afectivitate, prin tradiţie): Max Weber, Économie et Société, Paris, Plon, 1971.
[6] A se vedea mai ales Erving Goffman, Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Bucureşti, Polirom, 2004.
[7] Zygmunt Bauman, Wasted Lives. Modernity and its Outcasts [Vieţi irosite. Modernitatea şi proscrişii săi], Cambridge: Polity Press, 2004.
[8] Petru Negură, Vieţi irosite şi deşeuri umane: despre modernizare şi victimele sale colaterale, noiembrie 2015, https://platzforma.md/vieti-irosite-si-deseuri-umane-despre-modernizare-si-victimele-sale-colaterale/.
[9] Anastasia Nani, Copiii cu autism din Moldova, trimişi la Psihiatrie şi condamnaţi la singurătate, decembrie 2013, http://adevarul.ro/moldova/social/copiii-autism-moldova-condamnati-singuratate-trimisi-psihiatrie-1_52c669f9c7b855ff562d8e76/index.html.
[10] Viorica Manole, Psihiatria, armă contra oamenilor incomozi, 12 marie 2012, http://adevarul.ro/moldova/actualitate/psihiatria-arma-oamenilor-incomozi-1_50aee79a7c42d5a663a19419/index.html.
[11] Idem. Unul din aceste cazuri a ajuns pe masa ombudsmanilor din RM în 2010. „O locuitoare a Chişinului a aflat întâmplător că pe numele ei există o îndreptare la tratament psihiatric forţat, care încă nu fusese pusă în aplicare. Documentul ar fi fost procurat de către un vecin care îi propusese de mai multe ori femeii să-i vândă apartamentul la un preţ simbolic. Îndreptarea a fost anulată după intervenţia avocatului parlamentar Aurelia Grigoriu.”
[12] A rămas fără apartament, după ce a ajuns la Costiujeni. „Acolo te bat şi semnezi orice document”, iunie 2012, http://www.publika.md/a-ramas-fara-apartament-dupa-ce-a-ajuns-la-costiujeni-acolo-te-bat-si-semnezi-orice-document_877221.html.
[13] Viorica Manole, Psihiatria, armă contra oamenilor incomozi, 12 martie 2012, www.adevarul.ro. Investigaţie realizată în cadrul campaniei „Jurnaliştii pentru eliminarea torturii şi protecţia victimelor torturii şi relelor tratamente”, susţinută de PNUD Moldova.
[14] Idem.
[15] Interviu cu un medic psihiatru, realizat de autor, în iulie 2011.
[16] Din motive de confidenţialitate, numele subiecţilor sunt fictive.
[17] Ana Gherciu, Problemele de la „Costiujeni”, aprilie 2013, http://www.timpul.md/articol/problemele-de-la-costiujeni–47281.html.
[18] Interviu cu un fost medic angajat.
[19] Interviu realizat de autor, în decembrie 2015.
[20] Erving Goffman, Aziluri, p. 265.
[21] A se vedea Lista tabelară a bolilor CIM-10 (http://www.drg.ro/DocDRG/ListaTabelara_proceduri_ICD_10_AM.pdf) sau ICD-10, Capitolul F, în special F20, „Schizofrenia şi Scalele de evaluare în psihiatrie”.
[22] Tratament despre care voi vorbi într-o parte ulterioară a acestui articol.
[23] Erving Goffman, Aziluri, op. cit., p. 139.
[24] Goffman, Aziluri, op. cit., p.139.
[25] Erving Goffman, Aziluri. op. cit., p. 117.
[26] Biroul Naţional de Statistică al R. Moldova, http://statbank.statistica.md/pxweb/Dialog/Saveshow.asp.
[27] Irina Papuc, 100.000 de moldoveni – la evidenţă psihiatrică, 27 ianuarie 2011, http://www.timpul.md/articol/100-000-de-moldoveni-%E2%80%93-la-evidenta-psihiatrica-19915.html.
[28] Biroul Naţional de Statistică al R. Moldova, http://statbank.statistica.md/pxweb/Dialog/Saveshow.asp.
[29] Raport asupra vizitei efectuate în IMSP Spitalul Clinic de Psihiatrie, 2 octombrie 2012: „Echipa de monitorizare a atras atenţia asupra faptului, că tratamentul pacienţilor se axează preponderent pe administrarea medicamentelor.”
[30] A se vedea, de exemplu, aceste definiţii: „Occupational therapy is a health profession concerned with promoting health and well-being through occupation. Occupation refers to everything that people do during the course of everyday life” (CAOT Position Statement on Everyday Occupations and Health, 2003). „The primary goal of occupational therapy is to enable people to participate in the occupations which give meaning and purpose to their lives.” (World Federation of Occupational Therapists, 2004).
[31] Raport asupra vizitei efectuate în IMSP Spitalul Clinic de Psihiatrie, 2 octombrie 2012: „Lipseşte comunicarea cu pacienţii, terapia ocupaţională, condiţiile de cazare favorabile pentru integrarea ulterioară a pacienţilor în societate. Secţia spitalului nu este dotată cu sală pentru terapie în grup”.
[32] Abuzurile psihiatrice din Europa de Est în perioada comunistă (I), http://www.observatorcultural.ro/Abuzurile-psihiatrice-din-Europa-de-Est-in-perioada-comunista-(I)*articleID_8913-articles_details.html.
Sursă imagine de fundal: adevarul.md
Această investigaţie socială a fost finanţată de un grant oferit de Departamentul de Stat al SUA. Opiniile, constatările şi concluziile din articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al SUA.
