Budapesta, 2015. Gara Keleti: Oamenii care încă mă/te/ne inspiră

[label shape=”” type=””] Victoria Apostol [/label]

Sunt la Budapesta. De pe facebook aflu de evenimentul „Not in My Name” (Nu în Numele Meu) care cheamă lumea la un protest în masă împotriva guvenului condus de Victor Orban, care s-a dovedit a fi incompetent (se pare că intenționat!), în a gestiona corect, uman și în concordanță cu drepturile omului situația refugiaților sirieni ajunși în Budapesta și stabiliți la gara de trenuri, Keleti. Am decis să merg neapărat miercuri, 2 septembrie la mareele protest. M-am dus.

A fost multă lume la demonstrație. Aceasta a fost organizată de Migration Aid – ONG-ul care se ocupă de refugiații din Budapesta. S-a mărșăluit pașnic până în fața parlamentului și acolo s-au ținut discursuri. Profilul protestatarilor era divers, de la oameni în vârstă până la tineri, părinți cu copii mici și mari, internaționali, naționali. Însă, partea cea mai palpitantă a demonstrației a fost să întâlnim la o margine de stradă un grup de vreo 5-6 neo-nazi (Budapesta/Ungaria e cunoscută pentru grupările neo-naziste) care țineau întins un baner lung de hârtie pe care scria în maghiară „de ce un străin trebuie să primească mai mult decât un ungur”. Acești contra-protestatari erau însoțiți de polițiști (și noi eram însoțiți de polițiști) care stăteau în fața lor cu scopul de a descuraja orice potențială ciocnire dintre cele două grupuri.

Noi am trecut pe lângă ei, le-am făcut poze, unii i-au înjurat, alții i-au ignorat. Ei au stat calm cu bannerul lor și chiar zâmbeau când li se făcea poze. Cât de ciudat nu ar părea, însă anume așa se exercită dreptul la libertatea de întruniri într-un context de contra-manifestări. (Asta e o lecție pentru contra-manifestanții marșului diversității din Chișinău – nu alergi după demonstranți, nu arunci cu ouă și pietre pentru că asta nu intră în libertatea de întruniri, ci stai într-un loc sau mărșăluiești cu bannere și mesaje scrise prin care iți exprimi poziția, iar dacă vrei și să vorbești, atunci îți alegi un alt loc sau o distanță potrivită de la grupul contra-manifestant, astfel încât să nu faci bruiaj și să te faci auzit/ă).

După demonstrație am ajuns la Keleti. Acolo am întâlnit oameni obosiți, adormiți, dar și entuziaști, comunicativi, deschiși să te cunoască, copii jucăuși și plini de energie chiar și la ora 10 seara. Cu toate astea m-am simțit prost, mai ales când încercam să fac poze, deoarece am simțit că le invadez spațiul privat al acelor oameni și că-i exploatez. Am încercat să fac poze cât mai generale care se reflecte situația în care au ajuns acei oameni nu din propria voință. Cât prietenul meu Philippe juca footbal cu copii și adolescenții de acolo (da, în acele condiții mizerabile se încearcă să se „trăiască” o viața firească), eu am făcut cunoștință cu Dina și fiicele ei.

Dina e de vârsta mea, adică are 26 de ani și are 5 copii. Era la Keleti cu soțul ei, cu cei 5 copii ai lor și cu fratele soțului ei. Dina nu vorbea engleza, așa că comunicam prin fratele soțului ei care cunoștea un pic engleza și s-a oferit să ne fie translator. I-am promis Dinei că o să vin a doua zi și o să-i aduc ceva haine de schimb. Însă când am venit a doua zi, Dina nu mai era acolo. Am căutat-o prin mulțime, însă nu am găsit-o, așa că am lăsat punga cu haine și produse igienice pentru femei la Migration Aid care urma să-le distribuie. Sper că Dina e bine, la fel și restul femeilor, bărbaților și copiilor sunt bine. Am plecat joi seara de la Keleti cu sentimente contradictorii: furie față de guvernul Orban, EU și politiceni, admirație față de voluntari și oamenii care ajută, și cu apreciere și solidaritate față de oamenii de acolo care nu se lasă demoralizați și care încă mă/te inspiră.

[label shape=”” type=””] Philippe-Edner Marius [/label]

On a black wall at Keleti Station is written:‭ „‬I want go to Germany.‭” ‬Not far from these words of hope,‭ ‬a fat,‭ ‬white man with an American accent and his finger pointing away,‭ ‬tells a refugee:‭ „‬You don’t like it here‭? ‬Either go back to Syria or you can go to Germany.‭” ‬I tell myself:‭ „‬We’re not supposed to make them feel miserable on their journey out of misery.‭ ‬We’re supposed to help them feel at home,‭ ‬on their journey home.‭” ‬By the time these thoughts pass through my head,‭ ‬my black nose is already touching the white man’s cheek,‭ ‬and I whisper:‭ „‬You better go.‭”

My girlfriend and I continue our pursuit of a woman named Dina.‭ ‬Too many men.‭ ‬Too many women.‭ ‬Too many children.‭ ‬It’s impossible to find Dina in Keleti.‭ ‬I fear that if we do not find her,‭ ‬she will think we cannot keep a promise.‭ ‬And then we return yet again to the very spot where we had met Dina the previous night.‭ ‬I comfort myself:‭ „‬Last night she was here.‭ ‬Tonight,‭ ‬she’s not.‭ ‬It cannot be our fault.‭”

I ask a group of Pakistani men who rest next to the space Dina once rested:‭ „‬Do you know Dina,‭ ‬the lady that was here‭?” ‬They look past me, at Victoria, and they want to know what is in the bag.‭ ‬Victoria says,‭ „‬Sorry.‭ ‬It’s for women.‭” ‬I feel terrible.‭ „‬Where is Dina‭?”

Soleyman and Matin,‭ ‬from Afghanistan,‭ ‬run to me.‭ ‬When they reach me,‭ ‬nothing happens.‭ ‬They’re simply excited because we’re all there together.‭ ‬Not to mention,‭ ‬we finally found one another on Facebook.