ARTICOLE.
Platforma DA organizează astăzi, cu începere de la ora 12.00 în Piața Marii Adunări Naționale, un miting de protest împotriva actualei guvernări. Protestul va fi sprijinit şi de cîteva formațiuni politice – Partidul Socialiștilor, Partidul ”Blocul Roșu” – și cîteva asociații ale agricultorilor. În zilele premergătoare protestului, televiziunile ce țin de trustul General Media Group (Publika, Prime) au declanșat o campanie intensă de denigrare a protestului, învinuindu-i pe organizatori că ar vrea destabilizarea situației politice din țară, că ar da apă la moara unor interese străine etc.
Totuși mă gîndesc că, în afara unor dușmani puternici (și „bine intenționați”), Platforma DA are și două mari restanțe cu care s-a auto-faultat și care puteau fi remediate foarte ușor.
– Transparența financiară radicală (publicarea tuturor cheltuielilor, facturilor și recipiselor, cu indicarea surselor de unde vin banii). Asta ar fi închis gura celor care-și fac cariera de comentator din faptul de a lega Platforma de Țopi, de Filat și de nu mai știu cine…
– Transparența democratică – toate adunările platformei trebuiau transmise pe net, privesc.eu sau în altă parte. Asta ar fi adus transparență în privința modului în care acționează platforma, ar fi oferit pe viu un model de democrație deliberativă și inclusivă.
Prin faptul că a păstrat o zonă mare de obscuritate, Platforma Da nu a făcut decît să alimenteze calomniile inamicilor ei… (VS)
ANRE a decis a decis, în şedinţa sa de astăzi, să suspende, pe un termen de 60 de zile, hotărârile sale din 18 iulie 2015 privind aprobarea tarifelor reglementate de distribuţie şi furnizare a energiei electrice şi a gazelor naturale.
Un interviu, la Europa Liberă, cu analistul economic Sergiu Tofilat pe acest subiect: ” În opinia mea, decizia anunțată ieri de ANRE este legată de evenimentele care se vor petrece pe 6 septembrie. Pentru că propunerea de efectuare a unui audit, numai că sub altă formă, nu cea anunțată de ANRE, a fost înaintată încă în martie, în cadrul primelor dezbateri organizate de ANRE. ANRE, ieri, a formulat nu chiar clar această propunere de efectuare a auditului. În primul rând, să constatăm un lucru elementar: hotărârile de aprobare a noilor tarife au fost luate cu grave încălcări ale Legii privind transparența în procesul decizional și aceste hotărâri nu trebuie suspendate, ci anulate și vom solicita acest lucru. Astăzi chiar lansăm o notă analitică care explică clar de ce aceste hotărâri trebuie anulate. Mai departe, decizia de suspendare nu are niciun temei juridic pentru că, iarăși, tarifele trebuie anulate. ANRE vine cu recomandarea către operatori ca aceștia să angajeze companii de audit pentru a verifica corectitudinea cheltuielilor, deci, nu e vorba de auditul complex al activității operatorilor. Și aceasta, încă o dată, denotă lipsa de competență a agenției, pentru că ea nu are încredere că acele calcule făcute de agenție corespund cu realitatea.”
Alexandru Lupușor despre necesitatea recuperării dihotomiei săraci-bogați ca și categorie analitică: ”Adevăratul clivaj dinăuntrul societății Republicii Moldova (judecînd după implicațiile concrete și imediate pe care le are asupra societății în ansamblu, dar și asupra fiecărui individ luat în aparte) trece dincolo de granițe etnice, lingvistice, religioase, ideologice, politice și geopolitice. Unicul clivaj care în mod real reprezintă un factor generator de anomie și dezintegrare comunitară este cel dintre bogați și săraci, sau, mai bine zis, dintre cei îmbogățiți și cei sărăciți, căci, poate cu excepția celor care și-au agonisit averi prin munci grele în străinătăți, marile acumulări de capital, de la independență încoace, s-au produs anume ca urmare a sărăcirii marii părți a populației prin crearea a tot felul de scheme ce urmăreau impunerea controlului asupra circuitelor financiare ale statului și întreținerea acestora prin inacțiunea sau chiar prin complicitatea instituțiilor statului, transformate în simple dispecerate ale ambițiilor de putere și înavuțire ale plutocraților. (…) Celui supus, ca să nu-și perceapă condiția de supus, îi sînt livrați tot soiul de idoli, adică niște abstracțiuni care nu capătă consistență reală decît în planul reprezentărilor de conștiință, capabili, ce-i drept, să mobilizeze în cel mai înalt grad simțirea și voința, dar fără ca prin aceasta să le fie anulat caracterul fictiv și cumva artificial. Recunoaștem prezența acestor idoli, mai cu seamă, în formele patriarhale (legate de teritoriu și credință) și cele de origine romantică (ținînd de etnie și limbă) ale atitudinii patriotice ca iubire de neam, glie, limbă sau istorie. Așa se face că patriotismul, în înțelesul său idolatru, este, de fapt, un instrument id(e)ologic (adică de crearea a falsei conștiințe) eficient întru conservarea și perpetuarea modelului stăpîn-supus. Se înțelege că în vederea demontării modelului stăpîn-supus un prim pas ar trebui făcut anume în direcția dezvrăjirii acestor idoli – ai sîngelui, ai gliei, ai limbii, ai credinței sau al trecutului istoric – și demistificării patriotismului idolatru. Depășirea clivajului dintre privelegiați și prejudiciați implică o reinventare a ideii de patriotism și reîntemeierea atitudinii patriotice.”
Un interviu, realizat de Bloguvern.md, cu o operatoare la un call center din Chișinău.
Primăria mun. Chișinău a mai inaugurat un bust pe Aleea Clasicilor, cel al lui Andrei Mureșanu, autorul Imnului „Deșteaptă-te, române!” Putea fi Maria Banuș, Angela Marinescu, Magda Isanos, Ana Blandiana, Iulia Hașdeu, Alice Călugăru, Agatha Bacovia, Claudia Millian, Elena Farago, Eta Boieriu, Florența Albu, Leonida Lari, Margareta Sterian, Nina Cassian, Otilia Cazimir, Veronica Porumbacu, Marta Bibescu, Sorana Gurian, Carmen Sylva, Ecaterina Arbore, Ermiona Asachi, Elena Văcărescu…Mai putea fi Ana Lupan, Ariadna Șalari, Vera Malev și multe alte scriitoare-femei. Au instalat însă un bust pentru un alt poet-bărbat. Aleea Clasicilor nu are deocamdată nici o „clasică”, doar „clasici”…
„Trei experți anticorupție renumiți din Romania – rezumă într-un articol publicat pe anticoruptie.md de Cornelia Cozonac, Cristian Ghinea, directorul CRPE, Laura Ștefan, membră în grupul consultativ de experți anticorupție de pe lângă Comisia Europeană, și Ludmila Gamurari (CRPE) au identificat, într-un studiu, 10 probleme care subminează eficiența mecanismului de verificare și de control al averilor demnitarilor și funcționarilor publici din Republica Moldova. Soluția pe care o propun experții e ca Guvernul de la Chișinău să readucă în discuție pachetul de legi, respins la finele mandatului Executivului precedent, proiecte care, potrivit experților răspund celor mai grave probleme semnalate. [Iată cîteva din] cele 10 probleme majore care, potrivit autorilor studiului, afectează sistemul de control al averilor din Republica Moldova. Pentru fiecare problemă, experții au identificat și soluțiile potrivite, ce se conțin în proiectele de legi, stopate în Guvern”: CNI verifică declarații și nu averea propriu-zisă; Lipsa unui mecanism civil de confiscare a averii; Definiție neadecvată a diferenței vădite de avere; Perioadă limitată în care se poate efectua controlul; Lipsa de acces la bazele de date ale altor instituții; Structura deficitară a CNI; Expunerea CNI față de un control politic direct; Resurse insuficiente alocate CNI față de așteptările de la această instituție. Aici poate fi citit studiul complet.
O investigaţie realizată de today.md la internatul-orfelinat pentru băieţi cu dizabilităţi mintale şi psihice de la Orhei a scos în vileag, în baza unor imagini filmate cu camere ascunse, prin mărturii obţinute de la o fostă angajată şi cîţiva „beneficiari”, sistemul osificat de abuzuri fizice şi psihice la care aceşti copii şi tineri sînt supuşi cu girul directoarei instituţiei. În urma acestei intervenţii, directoarea instituţiei urma să fie concediată.
Criza imigranților sirieni.
Vasile Ernu în dialog cu sociologul Olivier Peyroux despre criza imigranților. ”Cine sînt de fapt cei care pleacă, care uneori îşi riscă şi viaţa? Profilele sunt din ce în ce mai variate, deși majoritatea este formată din bărbați celibatari cu vârste cuprinse între 18 și 40 de ani. În țările în conflict cum e Siria sau Irakul famillii întregi cu copii mici încearcă să fugă. În alte păți, fie că e vorba despre Africa sau Afganistan, din 2005 vedem venind în Europa de Vest tot mai mulți minori neacompaniați care profită de statutul lor, statut care îi ferește de expulzare. Indiferent care ar fi motivele care le împing pe aceste persoane să plece, riscurile întâlnite pe parcursul călătoriei sunt asemănătoare, dat fiind că ei parcurg aceleași trasee.”
Adi Dohotaru constată, într-un excelent articol pe Social East, un paradox ”Experiența noastră de refugiați economici și imigranți din ultimele decenii ne-ar fi putut face mai toleranți, dar situația e inversă. Ne identificăm cu vesticii, nu cu refugiații conflictelor din Orientul Mijlociu sau cu imigranții.”
Paul-Gabriel Sandu vorbește despre incoerența politicilor UE față de refugiații sirieni: ”Pusă în situaţia să apere ea însăşi aceleaşi valori şi drepturi fundamentale ale omului pe care le apărase, din vorbe, cu atâta neaşteptat succes – şi la a căror recunoaştere, adoptare şi implementare a jucat un rol crucial încă din cadrul Convenţiei privind statutul refugiaţilor (1951) – Uniunea Europeană nu pare capabilă să găsească un răspuns unitar la această criză. Unele ţări construiesc sute de kilometri de garduri (Ungaria), mobilizează armata şi paza de coastă (Grecia, din nou Ungaria), refuză făţiş să primească fie şi un singur refugiat (Slovacia), sau măcar să discute problema (UK), iar majoritatea încearcă să-i catalogheze pe refugiaţi ca „imigranţi“. Singurul răspuns cât de cât rezonabil a venit din partea Suediei şi mai ales a Germaniei, care au oferit ajutor refugiaţilor ajunşi pe teritoriul lor, dar care au făcut prea puţin (în speţă Germania) pentru ca UE să găsească un răspuns comun la această problemă. Din această cauză, de la începutul crizei şi până acum în UE au ajuns mai puţin de 250 de mii de refugiaţi de război, adică o cifră infimă raportată atât la numărul total al refugiaţilor sirieni din afara ţării (în jur de 5%) cât şi la populaţia Uniunii Europene (0, 05%).”
Un grup de intelectuali europeni și americani cer autorităților UE să ia măsuri hotărîte pentru ajutorarea refugiaților sirieni: ”Europeans unite to uphold human rights and human dignity. Tens of thousands of refugees are trying to reach the safe haven of Europe – too many have died, have been mistreated by authorities and exploited by people smugglers! It is time for Europe to take decisive action, allowing refugees to enter the EU legally. As immediate measures we call upon EU authorities and Member States to establish a special ferry service from the Turkish cities on the Aegean Sea to Greece and a direct special train service from Thessaloniki in Greece to Northern Europe. 70 years after the end of WWII Europe has to take decisive action to avoid another human tragedy.”
O reflecţie şi o luare de atitudine formulate în spirit constructivist de Shamus Khan, pe Aeon, împotriva explicaţiei strict biologice a homosexualităţii de către apărătorii drepturilor LGBT de pînă acum. În numele aceluiaşi determinism biologic, spune în mod provocator autorul, naziştii s-au simţit îndreptăţiţi să segregheze şi să nimicească o serie de categorii de oameni, „născuţi astfel” (PN). „While this biological determinism of sexuality has been associated with a great triumph for the gay-rights movement, it’s been a great loss for our public discourse. The battle for gay marriage has been won, and other, even more challenging battles lie before the lesbian, gay, bisexual and transgender (LGBT) movement. To succeed in them, activists and scholars must abandon the fundamental fiction they have propagated. The false belief in biological determinism does considerable damage. It marginalises some of the most precarious members of the gay community, such as the transgendered; it limits our capacity to discuss what makes a good and just community; and it leads many of us to misunderstand ourselves and society. // In 2015 the ‘Born This Way’ slogan served a progressive cause, but a more historically informed perspective on the idea is troubling. Biological determinism has had a long career of serving oppressive and deadly cases; to the millions who have been subject to its horrors, its sudden emancipatory role would come as a shock. It was only a few decades ago that genetic difference was a way to identify and exterminate. Nazi science was committed to uncovering the genetic differences associated with perversion, be that Jewishness, homosexuality, the Romani, people of colour, the mentally ill, or others deemed ‘born that way’. (…) ‘Born that way’ is a simple mantra, one that cuts through the concepts and challenges I have outlined. But it is also dangerous. For embracing the fiction of biological determinism risks consistently misunderstanding the most important part of our lives – our intimate relationships. We invented romantic love. And homosexuality. And just about every other kind of relationship. That doesn’t make any of these things less important or less real. But our inventions are not part of a biological nature: they are part of a conversation between a biological and social order of life.
Susie Cagle ne spune pe Aeon despre o strategie inovatoare de combatere a fenomenului persoanelor fără adăpost: dotarea acestora cu locuinţe. Potrivit unor studii, această măsură este mai puţin costisitoare şi totodată mai durabilă decît cele aplicate în mod tradiţional: construirea unor centre de adăpost, servicii mobile etc. „Homelessness has always been more a crisis of empathy and imagination than one of sheer economics. Governments spend millions each year on shelters, health care and other forms of triage for the homeless, but simply giving people homes turns out to be far cheaper, according to research from the University of Washington in 2009. Preventing a fire always requires less water than extinguishing it once it’s burning. (…) By all accounts, Housing First is an unusually good policy. It is economical and achievable. The only real innovation lies in how to inspire the necessary compassion and foresight to spur governments into building those needed homes. // Those who cheer Utah’s impressive success have repeatedly called the Housing First programme ‘shockingly simple’. This would be lazy if it weren’t also wrong. In reality, Housing First is incredibly complex, and requires a very specific set of conditions in order to actually work. If cities set out to solve this complicated and expensive social problem before they’ve embraced the underlying philosophy that housing is a human right, they are likely to fail. (…) But heroes and ideas alone do not make change. What made Utah’s programmes successful was concentrated power and wealth in the LDS Church – the Church that Pendleton brought to the table. Kerry Bate, the executive director at Housing Opportunities, recounts how they organised congregations to assemble the furniture for all of the apartments – which they’d also donated. It took only a few hours. ‘The Church can go both ways,’ he tells me. ‘It can smother you or you can blossom.’
Un fragment dintr-o carte de Andy Beckett, în The Guardian, despre politica de locuinţe sociale, subvenţionate de stat, promovată de guvernarea M. Thatcher în anii 1980 pentru a contracara precarizarea maselor de muncitori în Marea Britanie. Autorul scoate în evidenţă problemele structurale, de inegalităţi sociale, pe care această reformă nu a reuşit să le cosmetizeze. „Buyers were 10 times less likely to be unemployed than non-buyers. And they were twice as likely to know existing homeowners. In fact, “Two thirds of buyers reported that all or most of their family or friends were owner-occupiers.” In all these regards, the survey quietly concluded, council-home buyers in the first half of the 1980s showed a strong “continuance” with those who had bought council properties during the decades before the right to buy became law. // Thatcherism, in some ways, was a highly skilful exercise in feigned egalitarianism – as indeed is capitalism itself. Right to buy, for all its appealingly inclusive rhetoric, was not a right available to all. Those who could not afford to exercise it tended to be lone parents, younger tenants, people living on their own, or Thatcherism’s economic losers: the unemployed or low-skilled.”
Un reportaj de Eugenia Pogor la „Pur şi simplu” (Europa Liberă / Moldova 1) despre oamenii care frecventează una din cantinele sociale ale oraşului, despre viaţa, grijile şi speranţele acestora: „La masa săracilor”: „Simion Conţevici (78 de ani) a fost sudor şi inventator în tinereţe. Acum e unul din sutele de pensionari care vin zilnic la cantinele sociale din Chişinău şi stau cuminte la coadă după un prânz cald. Împarte mâncarea cu fiul său adult, invalid de gradul doi. Spune că fără ajutor nu s-ar descurca. Povesteşte că a muncit cinstit o viaţă şi nu şi-a imaginat niciodată că va ajunge la bătrâneţe la mila cuiva. În aceeaşi situaţie sunt şi alţi beneficiari ai cantinelor sociale – foşti medici, ingineri, profesori etc. Marea majoritate a acestora au activat câte 35-40 de ani în diferite domenii ale economiei, au plătit conştiincios impozite, dar s-au pomenit la bătrâneţe cu pensii mici şi mari dificultăţi financiare, mai ales cei care au probleme de sănătate şi nu reuşesc nicicum să-şi acopere minimul de existenţă. În aceste condiţii, bucatele de la cantina socială, cum e cea deschisă în Chişinău de Fundaţia Regina Pacis, sunt o adevărată binecuvântare.”
Un film etnografic de Eugenia Pogor, la programul Pur şi simplu (Europa Liberă la TV Moldova-1), despre obiceiul buneilor noştri de a se pregăti de moarte. Un fel de a învăţa a muri, pe care l-am dezvăţat între timp. „Vera Cotoros din satul Corneşti, raionul Ungheni, are 90 de ani şi de-o jumătate de viaţă… se pregăteşte de moarte. De la vârsta de 50 de ani, femeia adună pomeni pentru propria înmormântare. Aşa cum fac, de altfel, mulţi oameni în vârstă din Republica Moldova. De unde vine obiceiul de a aduna „zestre de moarte”? Ce daruri se dau de sufletul răposaţilor şi ce semnifică ele? Ce spun preoţii, etnografii, dar şi psihologii despre tradiţia pregătirii de înmormântare? Şi de ce moartea – despre care în alte vremuri se vorbea fără teamă, ca despre ceva firesc şi inevitabil – a devenit un subiect tabu în zilele noastre?”
Editura Verso Books oferă, pînă pe 8 septembrie, reducere de 50 % la unele cărți și livrare gratuită în toată lumea.
LEGĂTURI.
O serie de lecturi la CBC despre ideea de ”secular”.
O lecție a economistului Guy Standing despre apariția unei noi clase – precariatul.
CĂRŢI.
The Kishinev Ghetto, 1941–1942: A Documentary History of the Holocaust in Romania’s Contested Borderlands, de Paul A. Shapiro. Iată un fragment de recenzie asupra acestei cărţi: „The Kishinev Ghetto, 1941–1942 sheds new light on the little-known historical events surrounding the creation, administration, and liquidation of the Kishinev (Chisinau) ghetto during the first months following the Axis attack on the Soviet Union (Operation Barbarossa) in late June 1941. Mass killings during the combined Romanian-German drive toward Kishinev in Bessarabia, after a year of Soviet rule in this Romanian border province, were followed by the shooting of thousands of Jews on the streets of the city during the first days of reestablished Romanian administration. Survivors were driven into a ghetto, persecuted, and liquidated by year’s end. The Kishinev Ghetto, 1941–1942 is the first major study of these events.”
În Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii, Polirom, 2015, Vasile Ernu ni se înfăţişează ca un autor matur, un narator afirmat, fără să piardă însă o legătură de sînge cu prima sa carte, Născut în URSS. Ca şi în cartea sa de debut, Ernu cultivă un soi de nostalgie, pe care Svetlana Boym ar numi-o melancolică (nu una restitutivă), pe care autorul o mărturiseşte printre rînduri faţă de nişte vremuri în care Basarabia (dar şi alte ţinuturi din regiune) constituia un amestec colorat de limbi, culturi şi confesiuni şi în care teritorii întregi erau locuite de aşa-zişi „marginali”, în fapt comunităţi etnice, lingvistice şi/sau religioase acomodate mai degrabă decît integrate la un sistem dominant, el însuşi pe cale de a se clădi în nişte vremuri de neostoită schimbare (i.e. modernizare). Sectanţii este, în fapt, o istorie alternativă a Basarabiei, povestită – în răspăr faţă de discursul dominant – din gura unui „marginal”, aici un sectant. Numai că este o istorie care nu se doreşte canonică, de manual, ci una care se satisface a rămîne „marginală”, cu condiţia de a nu-şi pierde autenticitatea. Autorul – şi în urma sa, cititorul – nu se lasă copleşit de această nostalgie, ci o foloseşte cu metodă, ca pe o lentilă în care lucrurile şi evenimentele prind contur şi culoare, acolo unde, altminteri, te poate orbi prin adevărul lor peremptoriu sau să te întunece prin negreaţa unei istorii în care deportările de masă şi purificările etnice au mers alături cu mostrele cele mai autentice de omenie şi solidaritate. Ca şi în opera sa de debut, Ernu ne povesteşte o istorie, cu ironie (în sensul primar, de întrebare – maieutică, de o socratică ignoranţă) şi totodată cu un tip de defamiliarizare (ostranenie) – inclusiv şi faţă de propria condiţie de „marginal” – care face şi din această carte un demers reflexiv sănătos şi o operă autentică. (Voi reveni în curînd cu o cronică mai elaborată – PN).
