Europa. Prea mare pentru a fi abandonată?

[label shape=”” type=””] Mark BLYTH [/label]

Unul dintre cele mai stranii aspecte ale transmutării crizei financiare din Statele Unite în Europa a fost subita adoptare a economiei de tip keynesian de către aproape toată lumea, cu excepţia Băncii Centrale Europene (BCE) şi a Guvernului german. În definitiv, dacă criza economică a pus sub semnul întrebării multe dintre ideile de bază ale pieţelor eficiente, atunci înlocuirea acelor idei după criză nu ar trebui să fie prea surprinzătoare. Dar dacă acceptăm faptul că ideile economice sînt mai mult decît fişe de instrucţiuni – adică realizează distribuţii diferite ale averii şi ale puterii şi sînt resurse de putere pentru actorii ale căror pretenţii de autoritate şi venit depind de credibilitatea lor –, atunci ideea de a renunţa la ele, mai ales pentru teoria pe care acei actori o „învinseseră“ în urmă cu o generaţie, pare, într-adevăr, ciudată. Criza e posibil să fi zguduit ideile neoliberale ale eficienţei pieţei, dar a le înlocui pe toate cu politica stimulativă keynesiană era o cu totul altă problemă. Totuşi, exact așa pare să se fi întîmplat – timp de aproape 12 luni. Un motiv major pentru care keynesianismul a devenit acum politica zilei a fost acela că ideile neoliberale dominante au negat, de la bun început, posibilitatea unei astfel de crize. Drept urmare, cînd a avut loc, ea a oferit din plin teritoriu pentru idei care susţineau inevitabilitatea unor astfel de evenimente atunci cînd pieţele erau lăsate să se reglementeze singure – tocmai ceea ce susţine keynesianismul. Logica pieţelor care se reglează singure era greu de apărat în public atunci cînd era evident că ele nu se autoreglează. Nimeni nu a crezut povestea cu „preţul e întotdeauna corect/statul rău şi piaţa bună“, cînd s-a dovedit că preţurile au fost greşite cu cîteva ordine de mărime şi statul salva piaţa. În plus, politica neoclasică era în întregime axată pe evitarea unei probleme, inflaţia, şi pe asigurarea unui rezultat, preţuri stabile. Părea să aibă prea puţin de spus într-o lume în care deflaţia era acum îngrijorarea, iar stabilizarea preţurilor însemna creşterea, nu scăderea previziunilor privind inflaţia. Rezultatele au fost imediate şi dramatice. Ţări din toate colţurile lumii, precum Brazilia, China şi Statele Unite, s-au aliat pentru a-şi stimula economiile şi a împiedica contracţia activităţilor economice. China a avansat un procent enorm de 13% din PIB; Spania a promis şapte procente; iar Statele Unite s-au obligat la 5,5% din PIB. Chiar şi Germania a oferit un stimulent de aproape trei procente din PIB. Dacă aceşti bani chiar au fost cheltuiţi este o cu totul altă poveste, important era că ei fuseseră destinaţi acestui scop. Așa cum a explicat biograful lui Keynes, lordul Skidelsky, într-o carte care celebra redescoperirea în 2009 a lui Keynes, asistam la „Întoarcerea Maestrului“. Singura problemă a fost că, pînă la întoarcerea maestrului, cîţiva actanţi foarte importanţi deja abandonaseră cauza: germanii, urmaţi de englezi şi de canadieni. Întoarcerea mondială a lui Keynes avea să reziste, în total, un an.

Ideologia germană

De ce au fost hotărîţi germanii să împiedice întoarcerea maestrului? Cel mai des sînt citaţi trei factori, fiecare avînd greutatea lui. Primul este nevralgia colectivă istorică a Germaniei, provocată de inflaţia din anii ’20, care, inevitabil, îi conduce pe decidenţii politici germani la concluzia că „a risipi banii“ nu e niciodată o idee bună. Deşi există un adevăr aici, realitatea este, desigur, mult mai interesantă. Inflaţia germană din anii ’20 nu a fost rezultatul unei politici de stimulare monetară din partea Băncii Centrale germane şi a Trezoreriei, în încercarea de a preveni recesiunea. Mai întîi, inflaţia nu a fost suportată doar de Germania. Şi alte ţări din Europa Centrală, precum Austria, Ungaria şi Polonia, au trecut prin momente de economie hiper inflaţionistă la un moment dat şi nici unul dintre aceste episoade nu a fost cauzat de adoptarea politicilor keynesiene. În schimb, originile lor comune se trag din faptul că Primul Război Mondial fusese finanţat mai degrabă prin datorii decît prin taxe, ceea ce a scăzut ratele de schimb în perioada postbelică şi a făcut ca importurile să fie mai scumpe, lucru ce a favorizat inflaţia, în schimb. Inflaţia înăbuşită din acea perioadă de început a scăzut şi a urcat timp de aproape un deceniu. În al doilea rînd, deşi a fost produsă de politica guvernamentală, economia hiperinflaţionistă s-a corelat cu dorinţa Guvernului german de a depăşi asfixierea economică a despăgubirilor de război datorate Franţei în urma Tratatului de la Versailles. Franţa dorea ca Germania să plătească despăgubirile de război fie în mărci avînd acoperire în aur, fie în valute străine. Dar pentru a cîștiga valută străină, cînd propria rată de schimb era în cădere, Germania cerea din ce în ce mai multe mărci, ducînd la inflaţie de acţiuni. Proverbiala picătură care a umplut paharul a fost decizia Guvernului de a continua să le plătească muncitorilor germani salariile (în teritoriul acum ocupat de Franţa din cauza nerespectării de către Germania a obligaţiilor prevăzute în 1923 de Tratatul de la Versailles), în timp ce rata de schimb se prăbuşea. Economia hiperinflaţionistă care a rezultat a avut efectul convenabil de a anula sume mari din datoria guvernamentală şi a pus o frînă în procesul de returnare a datoriilor de război către Franţa. De asemenea, hiperinflaţia s-a sfîrşit brusc cu o reformă monetară la sfîrşitul anului 1923. Adică Guvernul a emis noi monede, ceea ce a pus capăt problemei tipăririi de bani de către stat. În prezent, acest spectru al hiperinflaţiei este invocat de Germania şi de decidenţii politici BCE de cîte ori doresc fie să diminueze criticile aduse măsurilor de austeritate, fie să se lanseze împotriva propunerilor de stimulare fiscală. Totuşi, pare straniu ca acest argument să fie adus în discuţie cînd cazul clasic de hiperinflaţie ce bîntuie memoria politicilor adoptate de cea mai puternică ţară a Europei chiar nu s-a datorat unui stimul monetar deliberat menit să redreseze o economie căzută. Un al doilea argument – mai subtil și ideologic –, care merge în aceeași direcţie, este acela că decidenţii politici germani sînt mai degrabă „ordoliberali“ (literal spus, liberali care ordonează) decît neoliberali.

Abordarea de bază e că filozofia dominantă a elitelor economiei germane nu a fost niciodată mantra neoliberală: „Pieţele bune, statul rău“. Mai degrabă, tradiţia ordoliberală germană subliniază importanţa sistemului social al Ramenbedin gungen (condiţii-cadru) în care pieţele pot func ţiona. Această perspectivă spune că statul trebuie să asigure plase de siguranţă socială adecvate și să sus ţină instituţiile extraeconomice în demersul de a permite pieţei muncii să-şi ajusteze abilităţile pentru a răspunde nevoilor pieţei, să se asigure că nu se dezvoltă carteluri și să limiteze speculaţia neproductivă prin taxare și alte instrumente de natură politică. Pe scurt, o reglementare care să facă posibilă piaţa – mai degra bă decît o reglementare care să supravegheze incon secvenţele – devine, alături de o disciplină bugetară puternică, esenţa Sozial markt – wirtschaft (e co nomie socială de piaţă), în care statul reglementează, dar nu oferă stimulenţi și nici nu face experimente – în special, cu bugetul. Rezultatul este Ordnungspolitik, o politică a ordinii și a stabilităţii, mai ales a stabilităţii financiare, supravegheate de o bancă centrală independentă, puternică. În al treilea rînd, nimic nu este mai de suc ces decît succesul, iar economia Germaniei a avut un mare succes cu această fișă de instrucţiuni. În ciuda devastării suferite în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania a devenit cea mai mare și mai puternică economie în Europa pînă la începutul anilor ’60. Punctul ei forte a fost, și încă este, exportul de produse de înaltă calitate în toată lumea. Acest lucru nu numai că a făcut-o bogată, dar i-a permis pe atunci Germaniei de Vest să cumpere o ţară complet falimentată, Ger – mania de Est, s-o integreze în propria ei economie și apoi să continue reducerea costurilor de muncă, să recîștige spiritul competitiv, să scape dintr-un foc de recesiunea ce a urmat crizei financiare, să-și stabilizeze băncile și să se întoarcă la o creștere bazată pe exporturi în 2009, în timp ce restul Europei se prăbușea de pe o culme financiară. Este irelevant faptul că versiunea evenimentelor preferată de germanii înșiși tinde să nu scoată în evidenţă factori precum patronajul Statelor Unite, cu atît mai mult cu cît Statele Unite au închis ochii atunci cînd Germania a ţinut marca germană la o valoare scăzută în toată perioada Războiului Rece. Decidenţii politici germani și votanţii cred această poveste. Lecţia politică învăţată de cel mai puternic (și mai solvent) stat european a fost că disfuncţionalităţile politice ale statelor, nu cele ale pieţelor financiare, duc la crize. Prin urmare, politica de „succes“ a anului 2008 – „întoarcerea Maestrului“ și măsurile sale de stimulare financiară – a fost văzută de germani și de aliaţii lor de la BCE ca fiind o politică ce urma să se dovedească dezastruoasă și ale cărei consecinţe aveau să fie evidente în inflaţia viitoare. Creșterile prezente ale datoriei au fost doar primul semn al pericolului. Ţinînd seama de acest lucru, germanii nu aveau de gînd să se mai angajeze în nici un efort de stimulare financiară, indiferent de presiunea venită din partea Statelor Unite.

Ţările europene PIIGS (1) şi descoperirea datoriei suverane: Grecia

Grecia fusese de mult copilul-problemă al periferiei Europei. A ieșit din cel de-Al Doilea Război Mondial și a intrat în cel mai sîngeros război civil din istoria modernă a Europei. Cînd s-a încheiat, ţara deja sărăcită a stagnat (în timp ce restul Europei înflorea) în mijlocul unei ordini politice instabile, care, într-un final, a sfîrșit într-o dictatură militară brutală. Cînd Grecia a scăpat de perioada dictatorială și s-a stabilizat, la sfîrșitul anilor ’70, Comunitatea Economică Europeană (EEC, așa cum era cunoscută la acea vreme Uniunea Europeană) i-a oferit finanţare externă, extrem de necesară pentru investiţiile în infra – structură, pe măsură ce sistemul său modern de partide politice începea să capete formă. Politica Greciei în anii ’80 și ’90 a fost dominată de administraţiile socialiste ale lui Papandreou, care a încercat să crească venitul personal și consumul public, o reacţie justificată la decenii de instabilitate, violenţă și polarizare politică. Aceste guverne au dus în mod constant politici cu efecte de creştere economică, care, ţinînd cont de creșterea slabă a productivităţii ţării, au sfîrșit în datorii crescînde și deficite mari. (De fapt, Grecia nu a mai avut de 50 de ani un excedent bugetar.) Datoria din PIB a ajuns la 100%, în 1994, a crescut la 105% într-un deceniu și apoi, ca urmare a crizei financiare din 2008, a sărit la 165% din PIB, la sfîrșitul lui 2011. Această cheltuială a fost făcută posibilă de faptul că, trecînd la euro, Grecia și alte ţări de la periferia Europei (Portugalia, Italia, Spania și Irlanda) au fost efectiv îndatorate cu ratingurile de credit ale Germaniei, fiind încredinţate că BCE avea să susţină toată datoria restantă a statelor membre, de vreme ce totul era în „aceeași“ valută nouă a euro. Ca atare, costurile istorice ridicate de împrumut ale acestor ţări au scăzut. De exemplu, costurile de împrumut ale Greciei au scăzut de la 20% pentru obligaţiuni pe zece ani, înainte de introducerea monedei euro, la aproximativ patru procente în 2005, iar mai ales în cazul Greciei, rezultatul a fost numărul sporit de împrumuturi. De vreme ce a fost mai ușor pentru Grecia să facă împrumuturi, au existat mai mulţi bani pe plan local, finanţînd atît consumul, cît și investiţiile. Totuși, acest lucru a făcut să crească și costurile de muncă în Grecia, în comparaţie cu vecinii săi din zona euro; competitivitatea a scăzut, sporind deficitul de cont curent – Grecia importa mai mult decît exporta, cu bani lichizi în plus. Grecia a avut niște probleme structurale speciale, care au transformat aceste slăbiciuni în accidente pe cale să se întîmple. Mai întîi, lăsînd la o parte toate poveștile adesea repetate despre corupţia endemică și despre pensionările timpurii suspecte – și încă altele numeroase –, Grecia are o capacitate redusă de colectare a taxelor și o voinţă politică și mai slabă de a implementa colectarea, așa că veniturile nu au echilibrat niciodată cheltuielile. În al doilea rînd, se știe că nu au fost coordonate cheltuielile guvernamentale, rezultatul fiind că, în octombrie 2009, Guvernul grec a dezvăluit că deficitul fiscal declarat de 6,5% din PIB a fost, de fapt, mai aproape de 13 procente din PIB. Deloc surprinzător, investitorii au privit acest lucru ca fiind semnalul unei alarme serioase asupra adevăratei situaţii a finanţelor publice în Grecia. Ratele scăzute ale dobînzii de care se bucurase datoria Greciei de cînd trecuse la euro, prin intermediul creditului german împrumutat, au crescut, ceea ce a făcut ca mediul dificil al plăţii dobînzii să fie, dintr-odată, dezastruos.

Din ce în ce mai presate, agenţiile de rating au constatat acest fapt și au devalorizat obligaţiunile grecești de la A la BBB, iar acest lucru a făcut ca povara datoriei să fie și mai grea, preţurile scăzînd, iar productivitatea fiind frînată. Drept urmare, economia a început să se contracte, astfel că datoria restantă a crescut, în timp ce PIB-ul se prăbușea. În astfel de situaţii, investitorii de pe piaţa de obligaţiuni se confruntă cu o dilemă. Dacă ei cred că obligaţiunile vor scădea și mai mult în valoare, ar trebui să scape de ele cît mai repede posibil. Dar dacă renunţă la activul în cauză, apare riscul ca toată lumea care deţine acele active să facă la fel, rezultatul fiind prăbușirea preţurilor. În privinţa creditelor ipotecare americane, riscul contagiunii este mare cînd renunţarea în masă – în acest caz, la activele grecești – duce la o prăbușire a preţului lor. Anticipînd acest lucru, oamenii care deţin acele acţiuni vor să renunţe primii la ele, fapt care duce chiar la lichidarea pe care toată lumea încearcă s-o evite. La rîndul ei, această acţiune duce la renunţarea la alte active (nongrecești) pentru a-și acoperi pierderile (grecești), ceea ce duce la o scădere în valoare a activelor necorelate, în final provocînd o lichidare a activelor bune ca întreg. Avînd în vedere că băncile centrale din zona euro au fost pline de obligaţiuni provenite din zonele periferice (în definitiv, le împrumutaseră grecilor bani cumpărîndu-le obligaţiunile), orice lichidare avea să sfîrșească prin a costa mult mai mult decît valoarea datoriei restante a Greciei, mai ales dacă focul datoriei se răspîndea în Portugalia, Irlanda și – aceasta era temerea – poate chiar și în Spania și Italia. În 2009, politica ideală ar fi costat în jur de 50 de miliarde de euro. Ar fi fost nevoie ca fie BCE, fie Germania, în calitatea sa de prim creditor, să cumpere datoria Greciei de pe piaţa secundară, supusă la riscul de reînnoire pe termen scurt, să o ascundă adînc în bilan ţul său și să renunţe. De ce nu au făcut așa? Un răspuns se află în politica Germaniei. Urmau alegeri regionale în Germania și era mai ușor, din punct de vedere politic, să dai vina pe greci că au fost neproductivi decît să explici electoratului german că BCE trebuia să-i salveze din motive ce ţin de riscul sistemic. Celălalt răspuns se află în statutele BCE, care interzic unei ţări să o salveze pe alta, reglementare venită din teama de a genera hazard moral. Aceste salvări, cu excepţia unor circumstanţe excepţionale (tratatul în cauză menţionează dezastre naturale), nu sînt permise. Nu trebuie uitat că BCE are o singură problemă, inflaţia preţurilor, și o unealtă, rata dobînzii. Astfel, BCE nu a putut, iar germanii nu au vrut să-și asume sub nici o formă această responsabilitate. Drept urmare, investitorii au început să estimeze că riscul contagiunii era crescut, iar randamentele obligaţiunilor periferice au început să crească, și de aceea Portugalia, Irlanda, Spania și Italia au fost puse la un loc cu Grecia. Din păcate, în timp ce acronimul colectiv este atrăgător, problema este că Irlanda, Spania, Portugalia și Italia nu au nimic în comun cu Grecia.

Fragment din volumul de autor Austeritatea. Istoria unei idei periculoase, traducere de Silvia Dumitrache, în curs de apariţie la Editura Tact, Cluj.