„Fie zi, fie noapte, afară tot întuneric era. Asta era Transnistria, unde-am trăit iadul pe pamânt.” Deportarea romilor în Transnistria

[label shape=”” type=””] Isabel Panek [/label], [label shape=”” type=””] Jelena Steigerwald [/label]

 

În ultimii ani, autoritățile române au început să le recunoască oficial romilor statutul de victime ale Holocaustului. Însă suferințele lor sunt mai puțin prezente în cultura memoriei. În acest sens, există diverse proiecte și inițiative care susțin demersurile supraviețuitorilor de a primi despăgubiri și de a da glas poveștilor lor, precum filmul Valea Plângerii sau proiectul Susținerea supraviețuitorilor romi deportați în Transnistria.

Pe 22 iunie 1941, Germania nazistă a invadat Uniunea Sovietică, declanșând un război distrugător. La așa-numita „Operațiune Barbarossa” au participat peste 4 milioane de soldați ai Axei (Axa Roma-Berlin-Tokyo, puterile fasciste). Trupele germanie și române au ocupat Transnistria, un teritoriu între Nistru și Bug care făcea parte din Uniunea Sovietică, populat în majoritate de etnici ucraineni. Între 1941 și 1944, regiunea dintre Nistru și Bug s-a aflat sub administrație românească. Atacul asupra Uniunii Sovietice a fost urmat de masacre împotriva populației evreiești din Basarabia, Bucovina de Nord și Odessa, ocupate la momentul respectiv de trupele germane și române. În aceeași perioadă au început deportările din aceste regiuni către Transnistria. Au fost înființate ghetouri pentru evrei și romi în peste 170 de locuri din această regiune.

După primele deportări ale evreilor, în 1942 autoritățile române au început deportările romilor, din ordinul personal al Mareșalului Ion Antonescu.[1]

„Pe noi ne-a urmărit înainte cu un an de zile, în ’41, să ne ducă în Rusia.” (Mihai Istrate, deportat ca rom nomad, Poiana Mare, Dolj, decedat)

“Aşa a dat ordin Antonescu să strângă toată naţia ţigănească. Şi ne-a strâns pe toţi. N-a rămas niciunul niciunul. Dar ei ne-au păcălit pe noi când ne-au dus: că ne dă, că ne face case, că ne instalează ca lumea…dar de unde! Ne-au băgat în pământ!” (Mihai Bimbai, rom nomad, 89 de ani, Bistreț, Dolj)

„A venit poliţia şi ne-a luat, să ne ducă pe jos. Ne-am luat catrafusele în umeri. Care a putut. Care nu, le-a lăsat acolo. Au lăsat şi copilaşi mici acolo, plângeau… [mai târziu unele transporturi au primit căruţe de la jandarmi]” (Margareta Adam, femeie romă nomadă, 88 de ani, Poiana Mare, Dolj)

„La fiecare vagon era miliţianul. Nu da voie să ieşim, nici lumină n-aveam. Până când am trecut în Tiraspol. Când am trecut hotarul din România, în Tiraspol ne-au dat lumină. Până acolo am mers în negură. Şi miliţia era la uşă [uşa vagonului].” (Marcel Dumitru, rom sedentar, Lipov, Dolj, decedat)

Timp de 2 ani, peste 25,000 de romi nomazi și sedentari au fost deportați, fie pe jos, fie în vagoane; 12,393 dintre ei erau copii. Casele și toate celelalte bunuri ale deportaților au fost confiscate de către „Centrul Național pentru Românizare.” Majoritatea deportaților romi au fost stabiliți în estul Transnistriei, pe malul Bugului, în raioanele Balta, Berezovka, Golta și Otchakov. Situația din aceste regiuni era foarte grea. Primii romi ajunși acolo și-au construit singuri colibele.

„Acolo când am oprit la Moldovka, pe o vale mare aşa, vara a fost, n-a fost iarnă. Şi când am ajuns acolo, am făcut corturile, am aşezat, am stat ca o lună jumate. Şi au venit şi ne-au luat caii, ne-au luat căruţele şi ne-au lăsat pe câmpuri. […] La Moldovka acolo, pe valea aia, au murit acolo…ca şoarecii. […] Acolo am stat la bordeie, fără coş, fără lumină, fără apă. Mi-a murit o soră mai mare ca mine, a avut o fetiţă de vreo 12-13 ani şi s-au luat în braţe…îmi vine să plâng…s-a luat aşa în braţe cu ea şi a murit pe câmp acolo.” (Margareta Adam)

„Am stat acolo [satul Moldovka în Transnistria] vreo lună de zile. Ei ne făceau bordeie în timpul ăsta, cât am stat noi acolo, mai departe, la o sută şi ceva de kilometri de la Valea Plângerii. Ne-au băgat acolo în bordeie. Ăia care au rămas afară…s-a terminat, au murit. Morţi! De viscol, de frig, de foame.” (Mihai Istrate)

În timpul deportării, romilor nu li se permitea să aibă asupra lor lucruri personale, iar lagărele de concentrare erau ridicate în câmp, fără lemne de foc, paturi, mâncare sau apă.

“Primăvara au rămas morţii…cei care au murit…aruncaţi pe câmp, ca dovlecii. Aşa erau capete lor, oasele lor. Şi se mâncau. Erau ţigani de-ai noştri care luau carne de acolo şi mâncau. Carne din morţi.” (Mihai Istrate)

„Am fost daţi la moarte. Dacă eram câte o mie – două într-un loc…nu mâncare, nu foc, nu…nimic…cum era să mai trăim? A murit frate-miu şi l-am mâncat. De foame. Eram unul pe altul, dezbrăcaţi, flămânzi şi plângeam unul pe altul. Care murea…pe frati-miu l-am mâncat…de foame mâncam, nu se mai ştia.” (Maria Achim, 77 de ani, Cerat, Dolj)

„Eram mititică, eram cu mama, 10 ani am avut. Şi a luat cămaşa de pe mine, m-a lăsat în pielea goală, într-o fustiţă ruptă. Şi mi-a luat-o şi s-au îmbrăcat pe ele în ea. Aşa făceau rusoaicele. Dar erau miloase unele, ne dădeau mâncare, lapte mai mult.” (Ileana Ardelean, 78 de ani, Băilești, Dolj)

Între 12 și 20 septembrie 1942, 13.176 de romi sedentari au fost deportați în 9 trenuri de marfă. Au ajuns la destinație în Transnistria în luna decembrie: sate (parțial) evacuate, unde erau cazați câte 25-40 de oameni într-o casă, fără paturi, uși sau ferestre. Prizonieri în aceste case, fără mâncare sau încălzire, majoritatea oamenilor au murit de foame, tifos sau împușcați în timp ce încercau să fugă.

„Nu făceam nimic, că nu aveam ce să facem. Stam băgaţi în casă, că dacă ieşeam afară ne omorau ruşii[2], ne împuşcau.” (Marcel Dumitru)

„Eram mititică, eram cu mama, 10 ani am avut. Şi a luat cămaşa de pe mine, m-a lăsat în pielea goală, într-o fustiţă ruptă. Şi mi-a luat-o şi s-au îmbrăcat pe ele în ea. Aşa făceau rusoaicele. Dar erau miloase unele, ne dădeau mâncare, lapte mai mult.” (Ileana Ardelean)

„Şi mama când a murit, a murit uite aşa [cu spatele sprijinit de perete]. Şi eu eram aici şi sugeam ţâţă de la ea şi nu ştiam că mama e moartă. Şi au luat-o, au băgat furca în ea şi s-au dus cu ea la groapă. Şi bunicul, şi mama, şi unchiul, şi sora…trei fraţi am avut şi toţi au murit acolo.” (Maria Manole, 75 de ani, Cerat, Dolj)

Mulți dintre cei deportați au murit de inaniție, tifos sau acte de violență comise între 1942 și 1944; numărul lor nu este cunoscut cu exactitate. Din cei 25.000 de romi deportați, au supraviețuit în jur de 14.000.[3] Pe lângă malnutriție și îngheț, actele de cruzime față de romi erau ceva obișnuit pentru jandarmi și militari:

„Trei ani de zile nu puteam să ieşim din lagăr. Eram închişi. N-aveam cum să ieşim. Dacă noi plecam, ieşeam din lagăr, ne băteau, ne omorau ăştia, jandarmii ăştia.” (Mihai Bimbai)

„Acolo mai cunoşteai că e neamţ, că e român? Care venea, dădea în noi, ne bătea, ne strica cu bătaia şi gata. Aia era omenia. […] Au fost mulţi pe care jandarmii îi puneau să „iubească” pe maică-sa. […] n-a mai ţinut lege, n-a mai ţinut cinste, n-a mai ţinut putinţă omenească în capul lor. Ăştia [jandarmii] aşa făceau de rău cu noi.” (Mihai Istrate)

Mai mult, urmele existenței și deportării romilor erau șterse prin gropi comune și arderea cadavrelor, a colibelor și a caselor din lagăr:

„Îi strângeau ţiganii şi poliţia de dimineaţă…morţi…de pe lângă bordeie, de pe lângă drumuri. Şi le făcea o groapă mare, mare, adâncă ca fântâna. Şi îi arunca acolo ca pe câini, unul peste altul.” (Margareta Adam)

„Arunca motorină, gaz, peste ei şi da cu focul. Ardea. Ardea, făcea cenuşă. Cenuşă le făcea.” (Marcel Dumitru)

În ultimii ani, autoritățile române au început să-i recunoască oficial pe romi ca victime ale Holocaustului, îndeosebi după ce Comisia Internațională a Holocaustului din România a publicat Raportul Final în 2004 și a prezentat dovezile responsabilității statului român în crimele comise asupra populației evreiești și rome. Cu toate astea, mulți supraviețuitori romi nu au fost despăgubiți pentru suferințele lor până în momentul de față. Proiectul Susținerea supraviețuitorilor romi deportați în Transnistria al asociației Centrul pentru Resurse Comunitare și partenerii săi încearcă să-i identifice pe supraviețuitorii romi pentru a-i informa și a-i susține în demersurile de obținerea a despăgubirilor, precum și pentru a alcătui o bază de date cu interviuri cu supraviețuitorii romi în scopuri educaționale și de cercetare. Petre Matei, managerul de proiect, a precizat în cadrul atelierului „Nationalism, Fascism and the Holocaust in Romanian History – A Critical Approach” că proiectul reprezintă și „un mod de a înțelege mai multe despre Holocaust în mod științific”, precum și „de a oferi informații despre cele întâmplate nu doar prin intermediul limbajului spartan al autorităților autoare ale crimelor, ci și prin poveștile victimelor.”

Pe baza legii 189/2000 (privind aprobarea OG 105/1999, „ordonanța privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice“), victimele pot depune dosar pentru a primi despăgubiri precum pensie lunară între 150-250 de lei pentru fiecare an de detenție/deportare, asistență medicală, gratuitate pe transportul public, scutire de la taxa radio/TV, loc de veci gratuit etc. Există două moduri prin care se pot primi aceste despăgubiri: supraviețuitorii trebuie să demonstreze cu documente că au fost deportați sau să dea o declarație pe proprie răspundere, confirmată de alți supraviețuitori, în fața unui notar.

Pentru mulți supraviețuitori romi, dovedirea statutului de deportat nu este un lucru ușor. Unii nu cunosc această lege, alții sunt bătrâni și bolnavi sau nu știu carte, alții locuiesc departe de orașe și implicit de arhive. Proiectul îi informează pe supraviețuitori și îi ajută să contacteze arhivele. Însă munca în arhive ridică probleme serioase. Petre Matei a descoperit că în 1942, poliția nu a înregistrat toți deportații, ci doar numele tatălui și numărul membrilor familiei; în același timp, în certificatele de naștere ale multor supraviețuitori doar numele mamei era menționat. Mai mult, unele arhive nu au inventariat încă multe documente importante, precum înregistrările deportărilor romilor. Unul dintre motive ar putea fi lipsa de interes a autorităților pentru a facilita accesul la aceste surse. În astfel de cazuri, echipa proiectului încearcă să-i ajute pe arhiviști să identifice documentele. Însă atitudinile anti-romi au rădăcini adânci în societatea de azi, iar munca este îngreunată și de funcționarii publici sau avocați.

În ultimele luni, Petre Matei și echipa lui au intervievat peste 100 de supraviețuitori, au adunat poze și documente de arhivă și au lucrat la crearea bazei de date. Echipa speră ca baza de date să fie folosită pentru cercetare și proiecte educaționale care să contribuie la o mai bună înțelegere a romilor și a istoriei lor, și să reducă intoleranța față de romi. Istoricul Petre Matei a fost consilierul științific pentru filmul Valea Plângerii, produs de Mihai Andrei Leaha, care este de asemena voluntar în proiectul Susținerea supraviețuitorilor romi deportați în Transnistria.

Regizorii Mihai Andrei Leaha, Andrei Crișan și Iulia Elena Hossu au mers în Transnistria și Ucraina pentru realizarea documentarului. Filmul are mai multe planuri și prezintă interviuri cu supraviețuitori care erau copii la momentul respectiv, precum și interviuri cu martori din satele învecinate.

Filmul a fost difuzat în cadrul atelierului „Nationalism, Fascism and the Holocaust in Romanian History – A Critical Approach”, unde a avut loc și discuția cu Mihai Andrei Leaha.

Mihai, ce te-a motivat să faci acest film?

Înainte să vorbesc despre motivație, care, sincer, a venit pe parcurs, trebuie mai întâi să spun că nu cunoșteam nimic despre acest subiect. Generația mea nu a învățat despre Holocaust la școală. Antonescu era un fel de erou național – care se luptase pentru idealul unității naționale. Nu cunoșteam această parte urâtă a istoriei. A fost surprinzător pentru mine la început, iar motivația a venit o dată cu dorința de a afla mai multe despre subiect. Atunci când Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale a lansat programul, am fost foarte bucuros de propunerea colegei mele Iulia, care a zis să facem un film despre asta. Așa că am plecat să facem muncă de teren în sudul României, în județul Dolj, și am început să facem interviuri. Apoi chiar ne-am implicat în problemă. Voiam să cercetăm mai mult și să facem un film care să fie văzut de toată România.

Cum ați ajuns la supraviețuitori?

În unele cazuri, ne-am dus pur și simplu la primărie și primarii ne-au pus în legătură cu reprezentantul romilor și ei ne-au dus la persoanele care erau suficient de bătrâne ca să fi trecut prin această experiență. Nici măcar ei nu știau exact cine fusese în Transnistria și cine nu. În alte cazuri, ne-am oprit în sat, ne-am dat jos din mașină și am întrebat unde locuiesc romii, apoi am întrebat la întâmplare pe stradă. A fost un caz în care ne-am dus împreună cu reprezentantul romilor și un asistent social la casa unei bătrâne, și când am scos camerele și am explicat cine suntem, femeia, care era singură și speriată, a zis „Nu vă zic nimic, că mă duceți înapoi în Transnistria!” Ne-am hotărât să plecăm, nu puteam insista. În alte cazuri, oamenii au fost dispuși să povestească.

Care au fost criteriile de interviu și ce întrebări ați pus?

Singurul criteriu fost să avem oameni din două grupuri diferite: nomazi și sedentari. Ordinul lui Antonescu a fost ca toți nomazii să fie deportați, iar dintre cei sedentari, numai cei care aveau cazier. Însă au existat excepții, mulți sedentari fiind deportați fără a avea cazier pentru ca autoritățile locale să le poată confisca aurul, spre exemplu. Filmul este împărțit pe aceste două grupuri, poveștile lor fiind relativ similare în acel context.

În documentarul vostru, lucrați cu trei planuri narative: interviuri ale supraviețuitorilor și martorilor din satele învecinate, rapoarte și note oficiale, și peisajul – locurile unde au fost amenajate lagărele. Cum ați ajuns la această formă?

Ideea de a folosi peisajele în film ne-a venit în timp ce filmam în sudul țării. Știam cât de greu ne-ar fi să obținem material de arhivă filmat și ne-am gândit ce am putea adăuga la interviuri. Voiam să facem vizibile vocile supraviețuitorilor. Conceptul nostru de bază a fost un film de interviuri, axat pe vizibilizarea vocilori.

Însă în acest mod, se pierdea contextul. Ne-am gândit că nu trebuie, totuși, să ne concentrăm prea mult pe asta pentru că nu despre asta e vorba în film. Filmul este despre povești personale. Așa că ne-am hotărât să abordăm contextul pe scurt în introducerea scrisă de la începutul filmului. AM precizat că contextul istoric a mai fost discutat în alte filme care abordează tema Holocaustului. Și nu vrem să reluăm asta, deși e important să se afle lucruri, însă am considerat că ar fi mai bine să lăsăm acest aspect ambiguu și doar să prezentăm ordinele militare. Astfel a apărut al doilea plan: am socs în evidență contextul istoric prin vocile cazone reci, în contrast cu vocile foarte umane din interviuri.

Al treilea plan a fost cel al peisajelor. Inițial, voiam doar o pauză în interviuri. Spectatorul are timp să se gândească la ce-a văzut și auzit, iar imaginația fiecăruia poate construi pe baza amintirilor evocate în film – cred că a fost un contrapunct bun în cadrul discursului. Unora imaginile li se par frumoase. Unele sunt – unele nu prea, mai ales cele cu case distruse și arse. Însă imaginea tot e frumoasă. Creează acel sentiment incomod izvorât din combinarea imaginilor plăcute cu povești neplăcute. Însă nu e doar asta. Am vrut expres să mergem în acele locuri unde acești oameni au fost uciși și îngropați, dar astăzi nu se află nimic acolo. E ca și cum istoria nu a lăsat vreo urmă. Și asta eproblema în România azi; este un capitol din istorie neasumat. E ca și cum istoria poate dispărea, noi nu învățăm nimic din ea și totul e din nou strălucitor. Ne-am jucat cu această absență din prezent și prezență a absenței. Imaginea se referă la un anumit moment din trecut, când persoana se afla acolo, de-asta cred că această poetică a imaginii prezentului și a absenței care se informează reciproc e foarte relevantă.

În film nu se poate vedea răul, nu se vede cine e vinovat și e destul de deranjant să nu ai pe cine da vina la sfârșit. Asta ați intenționat?

Da, așa am vrut. Nu se pot auzi vocile celor vinovați, dar se văd ordinele militare care au coordonat întreaga tragedie. Se vede rațiunea militară din spatele ei. Nu încercăm să spunem că doar Antonescu a fost vinovat – încercăm să spunem că toți am fost vinovați și toți știam. Nimeni n-a făcut nimic să prevină toate astea.

Însă până la urmă mesajul pe care am încercat să-l transmitem e unul umanist. Nu am pus accentul pe cine e vinovat și cine e victimă, ci pe solidaritatea dintre acești oameni în timpul războiului și după.

La sfârșitul filmului am arătat o comemorare la un monument ridicat de comunitatea locală în Krasnenkoe, Ucraina. Principalul motiv pentru care am ales să încheiem așa a fost exemplul pe care momentul îl oferă României. Ne-am aflat în situația de a comite aceste crime, însă nu avem un monument al Holocaustului romilor – există doar cel comun cu Holocaustul evreilor, în București. Avem nevoie de mai multe memoriale. Hai să ridicăm monumente în sate, să fie locuri de memorie în mai multe zone și să ajungem la reconciliere. Ăsta e și mesajul filmului. Nu e vorba doar să arătăm cu degetul spre vinovați – hai să facem ceva pentru cei care au avut de suferit.

Filmul nu se află în circuitul commercial și poate fi vizionat gratuit. Dacă sunteți interest/ă să vedeți sau să proiectați filmul, vă rugăm contactați-ne la: http://www.ispmn.gov.ro/contact sau contact@triba.ro