Săptămâna trecută pe Facebook s-a discutat mult și emotiv despre egalitate. Despre faptul că nu contează dacă ești un învingător sau un perdant, dacă ești împărat sau proletar. S-a pornit de la exemplul unei femei, fostă soție a unui demnitar într-o țară obscură, care a ajuns să fie bonă la Paris, dar continuă să aibă ”clasă”. Și s-a ajuns până într-acolo, că participanții la discuție au negat realitatea și ierarhiile existente. Nu există oameni care se nasc pentru tron, și alții care se nasc pentru a fi argați, au afirmat comentatorii moldoveni la numai o săptămână de la nașterea în Marea Britanie a prințesei Charlotte, poți avea urcușuri și coborâșuri, iar orice cădere poate fi un nou început.
Oricât de mult am vrea să credem în acest enunț, el este adevărat doar pentru anumiți oameni și în anumite circumstanțe favorabile. Chiar dacă am vrea să închidem ochii ca să nu vedem realitatea, un copil născut într-o familie săracă, într-o țară din lumea a treia, cel mai probabil va fi plafonat de condiția sa socială. Un copil sărac din China, bunăoară, va ajunge în cel mai bun caz să fie angajat la una din fabricile care produc marfă pentru marile corporații ca Nike sau Apple. Iar căderea lui ar putea să nu producă nici un fel de reinventare a sinelui.
Dacă ești, ești – au afirmat unii internauți, dând de înțeles că un om demn, vertical, nu poate fi răpus de vitregiile sorții, că rămâne același indiferent de circumstanțe. Așa să fie oare? Și oare asta este întrebarea care trebuie să ne preocupe cu adevărat, că cineva a fost și a trecut testul, iar altcineva nu l-a trecut și, deci, n-a fost?
Importanța lifturilor sociale
Cea mai mare inegalitate este să pretinzi că lucrurile inegale sunt egale, spunea Aristotel. În țările care nu pretind că inegalitățile nu există, un copil care se naște cu un handicap oarecare poate deveni un Stephen Hawking. Lifturile sociale compensează un start inegal. Într-o societate trebuie să existe asemenea lifturi, pentru că altfel nemulțumirea ar fi prea mare, iar violențele ar fi inevitabile. Oamenii trebuie să aibă o speranță.
În America această speranță este exprimată prin acel vis american, acel Yes you can, chiar dacă întotdeauna au existat și generații de sacrificiu. Al treilea val de emigrație în SUA, bunăoară, au fost evreii, care erau în mare parte vânzători, electricieni, șoferi de taxi, agenți imobiliari. Copiii lor au folosit lifturile sociale existente și au devenit avocați sau doctori. Chiar și actualul președinte Barack Obama s-a născut într-o familie săracă, la fel ca și soția lui Michelle Obama, a cărei străbunică a fost sclavă. Lifturile sociale funcționează și în cazul miilor de copii de culoare, care, fiind acceptați la școli de top (ca parte a acțiunilor afirmative), în câțiva ani îi ajung din urmă pe cei care au avut un start mai bun.
Acolo unde guvernele sunt responsabile în fața cetățenilor proprii, ele au grijă ca acești cetățeni să învețe, să aibă locuri de muncă și beneficii sociale, iar unele țări ca Elveția sau Emiratele Arabe oferă și un salariu de cetățean, adică o sumă de bani pe care o primești pur și simplu pentru că te-ai născut acolo.
Firește, aceste țări însă nu-și asumă deloc responsabilitatea pentru necetățeni. Ca rezultat, Europa are o comunitate musulmană neliniștită, iar America este demografic cucerită tot mai mult de mexicani. Și în principiu, asta este nota de plată pe care aceste țări trebuie să o achite, plata pentru cinism. Angajatorii locali nu s-au gândit și nici nu se gândesc la cât de etic este să angajezi imigranți fără acte la munci necalificate, contra unei remunerări mai mici și fără beneficii sociale.
Țările donatoare de forță de muncă
Dacă cetățenii țărilor bogate, din lumea întâia, sunt ca niște bolovani obișnuiți, șlefuiți până devin pietre prețioase, cei din lumea a treia pot fi comparați cu niște diamante, pe care un meșteșugar le bagă în caldarâm. India, China, Mexic, da, și Moldova este una din aceste țări care exportă forță de muncă. Un profesionist dintr-o asemenea țară poate fi nevoit să accepte o ocupație mai puțin calificată, dar care se plătește mai bine în Occident.
Continuă acest om să fie? Poate, doar într-un anumit sens. Pentru că dacă să privim lucrurile în esență, el a fost jefuit și de propria sa identitate, cea care îl făcea să fie ceea ce era. Pentru că locul nostru social este parte din identitatea noastră. Cu cât mai mult efort, timp, dragoste și dedicație investești într-o meserie, cu atât mai mult ea devine parte din tine, ceva, fără de care nu te mai simți tu. Până și un chirurg care după mulți ani lasă bisturiul, pentru că începe să-i tremure mâna, suferă că nu mai poate opera și nu mai poate spune ”eu sunt chirurg”, chiar dacă începe a preda la catedră, păstrându-și astfel statutul social. Cu atât mai dureroasă este această renunțare la meserie din disperare. Când accepți să mergi în jos. Pentru că ceea ce iubești și poți să faci cel mai bine nu te mai poate hrăni pe tine și pe copiii tăi, în țara ta.
Același lucru este valabil și pentru alți profesioniști: învățători, ingineri, traducători ș.a.m.d. Practic, acești oameni se sacrifică (în sensul larg al cuvântului) pentru familiile lor.
Iluzii în loc de oportunități
Într-o societate justă, oamenii care se sacrifică pentru binele altor oameni, sau care au suferit pe nedrept, sau care sunt pur și simplu dezavantajați social sunt recompensați. Și nu doar simbolic, ci și prin diverse privilegii și lifturi sociale. De exemplu, veteranii din SUA au diverse burse care le permit să studieze gratis. Copiii celor care nu au studii universitare au niște facilități la admitere. Există asemenea facilități și pentru anumite grupuri etnice și rasiale. Astfel, statul oferă oamenilor șansa de a se reinventa.
Acolo unde nu există preocuparea pentru o justiție socială, oamenii sunt hrăniți cu iluzii. Și pentru că în afară de asta nu primesc nimic altceva, această iluzie capătă niște proporții catastrofale. Este un mecanism psihologic compensatoriu: negarea realității.
Oamenii neagă ierarhia. Oamenii neagă importanța claselor sociale și a inegalităților, existența nedreptății și abuzurilor. Asta este povestea despre fata cea frumoasă, harnică, și bună la inimă, care este întotdeauna răsplătită până la urmă, și devine eventual regină.
Iar istoria despre soția de ministru care continuă să aibă clasă și după ce a devenit bonă la Paris mi-a amintit de o altă poveste. Cea despre Margarita, femeia mândră, care a jucat cu demnitate rolul unei regine butaforice, și pe care însuși Satan a învățat-o să nu ceară niciodată nimic, mai ales celor care au puterea. Un scenariu cu un deznodământ care convine numeroșilor satani și șarlatani, de la care am fi îndreptățiți să cerem mai mult decât povești, nu-i așa?
Și discuția pe care trebuie s-o purtăm nu este despre lucruri subiective cum este clasa, fericirea, sau demnitatea omului mic în circumstanțe nefavorabile. Și nici despre ocupații demne și ocupații umile. Este indiscutabil și faptul, că pe oamenii apropiați îi iubim și îi acceptăm în orice ocupație.
Trebuie însă să discutăm despre opurtunități. Despre echitate. Și drepturi.
Care trebuie cerute, chiar dacă cea care o face nu va arăta ca o femeie ”care are clasă”.
Acest articol a apărut, într-o versiune diferită, pe blogul Lupanarul.
Sursă imagine.
Articolul din cate inteleg e despre inechitate si justitie sociala. Cred ca trebuie sa existe echitate, drepturi (termenii juridici sunt adesea invocati fara a se intelege intreaga lor semnificatie, dar fie…) si justitie sociala. Subiectul se inscrie (din pacate) in categoria subiectelor cetoase, intentionat sau neintentionat – nu stiu. Din aceasta categorie mai fac parte subecte ca fericirea, iubirea, dreptatea, sacrificiul, salvarea, Dumnezeu, comunitatea, traditia, progresul, binele, raul, diversitatea, solidaritatea, etc. De ce le spun cetoase? Pentru ca sunt formulate la modul foarte general si pentru ca in realitate sunt o suma artificiala a mai multor subiecte mai mici, adesea grupate fortat intr-o categorie mai larga. Minusul este ca acestor subiecte mai mici nu le este acordata atentia necesara, ba sunt cateodata ignorate. Iar ele sunt importante si reale.
Dar sa revin. Parerea mea e ca exista niste deziderate pe care le are orice om. O parte dintre ele sunt necesitati, altele – dorinte. Spre deosebire de necesitati (adeseori, prost definite si ignorate), dorintele se refera la calitate (ex. vreau un barbat frumos, cu bani si de treaba sau, vreau o femeie frumoasa, cu bani si de treaba, etc.). Adica, vreau ceva mai mult decat un lucru din genul respectiv, vreau o specie. Si aici intervine visul. Ce-ar fi fi daca… (Imagine, John Lennon). Sa luam exemplul Uniunii Sovietice de satisfacere a necesitatilor si dorintelor populatiei. Necesitatile erau satisfacute in URSS, cel putin in partea europeana. Dar dorintele??? Dorintele nu puteau fi satisfacute. Pentru ca daca ar fi fost satisfacute dorintele unora, nu ar mai fi fost egalitate, nici macar in aparenta. Iar dorintele tuturor nu pot fi satisfacute niciodata. Pentru ca stim de la economie ca resursele sunt limitate, iar dorintele infinite. In plus dorintele sunt satisfacute doar in termeni comparativi. Prin urmare, goana sovietica dupa echitate, a produs unicul tip de egalitate care poate exista: egalitatea in saracie (si inegalitate ascunsa).
Dar daca dorintele tuturor nu pot fi satisfacute, in schimb visul poate fi marketizat si aduce importante dividende politice si economice. (Ce urat suna, dar asta numai pentru ca nu putem cred pana la capat de ce magarii sunt in stare politicienii. Chiar si dupa ce au facut Stalin, Hitler, etc. iar mai recent marlaneii de la Chisinau. Nu, idealistilor din noi inca nu le vine a crede!!!)
Partea nasoala e ca anumite visuri, tocmai pentru ca sunt niste umbrele ideatice artificiale, pot intra in coliziune unele cu altele. Spre exemplu echitatea sociala, diversitatea si solidaritatea umana. Toate luate separat parca suna bine. Dar iata ca in Suedia au intrat in conflict.
http://www.unhcr.org/cgi-bin/texis/vtx/refdaily?pass=52fc6fbd5&id=5292f9ff5
In aricolul de mai sus se vorbeste despre politica de imigrare in Suedia.
Dincolo de ce spune Stanga radicala si de ce spune Dreapta radicala, mai relevant e ce spune economistul:
Statistics show that 84 percent of people aged 25-64 who were born in Sweden are employed, compared with only 57 percent of foreign-born residents of the same age group. The percentage of the employed drops well below 50 percent when you exclude immigrants from Denmark and other culturally similar countries, and count only those born outside of Europe.
„We have a very modern, knowledge economy,” says Tino Sanandaji, an economist at the Stockholm-based Research Institute of Industrial Economics. „There just aren’t many jobs anymore for the very low-skilled.”
Sanandaji is a Kurd from Iran. His family came to Sweden as asylum seekers in 1989. His parents never managed to get a job. He learned Swedish at a young age, and went on to get a degree in the Stockholm School of Economics. Today, his research focuses on the public economy and he is also interested in immigration at the policy level. He is not optimistic about the Syrian refugees’ prospects of integrating in the Swedish labour market.
„I think there is a high rate of them that are going to end up unemployed,” Sanandaji said. „Of course, it is better to be unemployed in Sweden than to be shot at in Syria.
Parerea mea e ca oamenii au idei gresite despre capacitatea statului de a rezolva probleme de inechitate sociala. Si am dat exemplul unui stat-providenta pus in fata dilemei: ajutam mai multi oameni care o duc mai rau ca noi sau continuam politicile de crestere a echitatii sociale. Deocamdata, guvernul suedez e hotarat sa mearga pe prima varianta. Cheltuielile sociala au scazut de la un 60 la suta la un 45 sau 50 la suta. Statul providenta pierde teren, iar Democratii il castiga. Pierderea adevarata o are intreaga populatie si mai ales grupurile sociale defavorizate.
In general subiecte ca saracia, moarte, violenta, razboiul sunt subiect foarte delicate si tratate de politicieni extrem de populist. Probleme globale se incearca a fi rezolvate cu resurse locale si de o maniera populista. Dar resursele sunt limitate. De aceea risipa este cel mai bun fundament pentru un viitor conflict. Iar ce urmeaza nu poate fi decat conflictul dur, urat, de durata, imbracat in diverse discursuri paralele cu problema, adica traseul normal al ideilor false care sunt aplicate realitatii.
Mai jos dau linkurile la doua articole din care se intelege de ce saracii sunt o prada mai usoara pentru Dreapta decat pentru Stanga (proimigrationista). Nu reprezinta un raspuns complet, n-are legatura cu articolul, doar ca se intreba cineva aici pe Platzforma si ii dau o mana de ajutor.
http://roomfordebate.blogs.nytimes.com/2009/03/18/the-competition-for-low-wage-jobs/?_r=0
http://swedenreport.org/2015/04/22/tino-sanandaji-things-are-not-going-well-for-sweden/
Cred ca Lupul Sur are o inchipuire extrem de vaga (ca sa nu zic absolut incorecta) asupra „lifturilor sociale” din SUA. Aici se vorbeste la fiecare pas despre „inherited meritocracy” – ca copiii parintilor bogati/instruiti sunt bine instruiti si, ulterior, bogati (cea mai vizibila manifestare fiind clanurile Bush si Clinton; toata lumea steapta ca Chelsea va candida si ea la timpul sau). Parintii cu masterat/phd petrec mult mai mult timp cu copiii (deoarece lucreaza un singur job in ore de lucru normale), discuta cu ei mult mai mult (copiii au un vocabular mai bogat), ii ajuta sa faca temele pe acasa, angajeaza tutori, ii trimit la scoli private, la scoli de vara, etc.
Copiii parintilor care nu au avut studii superioare ar putea avea facilitati la universitati… Dar copiii absolventilor Harvard sunt si ei avantajati cand aplica la Harvard. Ar fi mai jele in Moldova decat in SUA la acest capitol, dar SUA nici pe departe nu este etalon la acest subiect. Si, cum arata compentariul de mai sus, nici Suedia nu o duce perfect.
Alexandru Culiuc, am spus eu că SUA este etalon? Sau că nu ar exista nici un fel de probleme în această societate foarte stratificată și cu multe inegalități?
Cred că citești printre rânduri, dacă crezi că am o închipuire ”extrem de vagă”.
Consider orice articol nu cui batut definitiv in perete, ci un inceput de discutie; munca mea la comentariu nu cred ca a fost mai putin laborioasa. Eu as vorbi si despre corectitudinea politica ca instrument principal al impiedicarii dialogului onest despre problemele sociale din societatile avansate. La noi, problema este ignoranta populatiei si mafiotizarea clasei politice
Călin, discuția inițială, care a servit drept punct de pornire pentru scrierea textului de mai sus, a fost purtata cu argumente ca ”cu unui dintre grădinari poți discuta despre relații internaționale”, ”nu contează poziția pe care o ai, oameni să fim” și ”cum își educă acești oameni (care cred altfel) copiii?”
Subiectul nu este atât cețos, cât complex, nuanțat, și poate fi văzut din unghiuri diferite, și abordat prin prisma diferitelor discipline. Eu n-am avut scopul să cuprind necuprinsul și să analizez toate aspectele. Nu mi-am propus nici să analizez în profunzime vreo unul dintre ele, ci doar să comentez pe marginea unor atitudini dogmatice exprimate în acea discuție.
Și comentariul tău, care este în mare parte despre refugiații sirieni din Suedia, și cel al lui Alexandru, care este despre imperfecținea acțiunilor afirmative di SUA, ar putea lesne constitui subiectul unor articole separate.
Eu personal nu văd nicio contradicție majoră între ceea ce am scris eu și ceea ce ați scris voi doi.
Stii, ce am observat, Lupule? Cat de jumpy si rushy sunt in general oamenii, chiar si cei care isi spun intelectuali si hartoage academice care sa le adevereasca opinia inalta despre IQ-ul pe care il au. Si nu e vorba de mine sau de tine. E o observatie recenta pe care simt nevoia sa o impartasesc. Problema e ca nici macar un schimb onest de idei nu poate avea loc. E cumva politizat totul. Fiecare are impresia ca o sa schimbe lumea. Din pacate din cauza acestor dogmatisme pierde discutia si isi pierde din importanta platforma pe care aceasta are loc.
Referitor la articol.Sunt totusi cateva afirmatii care mi se par, cum sa spun, exagerate. Acum o sa scriu doar despre Obama. Sper sa nu am dreptate. S-ar parea ca sunt chitibusar, dar copilaria lui Obama este adusa drept argument in text.
a. Barack Obama nu s-a nascut si nu a trait intr-o familie saraca. Din cate am citit, se pare ca marea majoritate a moldovenilor de-o varsta cu Obama, au avut o copilarie mult mai nefericita decat el. Chiar si cei din familii cu doi parinti.
E adevarat ca parintii lui Obama erau studenti cand l-au nascut. Dar mama lui Obama si-a reluat studiile. Si a lucrat si s-a recasatorit, a mai facut un copil la scurta vreme si si-a luat si doctoratul. Pana la varsta de zece ani familia lui Obama a fost sprijinita de bunicii lui materni. Bunica lui Obama devine sef de filiala a unei banci cand Obama nici nu implinise 9 ani, iar bunicul sau inca inainte de nasterea lui Obama cumparase o afacere de mobila. La varsta de zece ani Obama trece cu traiul la bunici. Cum scrie mai jos, frecventeaza o scoala privata. Ajunge la Harvard.
Obama’s mother remarried a man from Indonesia who worked in the oil industry, and when Obama was six they moved there. The family lived near the capital of Jakarta, where his half-sister Maya was born. At the age of ten, Obama returned to Hawaii and lived with his maternal grandparents; later his mother and sister returned as well. Called „Barry” by his family and friends, he was sent to a prestigious private academy in Honolulu, the Punahou School, where he was one of just a handful of black students.
Read more: http://www.notablebiographies.com/news/Li-Ou/Obama-Barack.html#ixzz3adSnRd7Q