DE PRIN ALTE PĂRŢI

Jurnal subiectiv de călătorie în Europa (2-22 septembrie). Prima parte.

Vameșii moldoveni de la Sculeni doar ne întreabă ce transportăm în mașină și dacă avem ceva de declarat. Spunem că ducem doar lucruri personale și că nu avem nimic de declarat.

”La revedere!”, ne urează sec vameșul moldovean.

În vama românească întrebarea tradițională e despre țigări.

”Unde mergeți?”

”În Italia, la rude.”

”Aveți țigări?”

”Nu.”

”Păi, la ce vă mai duceți atunci în Italia?”, glumește vameșul român.

”Păi, îi răspund tot în glumă, plecăm încolo să ne refacem sănătatea, nu s-o distrugem.

Zîmbește. Și ne urează drum bun.

* * * *

Traversăm Munții Hășmaș (o grupă muntoasă a Carpaților) pe la Cheile Bicazului-Lacul Roșu – e un drum montan dificil (mult mai puțin complicat în comparație cu Transfăgărășanul pe care l-am trecut în vară), pe care se circulă pe o singură bandă. Partea bună e că pe drum nu sunt TIR-uri sau alte camioane mari ce trebuie ocolite. Partea proastă – acest drum, ca și absoluta majoritate a drumurilor românești din această zonă, trece prin zeci de sate ce se întind în salbă pe marginea drumului. Regulamentul cere să conducem cu viteză mică, iar noi avem un drum lung-lung în față.

Satele-s toate pustii – vedem doar coloane de automobile ce le tranzitează. Parcă am trece printr-un pavilion la o expoziție rurală.

La Câmpia Turzii prindem un început de autostradă care răsare ca din senin în mijlocul șesului. GPS-ul ne îndeamnă să urcăm pe ea, ceea ce și facem…

Autostrada e pustie și ea: pe durata a șaizeci și ceva de kilometri întrecem doar două automobile și suntem depășiți de alte două. Panouri verzi, enorme, indică Oradea ca punct final al autostrăzii și ne bucurăm enorm, întrucît știam că traseul Cluj-Oradea e foarte incomod.

Ne gîndim că pe autostradă facem întreaga distanță într-o oră și ceva, față de aproape 3 ore, cît făcurăm acu doi ani, la primul nostru drum cu mașina în Europa… Facem planuri să ajungem mai devreme, lăudăm România că a făcut în doi ani un drum larg și rapid pînă la Oradea…

La cîțiva kilometri de Cluj autostrada se termină la fel de subit cum a început – tot în mijlocul cîmpului.

Suntem dezămăgiți, nu prea înțelegem utilitatea unui capăt de autostradă ce leagă un nicăieri de un alt nicăieri.

– E autostrada lui Năstase și Boc, ne explică un prieten la care înoptăm în Cluj. Un fel de monument al incompetenței, corupției și lipsei de viziune ce poate fi văzut și din Cosmos…

Caut informație pe net… Pricep rapid că e vorba de povestea cu Bechtel, de ipotetica Autostradă Transilvania, de ”cel mai mare proiect de infrastructură din Europa” cum anunța pompos prin 2008 site-ul oficial al proiectului), de cea mai mare aruncare în vînt a banului public în istoria României.

Întreb internetul dacă a fost cineva băgat la dubă pentru această rușine sub cerul liber. Nu știe.

* * * *

Vama ungurească o aștept cu o oarecare frică – în 2012, cînd am intrat prima oară în spațiul Schengen cu viză italiană prin Ungaria, un angajat al poliției de frontieră s-a luat și de rezervarea mea la hotel (i-am spus că pot suna chiar în acel moment la recepție să confirm că rezervarea mea e bună), și de viză (eliberată de consulatul italian, nu de primarul de la mine din sat ori de verișorul meu). Într-un final m-a lăsat să trec, fără nici o altă explicație.

Suntem și acum trași la o parte pentru un control mai minuțios. Parcăm între alte două mașini  cu numere românești. De una din ele se apropie un angajat al vamei care împinge un scaun lung pe rotile. Vameșul pune scaunul lîngă portbagaj iar șoferul scoate din mașină, una cîte una, genți, sacoșe, cutii pe care le desface așa încît conținutul acestora să fie vizibil…Nu-i mare bucurie să scoți la vedere borcane, chiloți, șosete, pachete cu lucruri și să ai alături un ins ce-ți examinează critic intimitatea și pe care trebuie să-l convingi că borcanul cu dulceață nu-i un sos de hașiș, iar farfuriile pe care le-ai băgat între pantalonii/puloverele strînse grijuliu n-au fost puse acolo ca să stea ascunse ci ca să nu se spargă…

Mă gîndesc că va trebui și eu să înșir toate lucrurile pe care m-am chinuit atît de mult să le aranjez. Am însă noroc: vameșul mă întreabă doar dacă avem țigări (iar țigări!) sau băutură iar cînd află că nu avem din astea, ne dă pașapoartele și ne lasă să plecăm.

* * * *

În Ungaria se circulă dificil pînă aproape de Budapesta unde șoseaua E60 se conectează la autostrada M5 Szeged-Budapesta – coloane de TIR-uri, autobuze, camioane se înghesuie pe drumul de o singură bandă. Relieful e plat – nimic de văzut, nimic de memorizat.

Odată ajunși la autostradă chinul nostru cu drumuri mici și înghesuite se termină – de la Budapesta se poate merge liber pe autostradă pînă la Malaga sau Helsinki. În orice parte a Europei, cu excepția Estului.

Ciudată această logică ungurească: au legat nordul, vestul și sudul cu capitala prin autostrăzi, dar au trecut cu vederea estul. Să fie la mijloc vreo teamă de români?

* * * *

La granița dintre Ungaria și Slovenia sunt vreo 20 km de zonă ce pare nelocuită. Porțiunea de drum ce unește autostrăzile din cele două țări pare și ea cumva nelocuită: lipsită de marcaje, pe alocuri cu mici gropi și denivelări. Aproape de intrarea în Slovenia vedem cîteva mașini cu girofarurile aprinse.

E inspecția vamală mobilă care oprește selectiv automobile. Adică doar pe cele cu numere moldovenești și românești.

Ne oprește și pe noi. Tragem mașina în afara drumului. Se apropie un inspector și ne roagă să deschidem bagajul.

Se uită iscoditor peste genți și sacoșe.

– Țigări aveți?, mă întreabă într-o română perfectă.

– (Iar țigări?!) Nu avem.

– Băutură?

– Nici?

Ne urează la revedere și noi ne continuăm drumul.

* * * *

Oprim la prima benzinărie în Slovenia pentru a cumpără vinieta. Un OMV. La casă ne așezăm într-un mic rînd din 3-4 oameni. Români, bulgari, unguri. Auzim și ucraineană și ungurească undeva în spatele nostru.

Chiar în fața noastră o femeie discută ceva aprins cu casierul, într-un amestec de italiană și engleză. Înțeleg că a primit rest mai puțin decît se cuvine. Casierul neagă cu vehemență. Femeia insistă:

– Vezi în aparatul de casă că ți-am dat o bancnotă de 100 euro, puțin mototolită și tu mi-ai întors doar 25.

Casierul, vădit încurcat și enervat, pleacă după tejghele, în zona invizibilă pentru cumpărători.

– M-a amăgit și nu vrea să recunoască, se jeluie femeia în română celor care vor s-o audă.

Trei bărbați, șoferi de TIR, dau din cap afirmativ.

Apoi unul din ei, tot în română:
– Doamnă, vă dăm noi 50 euro, dar să nu ne reținem aici prea mult că suntem în grabă.

– Păi nici așa nu se poate, insistă femeia…

Revine casierul. Are în mînă o bancnotă mototolită de 100 euro. O pune în aparatul de casă, scoate 50 euro și îi atuncă femeii restul pe tejghea fără s-o privească ori să-i zică ceva.

Aceasta ia banii și iese.

Tot în tăcere.

* * * *

Carrefour, Auchan, Lidl, Penny Market – panourile publicitare și săgețile ce conduc spre aceste magazine ne apar în diferite limbi, în diferite momente ale călătoriei. Panoul e același. Limba care vorbește despre el e diferită. Ce contează însă limba? Călătorim prin republica Carrefour-Auchan-Lidl-Penny Market.

* * * *

Mergem la un botez – preotul de la parohia românească din Viareggio își creștinează copilul.

Îl ortodoxește de fapt, pentru că botezul are loc în incinta unei biserici catolice pe care o folosește și comunitatea ortodoxă.

Pe pereții bisericii, două rînduri de icoane – ortodoxe și catolice – cuprind biserica precum două brîie. Coexistă în pace.

La botez participă și cîțiva preoți catolici iar comunitatea însăși e mixtă – moldoveni (basarabeni), români, italieni. Slujba se ține în română și italiană.

… Mă miră această pașnică conviețuire a religiilor, mai ales dinspre partea ortodoxă. Cu doar cîteva zile înainte Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova aproba o decizie prin care condamna ecumenismul și interzicea credincioșilor ortodocși moldoveni să se roage împreună cu alte religii. Acesta e, desigur, un discurs pentru publicul politic și religios intern, pentru că în afara teritoriului său canonic și mai ales în țările catolice, unde comunitățile ortodoxe beneficiază de sprijinul dezinteresat al bisericii catolice care-i oferă clădiri și înlesniri, bisericile ortodoxe sunt tolerante, pașnice, ecumenice, deschise spre dialog…

O duplicitate a discursului pe care o înțeleg, dar o condamn, una care devine vizibilă abia după ce asculți bisericile din interior și pe cele din afară.

* * * *

A doua zi după botez suntem invitați la o zi de naștere a unor prieteni de familie. Moldoveni. Petrecerea are loc la un restaurant italian de pește și bucate de mare. La masă stau alături de un alt moldovean – mare noroc întrucît italiana mea e destul de rudimentară (o rușine personală pe care o port de la an la an). Invariabil ajungem să vorbim despre situația din țară.

Comeseanul meu, ca majoritatea imigranților moldoveni din Italia, face măcar o călătorie pe an la Moldova, așa încît e la curent cu situația de acasă. Vorbim despre economie, apoi familii la distanță, apoi ajungem la politică.

Îl ascult cu atenție – mă interesează părerea lui și nu vreau să-l conving deloc de ceva.

M-am dus, îmi zice, la țară și am încercat să le explic cum stau lucrurile în Europa. Nu prea ai cu cine vorbi: ei știu una și bună – votăm cu cutare că sub cutare a fost bine. Le-am adus și niște ziare de la Chișinău – citiți și vedeți lucruri care nu vi se arată la televizor. M-am certat cu o cumnată că era pentru comuniști și cu altă cumnată că era pentru mafioții iștea de la guvernare. Cel mai tare m-a enervat că nu vor să facă nimic pentru a schimba ceva.

… Sesizez un fel de disperare că dubla sa poziție de ”superioritate”: de om ce trăiește în Europa, pe de o parte, și de orășean, pe de altă parte, nu e recunoscută și considerată ca atare la țară.

Mă gîndesc că tranziția moldovenească a fost însoțită, ca o umbră fidelă, de acest loc parțial imaginar, parțial real la țară  – acolo unde oamenii se ucid pentru o nimica toată, acolo unde votanții sunt prostiți ușor cu un kilogram de orez, acolo unde lumea votează ”ca vitele” cum le zice primarul/popa din sat, acolo unde oamenii sunt întunecați (în comparație cu cei din Chișinău care-s luminați)… Satul moldovenesc a obținut cel mult, ca imagine pozitivă, locul unde se respiră niște aer curat și e liniște.

…După serbare mergem într-un parc unde continuăm sărbătoarea – cîntăm, dansăm, îngînăm cîntece sovietice, rusești, românești, moldovenești, italiene, din filme, de ale unor interpreți și populare.

* * * *

Am fost invitat să merg la Marsilia pentru a pregăti o conferință ce urmează să aibă loc la sfîrșitul lunii octombrie.

În Franța.

Am avut întotdeauna o fascinație pentru Franța, cultivată cu grijă de învățătoarele mele de franceză în școlile prin care am trecut. Acestea mi-au predat nu doar limba ci și cultura franceză: filme, cîntece, romane și poezie.

Tragic că nici una din ele nu a avut vreodată șansa de a vizita Franța reală – mi-au predat lumea franceză învățată de ele încă la școala sovietică, iar Franța lor era cumva ireală, cumva ideală, închipuită din puținele cioburi de lume franceză ce ajungeau în Uniunea Sovietică – Joe Dassin, Romain Rolland și povestirile lui Saint-Exupéry… O Franță prea clasică, prea albă (de Aimé Cesar și Franz Fanon am aflat mult după absolvirea școlii).

* * * *

Marsilia nu e cel mai francez loc din Franța (dacă francez mai are vreun sens). E un furnicar multicultural, multietnic, multinațional, multireligios, multi…

În zare vedem insula If, acolo unde ar fi fost întemnițat eroul lui Alexandre Dumas, contele de Monte Cristo (If e numele insulei pentru localnici, pentru turiști aceasta e insula lui Monte Cristo), iar pe chei un grup de bărbați în robe vorbesc între ei în arabă și franceză.

Nicăieri nu se vede mai bine contrastul între Franța clasică pe care am învățat-o la școală și Franța reală de sub ochii mei…

Un prieten francez îmi povestește că în fiecare seară, dar mai ales în week-end, grupuri de emigranți din țările nord-africane colindă cheiul de-a lungul și de-a latul și întreabă femeile pe care le întîlnesc dacă nu vor să se căsătorească cu ei.

– E vorba de imigranți veniți în Franța pe vize turistice care sunt acordate pe o perioadă de trei luni. După ce aceste trei luni expiră imigranții trebuie să plece înapoi și mulți caută căi pentru a rămîne. Însurătoarea e una din ele.

– Au ceva șanse să găsească franțuzoaice care s-ar mărita cu ei? – întreb eu.

– Nu prea – chiar dacă se și găsește o franțuzoaică ce ar fi gata să intre în afacerea asta – imigranții plătesc pentru căsătorie, să nu crezi că e pe degeaba – poliția a prins firul și trimite uneori ofițeri sub acoperire ce-i prind pe solicitanți… Unii mai naivi cad în plasa poliției, alții s-au învățat să facă tranzacțiile astea în altă parte.

(Va urma)

Despre autor

Vitalie Sprînceană

Vitalie Sprînceană a studiat ştiințe politice în Bulgaria, filozofie în Moldova și acum face un doctorat la universitatea George Mason din SUA. Jurnalist, activist, fotograf amator și autor de blog.

Lasa un comentariu