De cîteva săptămâni Turcia este scena unei mobilizări socio-politice profunde, poate cea mai importantă în ultimii ani. Arestarea lui Ekrem İmamoğlu, primarul orașului Istanbul, pe 19 martie, a declanșat un val de furie în Turcia împotriva guvernului, împotriva președintelui Erdoğan, dar și a suferinței produse de criza socio-politico-economică curentă După ce İmamoğlu a fost trimis în închisoare pe 23 martie, protestele s-au transformat într-o mobilizare de stradă cum Turcia nu a mai văzut de mult timp.
Ekrem İmamoğlu, primarul Istanbulului, era văzut drept cel mai puternic rival al lui Erdoğan în alegerile prezidențiale care urmează și drept „viitorul președinte al Turciei”. Erdoğan a încercat de mai multe ori să-și „blocheze” rivalul politic. Mai întâi, diploma sa universitară a fost anulată într-un mod ilegal pentru a-l împiedica să candideze la președinție. Apoi a fost reținut fiind acuzat de „corupție” și „sprijinirea terorismului”. Dosarul penal privind „corupția” a dus în cele din urmă la încarcerarea sa. Acest proces poate fi interpretat ca o demonstrație clară a „fricii” lui Erdoğan față de rivalul său politic.
Discursul comun al protestelor: demisia lui Erdoğan
De pe 19 martie încoace, protestele din întreaga Turcie au depășit simpla condamnare a atacurilor și represiunii asupra lui İmamoğlu. Furia de pe străzi se coagulează în jurul nemulțumirii față de criza social-politico-economică în Turcia, neîncrederea în guvern și opoziția directă față de Erdoğan.
În acest moment, principalul discurs și principala revendicare a protestatarilor este demisia lui Erdoğan și a guvernului său.
Încă de la început, una din întrebările pe care și le dădeau observatorii acestor proteste, a fost cea în privința sensului în care va evolua această mobilizare de stradă. Mai ales după protestele din parcul Gezi din 2013 (când protestele împotriva proiectului de reamenajare a parcului Gezi din Istanbul s-au extins la nivel național și s-au transformat într-o mișcare socială împotriva autoritarismului), am putut vedea în Turcia o represiune tot mai dură asupra societății civile și organizațiilor pentru drepturile omului.
După acele proteste, opoziția socială a fost puternic slăbită, iar strada ca un spațiu de acțiune politică a fost restricționată sau chiar interzisă. Slăbiciunea opoziției sociale a făcut dificil de înțeles modul cum va evolua această mobilizare. După reținerea lui İmamoğlu, autoritățile au introdus „interdicții de protest” mai întâi la Istanbul, apoi și în alte orașe. Declarațiile oficiale au proclamat că „provocările” nu vor fi tolerate pe străzi. Cu toate acestea, mobilizarea în desfășurare a arătat clar că aceste interdicții au fost ignorate de populația Turciei.
În marile orașe precum Istanbul, Ankara și Izmir au fost organizate proteste de masă, dar proteste au avut loc și în multe alte orașe din Turcia, într-un mod cum nu s-a mai văzut până acum: proteste de stradă, boicoturi organizate de studenți, cu participarea sindicatelor din educație, apeluri la boicot economic lansate de principalul partid de opoziție și un apel general la boicot național.
Criminalizarea protestelor, folosirea forței și lipsa de legalitate
Aproape în toate protestele s-a putut observa aceeași reacție a autorităților: brutalitate polițienească, folosirea forței împotriva protestatarilor, rețineri și arestări. Mobilizarea stradală se confruntă cu represiune și brutalitate crescândă din partea statului. Zilnic, în zorii zilei, locuințele celor implicați în proteste sunt percheziționate de poliție. Studenții universitari – care formează marea majoritate a protestatarilor – sunt adesea ținta acestor acțiuni, alături de jurnaliștii care documentează evenimentele.
Potrivit Ministrului de Interne, până la data de 26 martie au fost reținute peste 1800 de persoane, iar alte peste 250 au fost arestate.
Însă de atunci, numărul a continuat să crească. Protestele sînt marcate de folosirea ilegală a forței de către poliție – protestatarii au fost bătuți cu bastoane și loviți cu picioarele după ce au căzut la pământ. Poliția a folosit în mod arbitrar gaze lacrimogene, gloanțe de cauciuc și tunuri cu apă, provocând numeroase răni. Unii protestatari reținuți au relatat că au fost supuși la rele tratamente și tortură în detenție. Unele femei reținute au relatat că au fost abuzate fizic și hărțuite sexual de polițiști.
Profilul protestatarilor și viitorul protestelor
Conform unui sondaj, 70,2% dintre participanții la proteste au vârste cuprinse între 18 și 24 de ani, iar 55,3% sunt studenți la colegii sau universități. Potrivit aceluiași sondaj, majoritatea tinerilor care participă la proteste văd un viitor sumbru dacă Erdoğan și partidul său, AKP, rămân la putere.
Această îngrijorare exprimată de tineri se regăsește în sloganurile scandate, în pancarte și în interviurile distribuite pe rețelele sociale. Este clar că furia și frustrarea unei generații care și-a petrecut copilăria și tinerețea sub regimul lui Erdoğan, care a fost condamnată să trăiască în ruinele dezastrului socio-politico-economic și care „nu mai vede un viitor în această țară” este una dintre principalele forțe mobilizatoare din stradă.
Pe de altă parte, poziționările unor tineri care s-au maturizat într-o perioadă în care opoziția socială a fost slăbită, iar activismul a fost criminalizat, ridică unele semne de întrebare.
Pe lângă grupurile revoluționare participante la proteste, o parte a maselor vine din medii kemaliste/naționaliste. În unele proteste pot fi văzute și grupuri rasiste, iar discursurile anti-kurde sunt prezente. De asemenea, putem vedea exemple de discursuri discriminatorii față de femei și persoane LGBTI, motiv pentru care este foarte important ca aceste atitudini să fie analizate, recunoscute și combătute. Este clar că forțele sociale ale opoziției, puternic slăbite de ani de represiune de stat, au încă multe de învățat unele de la altele.
Unde sunt kurzii?
În timp ce Turcia experimentează cea mai amplă mobilizare stradală din ultimii ani, poporul kurd rămâne cel mai vulnerabil actor al acestui proces. În timp ce unii din opoziție spun că Partidul DEM (un partid kurd cu reprezentare legală în parlamentul turc) a rămas „pasiv” din cauza procesului de pace în desfășurare între PKK și guvernul turc, unii protestatari se unesc în jurul unor discursuri rasiste și fasciste. Deși kurzii au fost criticați și în timpul protestelor Gezi pentru „pasivitate” din cauza acelui proces de pace, aceștia nu au fost ținta discursurilor rasiste și fasciste atât de intens ca acum.
După numirea, de către regimul lui Erdogan, a unor administratori temporari în locul primarilor din partea CHP (Partidul Republican al Poporului) în ultimele luni, partidul de opoziție a numit arestarea lui Ekrem İmamoğlu drept o „lovitură de stat politică”, deși atitudinea sa față de „politica numirilor” din ultimii ani a fost uneori pusă la îndoială. De-a lungul anilor, preluarea frecventă a administrațiilor locale din provinciile kurde și înlocuirea primarilor DEM cu administratori temporari numiți de guvern a devenit o politică frecventă.
Chiar dacă CHP a „condamnat” repetatele înlocuiri ale primarilor DEM, acesta nu a organizat totuși o opoziție fermă împotriva acestei politici. Această lipsă de reacție organizată a creat contextul în care guvernul a putut extinde această practică, mai întâi asupra municipiilor mai mici controlate de CHP, iar în final asupra lui Ekrem İmamoğlu, primarul Istanbulului.
În timp ce Partidul DEM este acuzat în prezent de „sprijinirea autoritarismului” din cauza dialogului cu guvernul, acesta încearcă să facă politică pe o linie fragilă. În timp ce critică practicile antidemocratice, brutalitatea poliției și represiunea de stat, DEM încearcă, de asemenea, să gestioneze un proces fragil de „pace și societate democratică”, în timp ce participă la proteste.
La ce să ne așteaptăm?
În timpul protestelor Gezi din 2013, cel mai frecvent slogan rostit pe străzi și expresia care ne entuziasma era: „Acesta e doar începutul, lupta continuă!”. Procesul început pe 19 martie este, de fapt, un nou început pentru noi: începutul unei opoziții sociale împotriva opresiunii de stat care crește de zeci de ani, împotriva restrângerii treptate a drepturilor și libertăților, împotriva violenței polițienești, a fricii de organizare și a autoritarismului.
Perioada prin care trecem în Turcia este fragilă, complexă și dinamică. Nu este clar dacă mobilizarea de masă va continua, iar traiectoria opoziției sociale este incert. Dar un lucru este clar: oamenii încep să își găsească curajul de a se răzvrăti împotriva crizei sociale, politice și economice în care suntem prinși – într-un mod nou și plin de speranță.
Ordinea politică construită de Erdoğan în peste 20 de ani de putere s-a transformat acum într-o ruină imensă. Nemulțumirea, nesiguranța și incertitudinea în creștere au unit diferite straturi ale societății în jurul unei idei comune: nevoia de schimbare și credința că schimbarea este posibilă.
Strada, ca spațiu al acțiunii, pierdută timp de decenii în Turcia, a fost recâștigată odată cu procesul început pe 19 martie. Mulți oameni care se temeau de politică sau de stradă, sau care fuseseră intimidați sau izolați, au recâștigat curajul de a ieși și de a participa la activități politice.
Dinamici sociale diferite, unite împotriva unei „nedreptăți sistemice”, simt puterea de a produce schimbare. Știm că drumul pe care trebuie să mergem este lung și uneori incert. Dar de data asta, ne adunăm în jurul unui alt slogan:
„Nu există salvare de unul singur – ori toți împreună, ori niciunul dintre noi!”
Articolul a apărut inițial în limba engleză pe portalul War Resisters’ International, o rețea globală de grupuri activiste antimilitariste și pacifiste, care lucrează împreună pentru o lume fără război.
Autoare: Merve A.
(Din motive ce țin de securitate, autoarea și-a indicat doar numele, fără numele de familie).
Imagine de fundal: Grupuri de protestatari care manifestă în fața clădirii primăriei metropolitane din Istanbul (wikipedia).
