În acest buletin informativ, comemorăm o figură uriașă a mișcării anti-colonialiste de pe continentul african[1]. Deși a avut o funcție guvernamentală pentru foarte scurt timp, Patrice Émery Lumumba este și azi puternic onorat pe plan internațional pentru concepția sa pan-africană și anti-colonialistă. În 1960 el a devenit primul-ministru liber ales al Republicii Democratice Congo, fostă colonie belgiană.
Născut pe 2 iulie 1925. Părinții săi au încercat să îl trimită la o școală a misionarilor catolici, sperând că va deveni cleric. Dar, din cauza spiritului său rebel, el a trebuit să părăsească școala, iar apoi a fost pregătit, la o școală protestantă ținută de suedezi, ca lucrător poștal. Autodidact, în timp ce a lucrat, până în 1945 la un birou minier a înțeles rolul resurselor naturale în cauzarea raporturilor internaționale, și a început să militeze pentru unitatea țării, ca prim mijloc de dislocare a situației sale; apoi a fost lucrător poștal, devenind și jurnalist.
La început, el a scris pentru diferite ziare liberale, inclusiv în Belgia, astfel încât numele său a devenit bine-cunoscut. Dar mai târziu, hotărârea sa de a nu precupeți nimic în lupta anti-colonialistă a devenit fermă. Acum, în 1958, el a fost unul dintre membrii fondatori ai Mișcării Naționale Congoleze (Mouvement National Congolais), partidul luptei anti-colonialiste. Mulțumită iscusinței sale retorice, Lumumba a devenit repede o figură centrală a mișcării. Amintim cu mândrie că fostul președinte al FIR, Michel Vanderborght, un partizan belgian, a menținut toți acești ani contactul – ca legătură a Partidului Comunist Belgian – cu mișcarea anti-colonială din coloniile belgiene, inclusiv cu Patrice Lumumba. Aceste contact a servit ca sprijin politic pentru mișcarea de independență în Congo dar și pentru mișcarea din Belgia : ca țara să accepte independența tuturor coloniilor sale.
La începutul lui 1959, au izbucnit proteste puternice în Léopoldville, azi Kinshasa, în urma luptelor pentru independență în multe regiuni din Africa. Din nou Patrice Lumumba a fost arestat, torturat. Eliberat peste patru luni. Deoarece puterii coloniale i-a devenit clar că acum, în această fază de luptă anti-colonialistă, regimul colonial putea să fie menținut numai printr-o intervenție militară de amploare – care nu se mai bucura de niciun sprijin în populația din Belgia. Ca urmare, guvernul belgian a decis să meargă pe calea ofertei de independență. În 25 mai 1960, în Congo au avut loc primele alegeri democratice – pe care partidul Mișcarea Națională Congoleză le-a câștigat detașat, Patrice Lumumba devenind astfel primul-ministru al țării. În 30 iunie 1960, fosta colonie belgiană a devenit independentă.
Regele Belgiei, Baudouin I, a participat și el la ceremonie și a subliniat „realizările civilizaționale” ale ocupației coloniale belgiene.[2] Într-o replică aspră[3], Lumumba i-a contrapus perspectiva africană despre era colonială. Din moment ce, după această cuvântare, a devenit limpede că Lumumba nu va fi un politician „domesticit”, guvernul belgian a incitat și a sprijinit financiar și politic un grup separatist din Katanga și a recucerit această zonă minieră cu 10.000 de soldați.
Da, nici ONU și nici SUA nu au susținut guvernul legitim al Republicii Democratice Congo. Lumumba a apelat la URSS care a ajutat trimițând hrană, arme și vehicule. Dar asta a însemnat depășirea „liniei de acceptabilitate”: CIA, Belgia și forțe africane subordonate au organizat o lovitură de stat împotriva guvernului democratic ales, la sfârșitul anului 1960. Considerat a fi comunist, Patrice Lumumba a fost arestat și, pe 16 ianuarie 1961, ucis după zile de tortură. Corpul său a fost dezmembrat și dizolvat în acid. Numai un dinte care i-a fost scos a rămas în posesia unuia dintre făptașii belgieni[4].
Filosoful francez Jean-Paul Sartre a scris despre asasinarea lui Lumumba: „mort, Lumumba încetează de a mai fi un personaj, pentru a deveni Africa întreagă…în el, întregul continent moare pentru a renaște”[5].
Odată cu moartea sa, Patrice Lumumba a devenit un mit politic în întreaga Africă sub-sahariană. A fost onorat cu monumente în unele din fostele țări socialiste. I-au trebuit Belgiei 40 de ani[6] să admită responsabilitatea în uciderea lui Lumumba[7], și 60 ca să returneze o rămășită a corpului său urmașilor. Dar nu a existat nicio cerere de iertare[8].
Dr. Ulrich Schneider, “100 Years of Patrice Lumumba”, FIR Newsletter 27-2025 (Federația Internațională a Rezistenților – Asociația Antifasciștilor. International Federation of Resistants Fighters – Association of Antifascists)
***
Observații
Deși, conform tradiției dominante, interesul este pentru „noi în civilizația noastră europeană/acum, euro-atlantică” și nicidecum pentru „restul” lumii ce merită atenția doar în virtutea eventualului exotism revelat sau a vreunui eveniment oricum uitat peste trei zile, materialul de mai sus merită publicat, în afara omagiului nostru al tuturor față de Patrice Lumumba, datorită puterii sale aluzive.
Nu referitor la vreun personaj politic actual, ci la probleme.
1) Lumumba a văzut legătura dintre resursele naturale și economia în care vânzarea acestora nu duce defel la dezvoltare și „avantaj” (ca să reamintim mitul introdus de David Ricardo). Dar oare această idee nu a apărut la Marx, Eminescu și întreaga școală a centru-periferiei/sistemului mondial/teoriei dependenței? Și da, nu merită să reflectăm asupra apariției spontane a acestei idei la lucrătorii ce se confruntă cu viața reală, și nu doar asupra apariției sale intelectuale/integrate în istoria ideilor? După cum, și asupra importanței cardinale și a dificultății de a generaliza, de a vedea de ce-ul structuralului, universalului?
2) Obiectivul central al lui Lumumba a fost unitatea țării, împotriva tribalismului/regionalismului care sunt folosite numai pentru a opri trezirea și acțiunea oamenilor pentru o viață demnă a fiecăruia. Deoarece numai dacă țara și unitatea ei sunt cadrul vieții demne a fiecăruia au ele legitimitate și valoare. Și „oamenii”, cine sunt ei? Sunt tocmai cei care nu controlează relațiile sociale, ci trăiesc sub puterea discreționară a celor care le stăpânesc. Dar fiecare dintre oameni este unic și irepetabil, are o singură viață, și nu merită el oare demnitatea pe care stăpânii o consideră firească pentru ei înșiși?
3) Lumumba nu a fost comunist, ci a căutat ajutor pentru dezvoltarea democratică și independența țării sale de la toți cei care ar fi putut să îl dea – de aceea a fost el la început liberal și monarhist[9] –. Dar, logic, el ar fi urmat să fie: nu numai pentru că a văzut că independența politică formală a fost rezultatul luptei – care a dus la situația în care, pentru metropolă, păstrarea coloniilor a fost mai costisitoare decât beneficiile trase din ele – ci și pentru că ar fi văzut, dacă trăia, că pierderea coloniilor a fost înlocuită de neocolonialismul în care independența politică formală era doar un mijloc de credibilizare a subordonării economice a țării și de a marca viața oamenilor cu aceleași relații de dominație-supunere. El ar fi urmat să fie comunist, deoarece ar fi mers la cauzele de dincolo de forme.
Iar această evoluție – nu doar la Lumumba, ci la foarte mulți concetățeni – a fost foarte clară stăpânilor lumii (și, în general, este mai clară decât supușilor): de aceea l-au și omorât. Dar nu este oare violența, fizică și psihică, umbra sub care stau și astăzi oamenii?
4) Este oare adevărată poziția anticolonialistă sau mai degrabă regele Baudouin I care l-a lăudat pe Leopold al II-lea a avut dreptate? Acesta colonizase Congo cu pretextul luptei împotriva comerțului cu sclavi (ai cărui protagoniști au fost negustorii arabi). Pe de o parte, a fost un pretext, deoarece el s-a și acomodat cu acest comerț/a instaurat un modus vivendi cu negustorii arabi[10] dar, pe de altă parte, și el și, în general, puterile occidentale colonialiste au considerat comerțul cu sclavi drept un concurent nedorit propriilor nevoi de forță de muncă exploatată în regim colonialist. Era mai bună sclavia decât munca în colonii? Nicidecum, nici una nici cealaltă nu reprezintă scopul dorit de anticolonialism. Iar atunci: ideea e să se meargă dincolo de „alternativa” de mai sus; iar acest „dincolo” nu este sclavia salariatului capitalist: este munca dorită și plină de satisfacția creației pentru oameni, liberă și plină de abnegație. Nu pentru profitul privat ce câștigă din otrăvirea mediului și populației, din distrugerea lor.
5) Nu vedem oare continuitatea și unitatea forțelor oricât de concurente dar care intervin în procese democratice și le deturnează în pofida argumentelor logice și morale? Nu trebuie să terminăm a le socoti și a socoti derularea lor ca inevitabile și „naturale” ca ploaia și soarele? Mai putem crede că supunerea la obiectivele capitaliste este un „compromis de ambele părți” și va duce la pace socială?
6) Halul la care a adus capitalismul lumea de astăzi nu este echivalent cu anii 60 când, inclusiv pe spinarea colonialismului și a neocolonialismului, vitrina occidentală putea da impresia că e oglinda viitorului și că „omenirea” a învățat din trecut și merge spre „coexistență pașnică” și dezvoltare. Nici neocolonialismul de astăzi și nici războaiele duse pentru resurse naturale și pentru a-i face pe toțioamenii să asculte, să se supună, nu „salvează” și nu fac decât să adâncească distrugerile – inclusiv ale viitorului copiilor noștri –.
7) Patrice Lumumba a fost conștient de miza luptei anticolonialiste[11]. Era o luptă pe viață și pe moarte, dar odată cucerită, se putea merge treptat, deși în ritm alert (deoarece este păcat de fiecare viață irosită). Astăzi gradualismul poate fi o tactică la nivel micro, dar nu mai mult. Chiar strategia capitalistă este maximalistă: victoria dominației-supunerii, pereat mundus. Soluția este ceea ce s-a configurat teoretic demult: maximalismul comunist, desființarea dominației de clasă, condiția vitală, obligatorie pentru respect reciproc, demnitate și solidaritatea fără de care realmente piere lumea.
Traducere și observații de Ana Bazac
[1] Meline Escrihuela, entretien avec Jean Omasombo, « Le combat de Lumumba n’est pas fini », le 17/01/2021, https://www.bondyblog.fr/culture/histoire/le-combat-de-lumumba-nest-pas-fini/.
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Leopold_II_of_Belgium# → https://en.wikipedia.org/wiki/Leopold_II_of_Belgium#Congo_Free_State; dar și Sir Martin Evans, Martin Evans, European Atrocity, African Catastrophe: Leopold II, the Congo Free State and its Aftermath (2002), London, Routledge, 2017. Vezi și referința la pamfletul lui Mark Twain, King Leopold’s Soliloquy:A Defense of His Congo Rule, Second edition, Boston: The P. R. Warren Co., 1905, https://msuweb.montclair.edu/~furrg/i2l/kingleopold.pdf, în Light on the dark continent: the photography of Alice Seely Harris and the Congo atrocities of the early twentieth century, https://www.thefreelibrary.com/Light+on+the+dark+continent%3a+the+photography+of+Alice+Seely+Harris…-a093009102. Cuvântarea lui Baudouin I pe 30 iunie 1960, in Les discours prononcés par le Roi Baudouin Ier, le Président Joseph Kasa-Vubu et le Premier Ministre Patrice-Emery Lumumba lors de la cérémonie de l’indépendance du Congo (30 juin 1960) à Léopoldville (actuellement Kinshasa), https://archiv.kongo-kinshasa.de/dokumente/lekture/disc_indep.pdf: p. 2: „Când Leopold al II-lea a întreprins marea operă care își găsește astăzi încoronarea, nu vi s-a prezentat ca un cuceritor, ci ca un civilizator”.
[3] Patrice Lumumba, Discours à la cérémonie de l’indépendance congolaise, Léopoldville, 30 juin 1960, http://etoilerouge.chez-alice.fr/docrevinter2/lumumba1.pdf.
[4] Sabine Cessou, Belgique : la longue histoire de la dent de Patrice Lumumba, le 21/09/2020, https://www.rfi.fr/fr/afrique/20200921-belgique-la-longue-histoire-la-dent-patrice-lumumba.
[5] Jean-Paul Sartre, Préface, in La pensée politique de Patrice Lumumba, Textes et documents recueillis et présentés par Jean Van Lierde, Paris, Présence africaine, 1963. Întreaga Prefață se află în La pensée politique de Patrice Lumumba, 24/05/2021, https://larepublica.cd/kongopaedia/7410/.
[6] Chiar în 2022: Des documents de la commission d’enquête Lumumba mis sous scellés par la justice, 20 janv. 2022, https://www.rtbf.be/article/des-documents-de-la-commission-d-enquete-lumumba-mis-sous-scelles-par-la-justice-10918932; Patrick Michalle, Assassinat de Patrice Lumumba : perquisition au Parlement, la Justice belge avance difficilement sur le chemin de la vérité, 21 janv. 2022, https://www.rtbf.be/article/assassinat-de-patrice-lumumba-perquisition-au-parlement-la-justice-belge-avance-difficilement-sur-le-chemin-de-la-verite-10919521.
[7] Jean-Pierre Stroobants, La Belgique admet sa « responsabilité morale » dans la mort de Lumumba, le 17 novembre 2001, https://www.lemonde.fr/archives/article/2001/11/17/la-belgique-admet-sa-responsabilite-morale-dans-la-mort-de-lumumba_4148399_1819218.html.
[8] Se pare că totuși a existat: conform https://fr.wikipedia.org/wiki/Patrice_Lumumba, dar fără referințe; în Pascal Bustamante et Fabien Van Eeckhaut avec Maurizio Sadutto, Les excuses belges à la famille de Patrice Lumumba,19 juin 2022, https://www.rtbf.be/article/les-excuses-belges-a-la-famille-de-patrice-lumumba-11009328, se citează regretele transmise, în parlament, de Louis Michel, ministru de externe, dar fără o referință la un document oficial. Referința, de această dată la regele Belgiei, Filip, într-o scrisoare către președintele R.D. Congo, Félix Tshisekedi, cu ocazia aniversării a 60 de ani de independență a țării, în Belgian king expresses ‘deepest regrets’ for DR Congo colonial abuses, 30 June 2020, https://www.bbc.com/news/world-europe-53232105: „Regele Philippe laudă ‚parteneriatul privilegiat’ dintre cele două națiuni în prezent. Dar spune că au existat ‚episoade dureroase’ în istoria lor, inclusiv în timpul domniei regelui Leopold al II-lea – pe care nu îl numește direct – și în secolul al XX-lea”.
[9] https://fr.wikipedia.org/wiki/Patrice_Lumumba.
[10] Luc Chatelet, “The humanitarian Action of Leopold II in Congo Free State. The Antislavery-Conference of Brussels (1889-1890)”, Afrika Focus, 4(1-2), 1988: 5-47 (p. 11).
[11] În acest sens a fost el un real erou. Vezi François Guiyoba, « Patrice Lumumba ou l’exemplarité politique du héros populaire », pp. 55-69, In : Florence Boulerie (sous la dir.), Le héros populaire, un héros politique ?, Pessac : Presses Universitaires de Bordeaux, 2012.
Articolul a apărut inițial pe CriticAtac.
