(Prima parte a interviului poate fi citită aici.)
6. În spaţiul nostru intelectual, şi nu numai, există un puternic curent, hai să-i zicem „elitist”, care se raportează la popor cu multă superioritate. La noi dacă apare o problemă, atunci sigur ceva „se manelizează”. Se „manelizează” cultura, politica, viaţa etc. O adevărată obsesie. De multe ori ni se sugerează că sursa greşelilor este acest „popor needucat”. Unul dintre filologii mei contemporani preferaţi, Maxim Kronhaus, are o teză interesantă referindu-se la limba rusă. El susţine ceva de genul: puterea limbii ruse se bazează pe doi piloni centrali. Primul este marea literatură rusă. Al doilea, culmea, este poporul mai puţin educat. De ce? Pentru că el nu cunoaşte o altă limbă străină, nu poate trece la un bilingvism care îi poate afecta limba. Această „incultură a poporului” devine un soi de factor de protecţie, un depozitar al limbii. Cum vedeţi povestea asta?
— Pentru a vă reaminti de limbajul de lemn, reprobat la noi fără cruțare imediat după ’90 – dar… ce folos! –, voi spune că elitele au și astăzi… „un rol determinant în viața societății”. De altfel, lingviștii români, atunci cînd stabilesc, periodic, normele ortoepice (dar și unele reguli ortografice), se conduc după pronunția (scrierea) „corectă” a elitelor culturale (bucureștene) de vîrstă (relativ) medie – odinioară erau „preferate” cele de vîrstă (relativ) avansată: oamenii de știință, de teatru, angajații din învățămînt, mass-media, literații etc. În toate epocile și la toate popoarele, centrul s-a considerat superior marginii; pe unde justificat, pe unde nu. În prezent însă, uite că se discută chiar foarte aprins pe seama acestui concept dicotomic: marginea se vrea – pe alocuri – centru, și se pare că destul de justificat, încît nici nu e de mirare cînd dai de niscaiva „boieri ai minții” și în provincie.
Evident că „superioritatea” neacoperită de „cultură” este deranjantă, ca să nu spunem jenantă. O pronunție de felul: – Eu [eu] sunt [siunt] bucureștean… ca și el [el], iar: – Eu-s [ieus] chișinăuian [chiș-nău-ián]… nu „sună (prea) bine”. Care dintre cei doi este [és-te] sau… îi mai „educat [ie-du-cát]”? Greu de spus. Dar diferențele de pronunțare persistă, ba se înmulțesc și cele de scriere, și asta pentru că sîntem totuși numeroși în această țară (dacă adăugăm la ea și Basarabia), iar pedagogia ortografiei și a ortoepiei pe unde ajunge, pe unde nu… Limbajul marginalilor însă cam de pe-aici vine. Deci – cu permisiunea dumneavoastră – haideți să fac și eu o trimitere la realitatea lingvistică din Rusia, de care se ocupă în mod special sociolingvistul Maxim Kronhaus, pentru care: „Limba rusă e pe pragul unei crize de nervi” (2008), presupun, din cauza „străinismelor” angloamericane. Acestea au pătruns îndeosebi în limbajul („marginal”) al tinerilor (elevi/studenți) – unul vulgar sau inferior –, avînd conotații neobișnuite, încifrate, deci greu de înțeles. Ați priceput probabil, este vorba de argou, jargon sau – dați-mi voie să utilizez un angloamericanism – slang, limbaj care, în opinia sa, afectează masiv, în ultimele decenii, cel puțin vocabularul limbii ruse, stabilitatea acestuia. Întrucît astfel de limbaje „marginale” sînt efemere, ele nu rezistă în uz mai mult de vreo cinci ani, fiind înlocuite cu alte „jocuri lingvistice”, în fond, calchieri după modele englezești, apărute sub presiunea culturii americane.
Aici însă iată că și beau-monde-ul (înalta societate) din Rusia cedează în fața unor „străinisme”: model („manechin”), stilist („frizer”), broker („agent de bursă”)… de dragul sporirii prestigiului meseriilor respective. În concepția lui Maxim Kronhaus, tocmai că „ elitele” sînt cele care pun în pericol evoluția firească a limbii ruse, întrucît acestea au devenit ori sînt pe cale de a deveni „bilingve” sub influența culturii angloamericane. „Norocul” poporului simplu e că acestea – elitele – sînt puțin numeroase comparativ cu masele de cetățeni ruși monolingvi, „care nu vor trece niciodată la limba engleză”, prin urmare, „engleza niciodată nu va fi dominantă la noi”.
Adevărul e însă că limbajul colocvial urban este deja afectat de angloamericanisme, la fel ca al nostru, și nu doar. Extrapolînd această stare de lucruri, țin să menționez că, în perioada țaristă, deci pînă la 1918, graiul românesc din Basarabia, la fel, a fost salvat „grație” țăranilor basarabeni – care erau „analfabeți” în proporție de circa 90% –, în timp ce „elitele”, care știau să citească și să scrie rusește, își cam pierduseră „simțămîntul național”. A se vedea, în această privință, notele de călătorie ale lui Mihail Sadoveanu în Basarabia imediat după Marea Unire.
Ciudat e totuși să auzi – astăzi! – că și Rusia, mai bine zis, limba rusă, a ajuns să fie afectată de bilingvism, în special de anumite calcuri după modele englezești. Numai pleonastica struțocămilă „SMS soobșcenie” (lieral: „mesaj SMS”) cît face! Ce să mai vorbim atunci de noi, mai cu seamă de româna din Basarabia, bombardată cu străinisme cel puțin din două direcții, după ’90 încoace, pentru că pînă atunci ,,cele două” erau doar una – septentrională.
În concluzie, ca să-l parafrazez pe sociolingvistul Maxim Kronhaus, vă informez că – „la moment” (așa spun basarabenii pentru: momentan/în momentul de față/în prezent) – limbajul uzual din Basarabia se află sub o dublă presiune: ruso-engleză. Iar fiecare vorbitor de română se descurcă pe cont propriu, pentru că – deocamdată – doar foarte puțini știu de existența acestui Dicționar al greșelilor de limbă, care – sper! – îi va face să se descurce mult mai ușor în hățișurile „limbii noastre” (așa i se zice, cu precauție, limbii române la Chișinău).
7. Revenind la povesta bilingvismului. Mie mi se pare că teza lui Kronhaus este confirmată de experienţa noastră din Basarabia: satele şi ţăranii au conservat mult mai bine limba decît oraşul şi orăşenii ceva mai „culţi”. În acest context, cum vedeţi sursele şi cauzele greşelilor de limbă din Basarabia în raport cu cele din România? Ce au în comun şi ce le deosebeşte?
— Parțial am și răspuns la această întrebare. Deși nu mă încumet să răspund aici exhaustiv la ea, să revenim totuși la… țăranii nostri basarabeni, care, într-adevăr, în perioada interbelică au continuat să conserve (nu: să conserveze) – ca și moldovenii de peste Prut – același grai sau, dacă doriți, subdialect… moldovenesc. Deci nu o limbă literară, ci una populară sau chiar regională. În interbelic, doar la oraș se vorbea… „românește” (în accepția țăranului basarabean – chiar și a celui de acum –, a vorbi românește înseamnă a vorbi… literar, nu… „o altă limbă”, așa cum „afirmă” răuvoitorii noștri).
Astăzi, țăranii basarabeni, care își zic „moldoveni”, pentru că așa i-au obișnuit sovieticii, dar și autoritățile actuale, fiind „alfabetizați” de școala sovietică și – bărbații – „instruiți” în Armata Sovietică (de la Kaliningrad pînă în Kamceatka), apoi trecuți prin colhozuri și sovhozuri, își revin cu greu de pe urma „educației lingvistice” căpătate în junețea lor și, dacă te întreții cu vreunul dintre ei, să zicem, pe tema „detaliilor” (a se înțelege: pieselor) „tráctorelor” (a se citi: tractoárelor) pe care le-a „vodit” (a se înțelege: condus) în „tinereța lui comsomolistă”, în mod sigur vei avea indigestie de la „ghiveciul” lingvistic ingurgitat.
Ceea ce „consearvă” țăranul basarabean din… anii imediat postbelici pînă acum este o mixtură (verbală) destul de amară, asta pe lîngă murăturile și banii pe care îi bagă, prevenitor, în „bănci” (citește: borcane de trei litri/ Borcan-Bank). Nu există – astăzi! – la țară, în Basarabia, un limbaj tehnic românesc, așa cum nu există nici prin autoservice-urile din Chișinău. Un limbaj regional rudimentar, da, și acela mixtat: „– Uăi, cum ți-i familia?” („– Ce nume de familie ai, domnule?”) – Bótnari (eventual Rótari, Morári, Pînzári…) (– Botnáru (eventual Rotáru, Moráru, Pînzáru…); „– Cît îi vremea, uăi?” („– Ce oră e acum?”) „– Vremea? Îi cinci minute la trei…” („– Ora? E două și cinci minute…”); „– Ei, hai, davai poka!…” („– Bine, pa!…”).
Încearcă să dialoghezi – pe linie profesională – cu un depanator, instalator sau zugrav din capitala „celui de-al doilea stat românesc”, dacă vrei să ai a face cu realitatea lingvistică (limbajele profesionale uzuale sau colocviale) din Basarabia: vocabular poluat excesiv cu rusisme sau angloamericanisme preluate tot de la ruși (numai ubicuitatea atotputernicului „djîp”, adică jeep [gip], cît face!); calcuri semantice ori de structură (– Ați hotărît întreabarea ceea ori nu? – Am hotărît-o!), adică: – Ați soluționat problema ceea ori nu? – Am rezolvat-o!); topică improprie (rusească) (– Așa și s-a întîmplat, adică: – Așa s-a și întîmplat); pronunție palatalizată sau înmuiată a unor consoane (sub influență rusească), asta în cazul orășenilor din familii mixte sau alolingvi (– Ghe unghe vii? – Ghe la cheatru… – Iar eu ghe la facultache…), ori chiar populară, regională, inclusiv la oraș, în mediile universitare, academice ([Ieminescu, ielev, iepocă, poiet, Ieuropa, mere de albine, pesă de teatru, iemisiune radiofonică] ș.a.).
Uneori, mergînd pe străzile Chișinăului, ai impresia că te afli într-un sat ceva mai mare (de circa 800 de mii de locuitori), în care pe ici-dincolo se vorbește și românește, uneori chiar și literar, dar foarte rar. Au dreptate totuși cei care spun că… ,,grăiesc moldovenește” în plin centrul capitalei R.M., însă doar în cazul în care „grăiesc ca la țară”, căci antonimul expresiei „a grăi moldovenește” este „a vorbi literar”, nu: „a vorbi românește”. Asta e pentru luare-aminte, deci spre a dezambiguiza noțiunile de Moldova, moldovean, moldovenește cu referire la Basarabia (oficial Republica Moldova), basarabeni (oficial moldoveni) și limba vorbită de către aceștia (româna).
Prin urmare (fără… „așadar”), a grăi moldovenește înseamnă a vorbi tot… românește, doar că neliterar, adică… în grai moldovenesc (atît pe o parte, cît și pe cealaltă a Prutului). Din perspectivă științifică însă, o limbă națională sau literară, sau oficială moldovenească nu există. Sub raport politic, da, poate „exista” orice, chiar și o „limbă de stat moldovenească”, cu următoarele „dialecte”: moldovenesc de nord, moldovenesc de centru, moldovenesc de sud. Trei, Doamne, și toate… patru false! Pe de altă parte, în ideea promovării unui compromis glotonimic, încă de pe la ’89 încoace, unii politicieni, dar și oameni de cultură basarabeni, vorbesc de o „identitate” a celor „două limbi” (aproape ca în Evul Mediu): „moldoveneasca” și „româna”, pe care și-ar dori-o chiar consfințită prin Constituție: „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească (română)”. Or, se știe de cînd lumea, partea (graiul/subdialectul moldovenesc) nu poate fi identică sau egală cu întregul (limba națională/limba română). Asta, din punct de vedere științific, căci din punct de vedere politic…
Iată deci una dintre multele diferențieri ori deosebiri între realitatea lingvistică basarabeană și cea euroromânească, adică din Țară. Acordurile, mai bine zis, dezacordurile gramaticale ne-au fost, ne sînt și ne vor fi însă „comune”, pentru că ele constituie cele mai frecvente greșeli de limbă ale românilor de pretutindeni: „– Dicționarul ista îi chiar a lui? – Știu că nu-i a meu!… Doar îi scris pe dînsu’: Valentin Guțu”. În fine, mediul lingvistic basarabean, mă refer aici în mod special la cel urban, este altul decît cel din Țară. Unul eterogen, dominat de bilingvism, acesta fiind cauzat de structura neomogenă a populației orășenești, în care, în virtutea perpetuării unor complexe de inferioritate, moștenite din perioada sovietică, sînt bilingvi activi nu alolingvii, ci… etnicii români, care au de cele mai multe ori un comportament lingvistic oportunist, conjunctural („Ia să grăiesc eu mai bine… rusește cu vînzătoarea asta, că, dacă nu înțelege… moldov’nește, s-ar putea să se supere…”. Și… vînzătoarea deseori chiar se „supără”, mai cu seamă atunci cînd i se cere să se exprime… „românește”: „Da’… ce-mi trebuie mie să graiesc… maldaveneșche ori, cum zic unii, româneșche, dacă toți maldavenii șchiu ruseșche?…”).
Acolo unde există bilingvism însă, se știe, există și aculturație. Or, în Basarabia, unde posturile de radio și de televiziune rusești predomină, cei care se aculturează sînt tot… românofonii, nu rusofonii. Prin urmare, mediul lingvistic de aici nu este propice cultivării limbii literare, standard. Bineînțeles, cu excepția unor „oaze” socioculturale. Cu alte cuvinte, la Chișinău, româna literară nu se învață… în stradă, ci… din cărți sau de la televizor, selectiv. Asta e o altă diferență între cele două „capitale… românești”: Chișinău și București.
8. Apropo, nu ştiu dacă ştiţi. Poate v-a spus Dinu, fiul dumneavoastră, care își face studiile la Bucureşti, că în anumite medii româneşti argoul „Basa” face furori şi e la mare căutare. Multă lume pricepe ce e „funduleț în gemuleț”, „marșrutka”, ca să nu mai zic de „…zdeţuri”. Credeţi că experienţa lingvistică basarabeană ar putea lăsa anumite urme în limba română? E un proces greu de controlat…
— Toate aceste basarabenisme colocvial-argotice, de care faceți vorbire, prind la București deoarece sînt… exotice, mișto, bune rău – chiar dacă vin de la Chișinău, ca și Pavel Stratan. Mie însă mi se par… efemeride lingvistice, care, nu neg, își au și ele rolul și locul lor în uzul curent, poate că și într-un anumit gen de literatură, muzică ori (sub)cultură. Repet, uzul le acceptă pe toate; limba literară însă, de asemenea, le triază pe toate… De aici și registrele stilistice.
9. Există o puternică invazie a terminologiei şi chiar a elementelor de sintaxă care vine mai ales pe filiera „limbilor de lemn” din diferite domenii ale limbii engleze. Folosim multă terminologie englezească, o mai „românizăm” etc. Fenomenul e global, mai toate limbile se confruntă cu acest Global English. Cum luptăm cu acest proces? Cum facem norme pentru a găsi formulele gramaticale corecte şi adecvate limbii noastre?
— Povestea e veche-străveche… Dacă vă amintiți, chiar și I.L. Caragiale mai strecura printre schițele și momentele sale cîte-un Five o’clock, cîte-un High life… „OK [ochei], veți zice dumneavoastră, asta a fost demult… Cum luptăm astăzi cu acest proces?” Păi, cum să „luptăm”? Unii – puriștii – evită anglicismele, alias angloamericanismele, întrucît acestea „poluează” sau chiar amenință identitatea limbii române, mai cu seamă mass-media; alții – fiind descuiați – le acceptă mai mult sau mai puțin tacit, considerînd că împrumuturile englezești îmbogățesc, cel puțin, lexicul românesc, așa cum s-a întîmplat – la sfîrșitul veacului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea – prin italienizarea ori francizarea limbii noastre; procese suportate mai ușor, deoarece e vorba totuși de două limbi surori, deși engleza are și ea suficiente elemente latinești (Mass-media știe de ce!).
Pornind de la faptul că procesul actual al anglicizării este unul global, fiecare limbă îi „face față” în felul său asimilîndu-și împrumuturile, adică din punctul de vedere al lexicologiei, lexicografiei și lingvisticii normative. Pe cale de consecință – vă place formula? –, unele englezisme (cuvinte, expresii frazeologice sau chiar construcții gramaticale) rămîn – în uzul nostru – un timp neadaptate/neasimilate (fiind considerate de către unii drept străinisme sau xenisme), altele însă își găsesc ceva mai ușor paradigma românească și se asimilează.
Pînă prin 2005, de exemplu, mass-media (substantiv neutru plural) era o unitate lingvistică inflexibilă ca un soldat din Garda Regală Britanică („Potrivit/conform mass-media…”), acum însă, după ce a devenit substantiv feminin (vezi DOOM), adică după ce s-a „românizat”, mass-media („presa”) e chiar foarte flexibilă („Potrivit/conform mass-mediei…”). Vom nota aici că abuzul de anglicisme – mai cu seamă în presă – deranjează totuși, ca orice abuz („– Ne-am înțeles? – O.K.!”). Prin urmare, cel care scrie românește neapărat trebuie să aibă și o anumită… expertiză lingvistică, astfel ca tot ceea ce spune… să facă sens! La asta se gîndesc în primul rînd specialiștii din lingvistica normativă, cei care se ocupă de normarea ortografică și ortoepică a împrumuturilor englezești sau angloamericane, care sînt înregistrate ulterior în dictionare.
Cuvîntul fotbal [fót-bal], de pildă – care s-a aflat în ultimele zile mai pe buzele tuturor –, diferă, ca dată a normării ortografice și ortoepice, de, să zicem, baseball [béis-bol], întrucît acestea au o vechime și o circulație diferite în limba română. Deși, pe la începutul secolului trecut, denumirea „jocului cu balonul rotund” era și la noi ca în engleză: foot-ball, ba se și pronunța englezește; astăzi, această formă, utilizată într-un context românesc, este considerată învechită sau, dacă doriți, pedantă.
Pe de altă parte, pornind de la ideea de a simplifica adaptarea grafică sau morfologică a unor englezisme (lider<leader), s-a renunțat la cratima din engleză. A se compara, de exemplu, cow–boy-ul de pînă la 2005 cu cowboy-ul de după…, week-end(ul) cu weekend(ul) sau body–guard-ul (englez) cu bodyguardul (român).
Unele anglicisme, la adaptare, au pus și pun probleme de plural: barmani/barmeni, congresmani/congresmeni, tenismani/tenismeni; altele au fost asimilate prin trunchiere: skateboard (< skateboarding), grep (< grape-fruit), living (< living-room), avînd însă și forme întregi: grepfrut și livingroom; unele au fost preluate fără nicio modificare grafică sau ortoepică: consulting, ori li s-a înlocuit sufixul: consultanță (ca sinonim pentru primul), business („afacere”), windsurfing ș.a.
Sub raport stilistic, o serie de împrumuturi englezești, avînd forma unor formule de urare, au ajuns să fie uzuale chiar și la țară: „– O zi bună, cumătră! – Weekend plăcut, cumetre!”; altele produc confuzii semantice (campus cu sensul impropriu de „loc de petrecere în aer liber, cu muzică, băutură și mîncare”) sau pleonasme: mijloacele mass-media, canal media, lider de frunte…
Abundența de împrumuturi din engleză nu poate fi oprită însă doar prin voia „vechii generații” – puristă, intolerantă față de străinisme –, așa cum s-a întîmplat și alte dăți. Anglicismele pătrunse în limba română pur și simplu trebuie normate și utilizate corect și cît mai unitar. Doar n-o să punem lîngă fiecare vorbitor de română cite-un purist: „– Cum îți permiți dumneata, în timp ce pleci de la un party, să spui bye-bye!… în loc de…?!” (De altfel, în Basarabia, în acest caz, adică atunci cînd te retragi de la o… tusovcă, se spune și mai dihai: „Hai davai!…”) Nu se merită! – vorba cetățeanului fără pretenții lingvistice.
10. Mai mulţi lingvişti observă că odată cu schimbarea fundamentală a mediilor de comunicare în masă, mai ales a internetului, apare o mutaţie în ce priveşte scrierea, în special scrierea corectă. Internetul schimbă raportul: comunicarea prin internet schimbă accentul de pe comunicarea orală pe cea axată pe textul scris şi imagini. Scrisul, la rîndul lui, devine o combinaţie între scrierea clasică şi icon-uri vizuale. Iar a scrie greşit nu mai este o ruşine. Cei care ţin de corectitudinea gramaticală devin un soi de Grammar Natzii. Cum vedeţi această mutaţie şi ce efecte poate ea avea pe termen mai lung?
— Răspund aici cu o contraîntrebare: „A scri greșit („pe internet”) nu mai este o rușine”? Pentru cine oare?!…
Limbajul informatic – mai exact, jargonul mediilor electronice (internetul: poșta electronică, rețelele de socializare) – bineînțeles că influențează, în primul rind, lexicul, dar pune probleme și prin clișeele sau tiparele sale, situate de multe ori în afara normelor gramaticale, stilistice și punctuaționale. În funcție de competența comunicativă a internauților sau – ca să folosesc un „termen” și mai adecvat contextului – internetiștilor, limbajul acestora este supravegheat, nuanțat stilistic, sau, dimpotrivă, nesupravegheat, amestecat stilistic, neglijent sub aspect ortografic.
Deși tolerată de către unii în mediul nostru virtual, lipsa diacriticelor, de exemplu, deranjează totuși lectura „pe internet”, căci uneori produce atît confuzii morfologice, cît și semantice. Corespondenții care scriu fără semnele diacritice ale literelor ă, ș și ț, atunci cînd vor „să fie înțeleși” în timp ce produc diferite jocuri de cuvinte, paronime, recurg totuși la grafeme din alte limbi pentru transcrierea sunetelor respective (sh = ș, tz = ț).
— Să fie oare chiar atît de greu să-ți adaptezi garnitura? se întreba cîndva, în acest sens, regretatul George Pruteanu. Întrebarea rămîne valabilă și astăzi.
Cît privește hibridul stilistic reprezentat de limbajul internetist: un amestec de cuvinte românești și englezești, de cele mai multe ori trunchiate sau prezentate sub formă de sigle, utilizate metaforic ori amuzant, acesta ține totuși de limbajul colocvial, dacă nu chiar… colocvial-argotic, care este mai permisiv față de tot felul de neglijențe privind forma lingvistică a textelor, de obicei, nerevăzute, „neredactate” înainte de a fi difuzate.
Deci, „corectitudinea gramaticală” a unui mesaj electronic depinde de faptul dacă autorul acestuia – internautul –, înainte de a-l expedia, l-a supus unor modificări redacționale, iar acest lucru, repet, depinde de nivelul său de educație lingvistică, de competențele sale ortografice, stilistice și punctuaționale. Pe cîți alți corespondenți ori „amici” ai săi i-a contaminat sau, dimpotrivă, i-a cultivat prin acest mesaj e altă treabă. Una de proliferare a agramatismului sau de cultivare a limbii „pe internet”.
11. Eu am fost şi sînt pasionat de „limbaje”, argouri ale unor grupuri marginale: sectanţi, bandiţi etc. Pentru mine e foarte interesantă relaţia acestor grupuri cu puterea, iar acolo, în limba lor, se simte acest lucru foarte bine. Totul înseamnă altceva, totul e codat altfel. Nu sînt respectate „acele norme” oficiale, dar totuşi există norme, reguli. Întrebarea mea este următoarea: există o confruntare, o discordanţă, între limba literară „oficială” şi limba vie, vorbită de marea parte a populaţiei? Cum se armonizează şi se împacă cele două?
— Să revenim la dicotomia limbă (ca sistem normat) – vorbire sau normă – uz, la ceea ce „înseamnă altceva” decît limba literară: limbajele speciale – jargonul și argoul. Cel dintîi – jargonul – aparține unor categorii sociale, culturale sau profesionale – atenție! – înstărite: medici, juriști, frizeri, actori, sportivi… Acesta se caracterizează printr-un număr redus de cuvinte și expresii pretențioase de origine străină, deformate atît grafic, cît și fonetic, deci nerecomandabile, care sînt folosite de către respectivele grupuri sociale pentru a se diferenția de marea masă a vorbitorilor. În epoca lui Caragiale, de pildă, era de bonton să spui tujur bonjur sau bonsoar. Acum se zice: – Wow, ce gustoșenie de nechezol!… Și, după ce ți-ai dat seama că-i… wasserpișat, adaugi: – Ciao, cacao!… și-ai plecat. Nu în zadar unii confundă jargonul cu argoul, care – acesta din urmă – e totuși altceva: un limbaj codificat, utilizat de către unele grupuri sociale marginale (pușcăriași, vagabonzi, cerșetori, prostituate), dar și de către elevi, studenți, militari. El de asemenea are un lexic specializat și structuri sintactice specifice, codificate, tocmai pentru a nu fi înțelese de restul lumii. Argoul se caracterizează prin cuvinte dialectale sau arhaice, cu sensurile schimbate, împrumuturi din limbi străine (inclusiv țigănisme, iar Basarabia – rusisme argotice), corupte atît gramatical, cît și fonetic, neologisme, termeni tehnico-științifici, derivate cu sufixe specifice… Cam acesta-i tot tacîmul.
Și încă ceva, fiecare epocă a avut argoul său, deoarece acesta este foarte schimbător, fiind recodificat periodic. Pentru pușcăriași, de exemplu, cuvîntul hîrdău („închisoare”) reprezintă un arhaism, la fel ca rășchitoare („găină”) sau lumînare („gîscă”) pentru găinarii actuali. Vom diferenția, de asemenea, argoul de vorbirea obișnuită, folosită în situații familiare, care e una colocvială și, dacă doriți, specifică majorității populației. La ea, probabil, faceți referire dumneavoastră. Or, în cazul în care limbajul respectiv – cel colocvial – conține și elemente argotice (mai cu seamă în mediul școlar-studențesc și cel militar), el se numește: colocvial–argotic. Tocmai că acesta „concurează” astăzi foarte serios cu limba oficială/standard sau literară.
Limbajul presei de mult abundă în astfel de elemente, la fel ca și beletristica. Legat de oralitate, registrul colocvial este totuși oarecum mai atractiv, mai sincer, mai „viu” decît registrul savant sau „stilul înalt”, cum i se mai spune, și vine ca o reacție la „limba de lemn” de pînă la 1990. Uneori, cele două registre interferează, alteori se află pe paliere diferite (aici îmi vine în minte stilul din romanul lui Gheorghe Crăciun „Pupa russa”). Interferența – asta caracterizează în prezent stilurile funcționale ale limbii literare. „Cum se armonizează și se împacă acestea”, adică incorectitudinea cu corectitudinea, rămîne de văzut în fiecare caz aparte. Iar aceasta este misiunea specialiștilor. Să nu credeți însă că fac aluzie aici la autorul Dicționarului greșelilor de limbă, despre care (dicționar) aproape că nu am vorbit nimic, dar care, vă asigur, conține „de toate pentru toți”.
12. Sincer… Mai am încă cel puţin douăzeci de întrebări la temă, pentru că mă pasionează subiectul, dar spaţiul e limitat. La final: ce se poate face pentru a îmbunătăţi situaţia? Cum luptăm cu greşelile? E suficient să folosim dicţionarul dumneavoastră?
— Am să pornesc de la faptul cum ,,lupt” eu cu greșelile în virtutea funcțiilor pe care le dețin în editură și la revistă: una de redactor de carte și alta – care e cam aceeași – de stilizator. Aceasta din urmă cred că există doar în Basarabia, fiind moștenită de la sovietici, care – paradoxal! – aveau mare grijă de felul în care ne exprimam odinioară… ,,moldovenește”.
Din experiența mea de om cu curățenia sau, ca să folosesc o expresie ceva mai euroconformă, agent de curățenie (lingvistică) în… ,,grajdurile lui Augias”, vă pot mărturisi că aceasta – prestația mea – nu e de doar o zi, ca în cazul lui Hercule, ci e chiar ca a lui Sisif, de durată și… aproape zadarnică. Pentru că cei care scriu strîmb… nu se îndreaptă cu una, cu două. Poate că știți, maturii care au prins a strîmba… ortografia încă la tinerețe… așa o vor făcea și la bătrînețe: ,,– Dragă, chiar dacă ai ajuns să nu poți sta decît… strîmb, scrie și dumneata măcar o dată… drept! – Dar dumeata de ce stăi în redacțîia iasta, s-ă m-ă îndrepți, nu?!…” Ți-ai găsit omul! Scribărețul, din păcate, nu se citește nici măcar pe sine (a doua zi, cînd îi apare textul: ,,îndreptat”, adică redactat, stilizat). El doar una știe: a scri. Și continuie să scriie ,,cum poate”. Asta-i realitatea noastră… lingvistică, iarăși din păcate.
De aici o primă concluzie: natural, nu toți au simțul limbii la fel de dezvoltat, însă acesta trebuie format încă în anii de grădiniță, odată cu o pronunție corectă, concomitent cu înfiriparea conștiinței tale naționale, din care ia naștere și conștiința ta lingvistică, ceea ce presupune – în timp – educație, educație și iar educație (și nu doar… lingvistică), astfel ca, ajungînd la maturitate, să nu te pomenești într-o bună zi că cineva te face… agramat, iar tu nu știi ce-i… ,,aia”.
Este în firea lucrurilor ca un om – ființă supusă anumitor norme sociale, deci și educației – să (vrea să) arate îngrijit și la port, și la vorbă. Cu părere de rău însă, nu se întîmplă de fiecare dată așa: ,,– Cum se scrie corect: omul crează sau… creează, îngenunchiază sau… îngenunchează?
– Dar, ce, nu ții tot una? – Dacă dumneavoastră vă este, ,,tot una”, de ce nu purtați… haina aceasta de pe dumneavoastră… pe dos, de ce o purtați… pe față? Nu ,,vii tot una”? Important e… să nu umblați gol și să nu înghețați, nu-i așa? – Nare împortanță… cum vorbim și cum scrim, are împortanță cum… gîndim!”
De aici o a doua concluzie: atîta vreme cît pe lumea aceasta vor exista oameni cu o astfel de… ,,gîndire”, doar dicționarul subsemnatului nu va fi suficient pentru a îndrepta lucrurile. Vă îndemn deci, cel puțin, să-l parcurgeți, dacă nu să și reveniți din cînd în cînd la el. Cine știe, s-ar putea să vă prindă bine. Vă mulțumesc anticipat.
Valentin Guțu, 30 iunie 2014
Preluat de pe blogul lui Vasile Ernu (Adevărul), cu acordul autorului.
