ARTICOLE.
Avionul din Malaezia.
În seara zilei de 17 iulie, un avion de pasageri al companiei Malaysia Airlines ce opera pe ruta MH17 Amsterdam-Kuala Lumpur a fost doborît în sud-estul Ucrainei, pe teritoriul controlat de insurgenți.
The Guardian are o întreagă secțiune dedicată acestui eveniment în care se găsesc știri, comentarii, analize, declarații oficiale etc. Cam totul – echidistant, informativ și rapid.
Pe internet și în presa scrisă au apărut milioane de lucruri, atitudini, mesaje ce au oscilat între halucinant/absurd (cum este acest articol care spune că catastrofa a fost înscenată, că n-a murit nimeni și că totul e o consipirație) și isteric, între aberant și ultra-părtinitor (cîteva televiziuni rusești au spus că de fapt avionul a fost doborît de autoritățile de la Kiev iar ținta lor reală ar fi fost avionul lui Vladimir Putin).
Cîteva voci rezonabile în oceanul de isterie, minciună, propagandă și manipulare:
Gheorghii Bovt pe gazeta.ru: ”Сбитый малайзийский Boeing — это точка невозврата. Это — выстрел в Сараево. Виновные в трагедии не просто окажутся «на неправильной стороне истории», но и, скорее всего, на скамье подсудимых (в лучшем для них случае). И уж точно не выйдут победителями из всей этой истории. (…) Мне с самого начала украинского кризиса казалось, что мы имеем дело с таким моментом в истории, когда все рассудочные экономические расчеты отодвигаются в какой-то момент на даже десятый план перед большой политикой. Сейчас мы видели сбитый пассажирский самолет, но мы еще не видели терактов против ядерных электростанций и прочих критически важных инфраструктурных объектов. Можем увидеть.”
Maxim Eristavi în Politico.com: ”There is little chance, unfortunately, that anyone will establish definitive proof one way or the other anytime soon: The plane’s black boxes were apparently seized and, according to some reports, shipped immediately to Moscow. Even gathering and identifying all human remains, scattered miles apart, is mostly impossible now. The crash site lies inside an area tightly controlled by rebels, who have so far prevented Kyiv officials from entering it. Observers from the OSCE may have better luck, though the site has likely already been contaminated by the rebels. (…) So Kyiv is losing its patience with the indecisive West. In every conversation with local politicians these days, you hear their frustrated complaints: They are sick of sympathetic statements and want some real help in putting down the rebellion and ending Russian meddling. It has become politically toxic to be an anti-war politician or to suggest peace talks with the separatists. Poroshenko’s public support dipped swiftly and sharply after a recent unsuccessful cease-fire in June. Only a renewed ground offensive in defiance of the international community allowed him to regain some ground with the public.”
Un set de fotografii ale lui Jerome Sessini.
David Remick în The New York Review of Books: ”There has been no investigation, no conclusive proof. (And there won’t necessarily be a proper and convincing investigation, either, considering the deliberately chaotic and militarized state of eastern Ukraine these days, and Russia’s clear interests.) We shouldn’t pretend to know for certain what we don’t. What’s far more certain is that Vladimir Putin, acting out of resentment and fury toward the West and the leaders in Kiev, has fanned a kind of prolonged political frenzy, both in Russia and among his confederates in Ukraine, that serves his immediate political needs but that he can no longer easily calibrate and control. Putin’s defiant annexation of Crimea and the destabilization of eastern Ukraine inflated his popularity at home. Despite a flaccid economy, his approval rating approaches levels rarely seen beyond North Korea. But the tactically clever and deeply cynical maneuvers of propaganda and military improvisation that have taken him this far, one of his former advisers told me in Moscow earlier this month, are bound to risk unanticipated disasters. Western economic and political sanctions may be the least of it. (…) If it turns out that men like Strelkov and his fellow soldier-fantasists were responsible for the destruction of Malaysia Airlines Flight 17 and all the people on board, the fever in Russia and Ukraine may intensify beyond anything that Vladimir Putin could have predicted or desired. It is long past time that Putin ended both the inflammatory information war in Russia and the military proxy war in eastern Ukraine that he has done so much to conceive, fund, organize, and fuel. There are hundreds of corpses strewn across a field today in eastern Ukraine. What is Vladimir Putin’s next move? ”
Federica Prina de la Centrul European pentru Minorități a scris un studiu despre situația minorităților etnice din Moldova în contextul anexării Crimeii de către Rusia. ”There are two indirect consequences of the annexation Crimea for the national minorities of Moldova:
– The annexation deepens the polarization between the pro-Russia and pro-EU camps in Moldova, which manifests itself in multiple ruptures within Moldovan society.
– Such a polarization furthers a tendency to marginalize (non-Russian) minorities, which implies a reduction of the spaces for the articulation of minority concerns and the expression of minority identity.”
Despre străinii din penitenciarele din Moldova, în Ziarul Naţional: „Aici nu știu nimic – zice un deţinut italian, nici limbă, nici tradiții, nu cunosc pe nimeni și e tare greu. E drept că limba română se aseamănă cu italiana, dar nu e totuna”, spune deținutul. Cu colegii de cameră se înțelege bine – prin semne, însă după ce a frecventat cursurile de română, desfășurate în penitenciar, a început să vorbească și româna, doar că un cuvânt pe oră. Dacă înțelege – răspunde, dacă nu – tace. // „La început am stat în penitenciarul de la Bender, dar acolo nu e bine. Soldați nebuni. Acolo e regim sovietic. Aici sunt alte condiții. Cu toate acestea, și în pușcăria din R. Moldova mi-a fost foarte dificil la început. Nu mă pot înțelege cu cei care nu vorbesc italiana și tare mulți vorbesc rusa. E unica problemă. De aceea vreau acasă. Am impresia că din cauza necunoașterii limbii nici avocatul meu nu mă apară așa cum ar trebui să o facă”, spune italianul, care nici pentru un milion de dolari nu s-ar mai întoarce pe plaiurile mioritice, dacă scapă basma curată sau îl extrădează în Italia.”
Un articol de Cornelia Cozonac despre străinii care locuiesc de ani buni în RM, muncesc, plătesc impozite, dar li se refuză dreptul de cetăţenie a ţării noastre: „Potrivit datelor oficiale, în perioada 2011 – 2013: 43 de persoane au devenit cetateni moldoveni; – 74 de persoane, inclusiv doi copii, au redobandit cetatenia moldoveneasca; – 1.876 de persoane au renuntat la cetatenia Republicii Moldova; – 14 persoane au primit refuz la solicitarea de acordare a cetateniei; – 3 cereri de solicitare a azilului politic au fost respinse. (…) Unul din cei căra li s-a respins cererea de cetăţenie a RM este „Menzer Alcashash [care] lucrează de aproape douăzeci de ani în Republica Moldova. Deşi a absolvit Medicina, a ales să repare maşini, aşa cum a visat de mic. Familia din Siria, care l-a aşteptat să revină de la studii şi să lucreze doctor, s-a resemnat, iar mai târziu l-a ajutat chiar să-şi pună pe picioare afacerea din Moldova. Din cauza că e cetăţean străin, spune Menzer, nu a avut niciodată certitudinea că firma sa e în siguranţă: „De fiecare dată când merg să-mi prelungesc permisul de şedere, mă tem că-mi vor respinge demersul şi va trebui să las soţia şi copiii, care au nevoie de mine, şi să plec“. Îşi face griji pentru cei trei copii ai săi: fiica mai mare e studentă la o universitate din Chişinău, a doua e la şcoală, iar mezinul va merge anul acesta în clasa I. Statutul nesigur pe care îl are în Moldova l-a făcut să-şi înscrie afacerea pe numele soţiei şi a unor prieteni. DOSAR RESPINS În ianuarie 2013, Menzer Alcashash a solicitat cetăţenia Republicii Moldova, întrucât întruneşte toate condiţiile: locuieşte aici de peste opt ani, e căsătorit cu o cetăţeancă moldoveancă de mai bine de trei ani, vorbeşte fluent româna, are surse de existenţă şi beneficiază de o formă de protecţie umanitară. La examenul la limba română şi cel privind cunoaşterea Constituţiei a luat nota zece. Timp de un an, Menzer Alcashash a făcut mai multe demersuri la Comisia pentru problemele cetăţeniei şi acordării de azil politic de pe lângă preşedintele Republicii Moldova, ca să afle dacă i-a fost sau nu acceptată solicitarea. Răspunsul, foarte sec, a venit peste mai mult de un an. La 18 aprilie 2014, comisia i-a comunicat că i-a respins cererea privind acordarea cetăţeniei, pe motiv că nu întruneşte „condiţia naturalizării prevăzută de art.17 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova“. Bărbatul e nedumerit.”
Roberto Belloni despre euroscepticismul în creștere din țările balcanice: ”Les enquêtes démontrent que la popularité de l’UE dans les Balkans est en constant et progressif déclin, même si elle reste relativement élevée. En Serbie, le soutien à l’intégration européenne a atteint son niveau historique le plus bas. Alors qu’en 2011, le pourcentage de personnes favorables à l’adhésion à l’Union européenne était d’environ 60%, en 2013, les partisans de l’élargissement ne représentaient plus qu’à peu près 40%. Même les pays ayant une forte tradition européenne, comme la Macédoine et le Monténégro, ont enregistré des changements significatifs. Depuis le début de la crise financière et économique mondiale, le soutien à l’intégration dans l’UE a chuté d’environ quinze points. (…) Cette vision des institutions européennes ne dépend pas seulement de certaines de leurs décisions, mais également d’au moins trois raisons fondamentales qui, ensemble, contribuent à l’émergence de l’euroscepticisme. Tout d’abord, la crise économique et financière qui a frappé l’Union européenne au cours des dernières années a eu de graves répercussions sur les Balkans occidentaux, et a considérablement endommagé un modèle de développement qui repose en grande partie sur les investissements étrangers. (…) Deuxièmement, les difficultés qu’ont rencontrées les pays de la région qui font déjà partie de l’Union européenne font office de signaux d’alarme pour les aspirants membres. Notamment, les effets dévastateurs de la crise économique et financière sur la Grèce ont renforcé le scepticisme envers l’UE. (…) Troisièmement, les élites politiques et les intellectuels se plaignent de l’attitude qu’ils considèrent comme paternaliste de la part de l’Union européenne. En théorie, le processus d’intégration devrait impliquer des fonctionnaires des institutions européennes et des représentants démocratiquement élus des pays candidats membres, sur un plan d’égalité formelle. Mais en pratique, c’est par Bruxelles que sont prises les décisions cruciales à propos de où, comment et surtout quand l’élargissement doit se faire, et pour certaines, elles sont même imposées.”
Boris Vezjak despre proteste și intelectuali în Slovenia: ”The unsuccessful outcome of the mass protests in Slovenia has aroused a growing sense of unease. Practically nothing has come of the many changes vowed by the citizens who took to the streets, apart from in Maribor, the first city to experience what later became a nationwide uprising, where the corrupt mayor of the city was replaced. A year later we resignedly conclude that we failed to introduce a new paradigm of political action, end the old clientelistic networks and alliances on both the Right and Left, or stem corruption to any significant extent. It appears that we have failed completely, lost faith in the power of protest and that, in the early elections scheduled for 13 July 2014, the significance of the citizens’ uprising will likely be entirely erased. Why are we so powerless? Were our demands excessive and unrealistic, overly populist and unsuited to the times? In some elements yes, but not in their essence. I will offer a simple explanation, one that I firmly believe: citizens’ political thinking and their comprehension of reality has not changed enough to achieve a breakthrough. The protests were not a reflection of a mass and radical shift in our minds – although people did realize the urgent need for a different kind of politics and more honest leadership of the country, they did not offer ideas for concrete improvements. A patient can know very well that he is ill but treatment cannot proceed if the diagnosis is undetermined and he cannot imagine his future when healthy.”
NASA zice că este foarte improbabil să fim singuri în Univers și că am putea descoperi noi forme de viață în următorii 20 ani. Înregistrarea video se găsește aici.
Alan Rusbridger și Ewen MacAskill au făcut, în The Guardian, un interviu cu Edward Snowden, omul care a arătat lumii întregi că Agenția Americană pentru Securitate, NSA, spionează cetățeni și guverne din toată lumea:
”Why he made sure the documents were spread among different countries?
It’s that concept of herd immunity. They run cover for the others. And particularly once you start splitting them over jurisdictions and things like that it becomes much more difficult to subvert their intentions. Nobody could stop it.
The past year .
It’s been unexpected and challenging but it’s been encouraging. It’s been energising to see the reaction from the public. It’s been vindicating to see the reaction from lawmakers, judges, public bodies around the world, civil liberties activists who have said it’s true that we have a right to at least know the broad outlines of what our government’s doing in our name and what it’s doing against us. Being able to be a part of that, even if it’s a small part, has been, I think, the most rewarding work of my life. (…)
We constantly hear the phrase “national security” but when the state begins … broadly intercepting the communications, seizing the communications by themselves, without any warrant, without any suspicion, without any judicial involvement, without any demonstration of probable cause, are they really protecting national security or are they protecting state security?
What I came to feel – and what I think more and more people have seen at least the potential for – is that a regime that is described as a national security agency has stopped representing the public interest and has instead begun to protect and promote state security interests. And the idea of western democracy as having state security bureaus, just that term, that phrase itself, “state security bureau”, is kind of chilling.”
Interviu, în Ziarul de Gardă, cu Laura Addati, specialistă în protecţia maternităţii şi reconcilierea vieţii profesionale cu viaţa de familie, ILO Geneva. Recent Organizaţia Internaţională a Muncii a elaborat studiul „Maternitate şi paternitate la locul de muncă: legislaţia şi practica internaţională”. „În urma raportului realizat, am observat că durata concediului e esenţială pentru a permite mamelor să se recupereze după naştere şi pentru a reveni la locul de muncă şi să-şi îngrijească copilul. În cazul în care durata concediului e prea scurtă, mamele nu se simt pregătite să revină la locul de muncă şi renunţă la serviciu. Pe de altă parte, perioadele prea lungi de concedii pentru creşterea şi îngrijirea copilului de care beneficiază, în mare parte, femeile, mai ales cele fără protecţie la locul de muncă, pot duce la eliminarea femeii din câmpul muncii, dar şi la limitarea posibilităţilor de a avansa în serviciu. // (…) Potrivit raportului de analiză a cadrului naţional legislativ şi de politici din perspectiva corespunderii Convenţiei OIM privind egalitatea de şanse a lucrătorilor cu responsabilităţi familiale, durata concediului de maternitate corespunde cu standardele OIM. Vreau să menţionez că în R. Moldova, dar şi în alte ţări trebuie să fie luate măsuri pentru a proteja mamele la serviciu şi pentru a le permite să se întoarcă în câmpul muncii după concediul maternal fără probleme, conform legii. Iar banii pe care-i primeşte mama în timp ce se află în concediu de maternitate să fie suficienţi atât pentru ea, cât şi pentru copil, fără a fi nevoită să revină mai devreme la serviciu, doar pentru a putea să-şi întreţină copilul. Responsabilităţile de îngrijire a copilului trebuie să fie divizate între mamă şi tată şi să existe un concediu paternal de care să beneficieze taţii. Aceasta ajută familiile să fie mai unite. Însă, din păcate, adesea ne ciocnim de obiceiuri şi stereotipuri care judecă concediile luate de bărbaţi, astfel încât doar femeile sunt nevoite să-şi asume responsabilitatea de îngrijire a copilului. Datele din R. Moldova arată că doar unul din 6 bărbaţi (3%) îşi ia concediu paternal.”
Un articol de Cornelia Cozonac, pe site-ul Centrului de Investigaţii Jurnalistice, despre industria de tutun, efectele nocive suportate mai ales de ţările şi persoanele sărace şi „Noua lege antitutun, document ce [a fost aprobat joi 17 iulie] de legiuitorii moldoveni, [şi care] vine să impună reguli drastice pentru producătorii și importatorii de produse din tutun. (…) Astfel, Moldova speră să se ralieze ţărilor, care, după adoptarea unor legislaţii antitutun eficiente, au reuşit să scadă consumul de tutun, să prevină dependenţa de nicotină în rândul copiilor şi a femeilor şi să crească speranţa de viaţă a populaţiei. (…) Pe măsură ce consumul de ţigări scade în Occident, marile companii încep să ţintească naţiunile mai sărace şi cele în curs de dezvoltare. În Moldova, ca şi oriunde în lume, adolescenţii şi tinerii, femeile şi bărbaţii apţi de muncă devin clienţii giganţilor din industria tutunului. (…)În R.Moldova familiile sărace sunt, de asemenea, una din ţintele industriei tutunului. Prevalenţa fumatului printre bărbații din familiile sărace este de 63%.”
Un articol de Nicolas Trifon, autorul cărţii Un état en quête d’une nation. La République de Moldavie (Paris, Non Lieu, 2011)în revista dans Géoéconomie, n° 70, mai 2014, despre R. Moldova şi originile istorice ale crizelor sale politice, geopolitice şi identitare actuale: „Dans un sens, la désaffection actuelle à l’égard l’UE est d’autant plus dommageable que des résultats encourageants ont été obtenus ces dernières années dans les domaines les plus divers. Cela fait déjà un moment que la RM exporte davantage vers les pays de l’UE, même la Transnistrie le fait à travers des sociétés domiciliées à Chisinau , les divers programmes d’assistance impulsés par l’UE ont abouti à des résultats remarquables, notamment dans la modernisation des institutions. En règle générale, les aides fournies par l’UE à la RM se sont traduits par la construction de routes, de systèmes d’irrigation, contribuant ainsi à un développement durable alors que l’aide fournie par la Russie à la RMD, environ 80 % du budget de cette dernière, est utilisée pour les dépenses courantes. Dans l’esprit des représentants de l’UE, l’accord de partenariat était censé justement renforcer et développer ces formes de coopération nullement incompatibles avec la coopération avec la Russie, coopération évidement indispensable pour les deux parties. Or la Russie de Poutine ne l’entend pas ainsi et elle a la plupart des cartes en main. Parviendra-t-elle à bloquer le processus en cours ? Tout dépend des moyens qu’elle y mettra, de la réponse apportée par la direction actuelle de la RM et de l’attitude adoptée par l’UE. (…) Il serait cependant déplacé de diaboliser la Russie telle qu’elle se donne à voir de nos jours. Elle n’est pas le seul pays a utiliser la force quand cela l’arrange, les USA ou la France en ont donné plus d’une fois l’exemple. Conclure à un simple retour en arrière et à une quelconque incapacité des Russes d’avancer sur la voie démocratique serait pour le moins hâtif. Lors de l’invasion de la Tchécoslovaquie en 1968 il y avait moins de dix personnes pour protester sur la place Rouge. Au lendemain de l’annexion de la Crimée, ils étaient cinquante mille à scander à Moscou le slogan « Pour votre et notre liberté ». En tout cas, la solution durable dans les anciens pays formant l’Union soviétique passe par la démocratisation de la Russie.”
„O ţară de cartier”, un eseu de Andrei Pleşu în revista 22 despre totalul acord al românilor în privinţa integrării europene, înainte de aderare, care a arătat o lipsă totală de angajament: „Pe vremea cînd ne străduiam să obţinem integrarea în Uniunea Europeană, în toate celelalte ţări candidate aveau loc intense dezbateri publice despre beneficiile şi riscurile integrării, despre „europenitate” în genere, despre balansul complicat dintre suveranitate naţională şi destin comunitar. Încă de pe atunci, existau pro-europeni radicali, eurosceptici şi anti-europeni.// Au prevalat adepţii integrării, dar politicienii şi opinia publică au avut multe de învăţat de pe urma schimbului de idei, a disputelor vii anterioare deciziei finale. // În România, n-am avut parte de aşa ceva. Toată lumea (cu neglijabile excepţii, formulate în tonul unui naţionalism primar) era de acord că ”integrarea” e un lucru bun. O să trăim mai bine, o să călătorim fără vize, o să fim de partea Vestului, după o lungă indigestie estică… Şi guvernul şi opoziţia şi cetăţenii mergeau, fără abuz de reflecţie, spre aceeaşi ţintă. Ce era de dezbătut? Pînă şi pe parcursul negocierilor cu experţii europeni (în vederea îndeplinirii anumitor criterii de aderare), partea românească pare să se fi comportat cu o tonică nonşalanţă. Prin 1998, ministrul de Externe al Austriei, dl. Wolfgang Schüssel, îmi povestea, amuzat, că toţi partenerii occidentali fuseseră, la început, entuziasmaţi de disponibilitatea promptă a românilor. (…) Abia într-o etapă următoare – îmi spunea dl. Schüssel – ne-am dat cu toţii seama că românii erau atît de cooperanţi, pur şi simplu pentru că nu aveau de gînd să ia prea în serios criteriile tehnice de absorbţie în comunitatea europeană. Tratau, cu alte cuvinte, negocierile, ca pe un joc mai curînd formal, care trebuie tranşat rapid, cu privirea fixată pe etapa următoare.”
„O ţară de cartier”, cum sîntem şi noi, RM. Doar că noi avem un „avantaj”, acela de a avea o societate divizată (între diverse comunităţi lingvistice, politice şi geo-politice). Un fel de „pluralism by default”, cum spunea un politolog despre tînăra şi mereu fragila democraţie moldovenească. Dar vom putea oare converti subiectele de discordie în obiecte de discuţie şi reflecţie, în ideea unui trai mai bun împreună? (PN)
Despre reacţia Olgăi Ciolacu la acuzaţiile venite de la formatorii noştri de opinie, pe blogul lui Petru Negură: „Avem tendinţa să diabolizăm atitudinea unei jumătăţi din concetăţenii noştri, care nu au aceeaşi opţiune politică şi geopolitică decît o avem noi. Ce facem? Împărţim ţara în jumătate şi le declarăm război? // Ca şi Olga Ciolacu, mi-aş dori ca „ai noştri” să meargă la Moscova să-i ia în seamă şi să le mai aline grijile şi supărările moldovenilor de acolo. Dar dacă o face altcineva ce ar trebui să facem noi, să-i scoatem ochii, şi lui şi artiştilor? //Îmi exprim şi eu opinia, adică imi asum dreptul de a greşi. Dar le dau şi altora acest drept, mai ales cînd nu fac moarte de om. Şi apoi, PSRM nu e un partid interzis prin lege, iar ceea ce spune Dodon, că ne place sau nu, e salutat de aproape o jumătate din populaţia RM. Care jumătate are dreptate şi care greşeşte? Eu nu vreau să bag mîna în foc că anume optiunea mea este singura corectă. Prin urmare, prefer, cel putin în acest caz, să nu mă grăbesc să judec. Cu atît mai puţin mă voi încumeta să tăbărăsc cu toată hurta de justiţiari/ formatori de opinie asupra acestei femei, care – cine stie? – o fi avut ceva în capul ei de a mers sa cînte tocmai la Moscova într-o companie de indezirabili în mediul nostru? E dreptul şi dreptatea ei.”
FILME.
Workingman’s Death (2005), documentarul reputatului regizor austriac Michael Glawogger (care a murit în aprilie 2014). Filmul arată secvenţe din munca şi viaţa de zi cu zi a unor muncitori (de muncă fizică, prin definiţie) din 6 ţări: Ucraina – bazinul Doneţk (la o mină privată de cărbune), Indonezia (la o carieră de extragere a cerii de sulf), Nigeria (la un abator în aer liber), Pakistan (la un şantier de demolat nave), China (la o uzină de prelucrat oţelul) şi, în epilog, în Germania (la o fabrică reamenajată în centru de agrement pentru copii). Glawogger îşi propune în acest film să reprezinte – altfel spus, să facă vizibilă – munca fizică, pe care societăţile moderne o ascund în general de ochii lumii. Dacă s-ar şti despre condiţiile reale de muncă ale muncitoririlor, marfa nu ar mai fi la fel de atractivă. Această muncă este „invizibilă” şi pentru că deseori se produce într-un context „informal”, la limită cu normele ecologice şi cu drepturile muncii. Una din ultimile secvenţe ale filmului arată nişte muncitori chinezi care spun că acum muncitorul nu mai face doar muncă fizică, ci stăpîneşte un şir de competenţe şi calificări aproape intelectuale, de inginerie. De la un caz la altul, regizorul urmăreşte, pe o scară oarecum istorică, evoluţia muncii, dinspre extragerea cărbunelui în minele private din Donbas, în condiţii cvasi-medievale (vezi textul lui Verdery, „A Transition from Socialism to Feudalism”), la munca tehnologizată din China. Filmul se termină cu o întrebare şi o speculaţie. Unde merge munca (fizică) în societatea occidentală? Varianta de răspuns înaintată de Glawogger ne spune că ea va dispărea ca atare şi va deveni mai degrabă un subiect de muzeu şi de agrement. O previziune utopică, din păcate. Munca şi muncitorii (proletarii) se mută mai degrabă acolo unde ea poate rămîne „invizibilă”, în lumea a treia, deseori în folosul unui capital provenit din „lumea bună” (aşa cum un articol recent de Corina Ajder ne-o arată pe cazul Moldovei). (PN)
A se vedea şi un interviu cu M. Glawogger despre acest film: „One aspect that interested me a great deal during preparations was the question of how physical labour can be depicted. I also watched various old documentaries and fiction films about workers or their heroism and realized that the work itself was almost never shown. Even in newsreels that were merely intended to idolize workers, the actual labour process was nearly always absent. Work was interesting only as a way to introduce the worker, who in fact served in the classic worker film as an ideological vehicle. In contrast I’ve always been interested in making physical labour itself the subject of a film, and by means of this sensual experience determine its social and political position.”
ISTORIE.
Acum 100 ani, pe 31 iulie, la Paris era asasinat Jean Jaurès, socialist, pacifist, antimilitarist francez, una din puținele minți lucide din Europa care s-a opus și a condamnat cu pasiune atitudinile ce au adus la izbucnirea Primului Război Mondial. Le Nouvel Observateur face un dosar despre marele om.
Dosar Jean Jaures, Nouvel Observateur No 2593, 17-23 iulie 2014.pdf by Vitalie Sprinceana
CĂRȚI.
Александр Бикбов. Грамматика порядка: историческая социология понятий которые меняют нашу реальность. (М.: Издательство ВШЭ, 2014). ”В книге описаны социальные взаимодействия, в которых рождается смысл ключевых терминов актуального российского лексикона: «средний класс», «демократия», «независимая экспертиза». А также историческая динамика центров власти, которые задают смысл по-настоящему фундаментальных, но уже полузагадочных сегодня социальных и политических понятий советского режима: «научно-технический прогресс», «всесторонне развитая личность», «социалистический гуманизм». Иные понятия, такие как «социальная проблема», «научный потенциал», «научные кадры», благополучно переживают смену режима и перезапускаются в новом политическом порядке. Книга дает объяснение подобному долгожительству, обращаясь к микрополитике их воспроизводства. Семантические конструкции превращаются в ключевые социальные понятия, когда перемещаются между различными социальными и профессиональными мирами, служат ставкой в ожесточенных политических столкновениях, оказываются неотъемлемой частью альянсов и биографий своих пользователей. Отдельные главы книги посвящены тому, как через аппаратную борьбу, научную экспертизу, публикации в СМИ, публичные презентации политического режима, малозаметную работу технических классификаторов и статистических категорий некоторые социальные термины превращаются в несущие опоры символической архитектуры порядка. Как масштабные сдвиги силовых центров смещают связи между понятиями, которые придают отдельным словам смысл и социальную ценность. Как отдельные институциональные и биографические предрасположенности склоняют участников большой истории к использованию новых понятий и как подобные предрасположенности препятствуют обновлению языка, создающего историю. Ключевые понятия эпохи не просто уточняют содержание архива текстов, они раскрывают неочевидные стороны реальности.” (descrierea de pe site-ul autorului. Încă caut cartea. VS)
Autor imagine de fundal: Martin Rowson. Sursa imagine de fundal.
